ICCJ. Decizia nr. 2034/2007. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2034/2007
Dosar nr. 32501/2/2005
Şedinţa publică din 17 aprilie 2007
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la 27 septembrie 2005, reclamantul M.J. a solicitat, să se constate nulitatea absolută a Ordinului nr. 3345/ C din 6 decembrie 2004 prin care s-a dispus numirea în funcţia de notar public a pârâtului A.M., să se dispună asupra legalităţii actelor încheiate de notarul public în cauză, precum şi asupra efectelor civile produse ca urmare a emiterii acestora şi să se dispună suspendarea Ordinului nr. 3345/ C din 6 decembrie 2004, până la soluţionarea irevocabilă a acţiunii.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin încheierea din 8 decembrie 2005, pronunţată în Dosarul nr. 3184/2005, a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune invocată de pârât.
Prin sentinţa civilă nr. 2998 din 16 noiembrie 2006, aceeaşi Instanţă a respins acţiunea ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, Instanţa a reţinut în esenţă că ordinul atacat a fost emis legal, în condiţiile în care în cazul pârâtului A.M. nu au fost încălcate dispoziţiile art. 16 lit. g) din Legea nr. 36/1995 şi nici prevederile art. 4 - 7 din Regulamentul de punere în aplicare a legii, aprobat prin Ordinul nr. 710/C/2005.
Astfel, la data emiterii ordinului contestat, pârâtul era absolvent al Facultăţii de drept şi exercitase încă din ianuarie 1997 funcţii de specialitate juridică.
A mai reţinut Instanţa că pârâtul a probat cu acte că are cunoştinţele necesare exercitării funcţiei de notar public, iar în ceea ce priveşte condiţia promovării unui concurs s-a constatat că la data emiterii Ordinului nr. 3345/ C din 6 decembrie 2004 dispoziţiile legale nu reglementau concursul ca fiind o condiţie de valabilitate pentru numirea în funcţia respectivă.
Împotriva sentinţei primei Instanţe au declarat recurs atât pârâtul A.M., cât şi reclamantul M.J.
Recurentul - pârât a solicitat admiterea recursului şi, pe fond, admiterea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune al reclamantului, cu consecinţa respingerii acţiunii.
Recurentul a susţinut că Instanţa de Fond a soluţionat greşit excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, reţinând că termenul de 6 luni se aplică expres la ipotezele prevăzute de art. 11 alin. (1) lit. a), b), şi c) din Legea nr. 554/2004.
A mai susţinut recurentul - pârât că, în speţă, este aplicabil termenul de prescripţie de 6 luni prevăzut de art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în timp ce, din motivarea Instanţei de Fond s-ar putea deduce faptul că acţiunea promovată de M.J. este imprescriptibilă deoarece este vorba despre constatarea nulităţii absolute a actului administrativ.
Or, în dreptul administrativ, distincţia dintre nulitatea absolută şi nulitatea relativă are un interes practic redus, regimul juridic al acestora nefiind diferit, indiferent de caracterul normei juridice încălcate.
Examinând criticile recurentului, în raport de actele şi lucrările dosarului şi prin prisma tuturor prevederilor legale incidente, se constată că recursul este întemeiat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (6) din Legea nr. 554/2004 autoritatea publică emitentă a unui act administrativ nelegal poate să solicite Instanţei constatarea nulităţii acestuia, în situaţia în care actul nu mai poate fi revocat, întrucât a intrat în circuitul civil şi a produs efecte juridice.
Numai că în cazul actului administrativ ce are caracter individual, legea contenciosului administrativ nu instituie termene distincte de introducere a acţiunii în raport cu caracterul nulităţii invocate (nulitate absolută, nulitate relativă) instituind prin art. 11 din lege un termen de prescripţie şi un termen de decădere acesta din urmă având ca dată de referinţă data emiterii actului.
De altfel, în dreptul administrativ românesc, în baza prezumţiei de legalitate a actului administrativ, regimul juridic al nulităţilor actelor administrative individuale este asemănător, iar în ceea ce priveşte procedura de sesizare a Instanţei legea nu distinge cu privire la termene, regimul acestora fiind unitar. A accepta teza contrară, ar echivala cu încălcarea principiului stabilităţii raporturilor juridice administrative, principiu de bază al dreptului administrativ.
Se constată astfel, că teza potrivit căreia acţiunea reglementată de art. 1 alin. (6) din Legea nr. 554/2004 este derogatorie ca regim juridic de la acţiunea în anulare a unui act administrativ şi că nu este supusă prescripţiei şi decăderii reglementate de art. 11 din lege pentru că nu se încadrează între situaţiile prevăzute de text este greşită.
Aşa fiind, greşit a reţinut Instanţa de Fond că în cauza de faţă nu sunt aplicabile prevederile art. 11 din Legea nr. 554/2004, care stabilesc un termen de prescripţie de 6 luni, care curge de la anumite momente, dar şi un termen maxim de 1 an de la data emiterii actului administrativ, care este un termen de decădere.
În ce priveşte termenul în interiorul căruia se poate introduce o acţiune de contencios administrativ, având ca obiect anularea unui act administrativ ori constatarea nulităţii acestuia, nu există nici o deosebire, indiferent dacă se invocă o nulitate relativă sau o nulitate absolută.
Chiar dacă legiuitorul a prevăzut pentru autoritatea publică posibilitatea de a solicita Instanţei de contencios administrativ să constate nulitatea actului pe care l-a emis după ce aceasta nu mai are dreptul de a-l revoca pentru că a intrat în circuitul civil şi a produs efecte juridice, ar fi nedrept pentru cealaltă parte care nu poate ataca actul respectiv decât în cel mult 1 an de la emiterea acestuia, să se accepte interpretarea potrivit căreia autoritatea emitentă a actului să poată cere constatarea nulităţii lui oricând. Aceasta cu atât mai mult cu cât autoritatea publică este partea care se află în culpă în ce priveşte emiterea actului pretins ilegal.
Cu toate că legiuitorul nu a prevăzut expres la art. 11 din Legea nr. 554/2004 termenul în care poate fi introdusă o acţiune în constatarea nulităţii unui act administrativ, din nici o dispoziţie a acestei legi nu rezultă direct că pentru o astfel de acţiune s-ar aplica alte termene decât cele comune în materia contenciosului administrativ
Cum în speţă este vizat un act administrativ cu caracter individual, iar nu normativ, şi acţiunea nu a fost introdusă în termenul prevăzut de art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, urmează a se admite recursul, cu consecinţa modificării sentinţei atacate în sensul respingerii acţiunii ca tardiv formulată.
Înalta Curte precizează totodată că în cauza de faţă nu se putea face aplicarea dispoziţiilor art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, potrivit cu care, pentru motive temeinice, în cazul actului administrativ unilateral cererea poate fi introdusă şi peste termenul de 6 luni, dar nu mai târziu de un an de la data emiterii actului, întrucât nu s-au prezentat şi nici nu au rezultat elemente de fapt care să reprezinte, în accepţiunea textului, un motiv întemeiat şi să justifice astfel depăşirea de către autoritatea recurentă a termenului de 6 luni, instituit ca regulă în actul normativ menţionat.
În recursul său, M.J. a susţinut, în esenţă, că argumentele Instanţei de Fond care au condus la respingerea cererii de chemare în judecată sunt eronate, sentinţa atacată fiind pronunţată cu aplicarea greşită a legii.
Astfel, în mod greşit Instanţa a reţinut că, modalitatea de verificare a cunoştinţelor necesare exercitării funcţiei de notar public, prevăzută de Regulamentul de punere în aplicare a Legii nr. 36/1995, a fost stabilită după emiterea ordinului contestat, nefiind deci aplicabilă în cazul pârâtului.
De asemenea, Instanţa a reţinut greşit şi faptul că pârâtul îndeplineşte condiţia prevăzută de art. 16 lit. g) din Legea nr. 36/1995, în ceea ce priveşte dovedirea cunoştinţelor necesare funcţiei de notar public.
Înalta Curte, având în vedere considerentele expuse anterior, constată că recursul reclamantului M.J. este nefondat şi va fi respins ca atare.
De altfel, faţă de modul de soluţionare a recursului pârâtului A.M., examinarea criticilor formulate de reclamant, care vizează fondul cauzei, este lipsită de relevanţă juridică.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamantul M.J. împotriva sentinţei civile nr. 2998 din 16 noiembrie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Admite recursul declarat de pârâtul A.M. împotriva aceleiaşi sentinţe şi, în consecinţă, modifică sentinţa atacată în sensul că respinge acţiunea reclamantului M.J. ca tardiv formulată.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 17 aprilie 2007
| ← ICCJ. Decizia nr. 2027/2007. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 2055/2007. Contencios. Refuz soluţionare... → |
|---|
