ICCJ. Decizia nr. 2023/2007. Contencios. Excepţie nelegalitate act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2023/2007
Dosar nr. 31/45/2006
Şedinţa publică din 17 aprilie 2007
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la Tribunalul Iaşi, la data de 31 martie 2006, M.C., L.I., B.P., P.L., C.M., T.R., A.M., D.P., Z.G., salariaţi ai Tribunalului Militari Iaşi au chemat în judecată M.A.N. – D.I.M., în calitate de ordonator secundar de credite şi M.F.P., solicitând obligarea acestor autorităţi publice la plata tuturor drepturilor salariale restante, respectiv, suma tuturor diferenţelor salariale care rezultă dintre salariile primite şi cele cuvenite, calculate la valoarea de referinţă sectorială aplicată magistraţilor, pentru anii 2003 şi 2004 integral şi pentru perioada ianuarie – aprilie 2005 inclusiv, întrucât i se refuză această plată.
Pe cale de întâmpinare, pârâtul M.A.N. a ridicat excepţia de nelegalitate a Ordinului nr. 1388/C/2005 emis de Ministrul Justiţiei şi invocat de reclamanţi ca temei juridic al pretenţiilor băneşti formulate.
Prin Decizia nr. 111 din 9 octombrie 2006, Curtea de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţia ca neîntemeiată.
În esenţă, Instanţa a reţinut că afirmaţia pârâtului privind lipsa de temei legal a ordinului ministerial nu poate fi primită, deoarece prin emiterea acestui act administrativ normativ nu s-a urmărit altceva, decât aducerea la îndeplinire a dispoziţiilor conţinute în Legea nr. 154/1998, OUG nr. 134/1999, art. 11 din Legea nr. 50/1996, art. 49 din OUG nr. 177/2002, art. 13 din Legea nr. 216/2001 şi art. 2 din OG nr. 23/2005, astfel cum a fost aprobată prin Legea nr. 100/2005.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul M.A.N., care a solicitat modificarea ei în sensul admiterii excepţiei de nelegalitate şi a înlăturării Ordinului nr. 1388/C/2005, emis de Ministrul Justiţiei din soluţia ce urmează a fi dată litigiului patrimonial dintre părţi.
Recurentul a susţinut că prima Instanţă a interpretat în mod greşit dispoziţiile legale aplicabile în cauză, menţinând valabilitatea acelui ordin, ale cărui prevederi contravin reglementărilor legale.
În opinia sa, reglementările privind salarizarea magistraţilor, inclusiv cele referitoare la valoarea de referinţă sectorială folosită pentru stabilirea drepturilor salariale, sunt diferite şi ele se regăsesc, evidenţiate distinct, în normele legale care sau succedat în perioada 2000 - 2005 de cele ce privesc personalul auxiliar de specialitate.
Iniţial, până la adoptarea OUG nr. 177/2002, privind salarizarea şi alte drepturi ale magistraţilor, valoarea de referinţă sectorială pentru ambele categorii de personal era identică, dar diferită de cea folosită pentru salarizarea funcţiilor de demnitate publică, fiind stabilită în baza indicatorului de prioritate intersectorială de 0,62 prevăzut de legile bugetare pe anii 2000 – 2001, raportat la valorile de referinţă universală stabilite în aceste două acte normative.
Recurentul a mai susţinut că aplicarea la nivelul magistraţilor şi a personalului auxiliar de specialitate a beneficiului unei valori de referinţă sectorială, chiar şi în condiţiile în care normele „aveau prevederi diferenţiate, este nelegală".
Criticile nu sunt întemeiate.
Prin dispoziţiile Ordinului nr. 1388/ C din 30 septembrie 2005 emis de Ministrul Justiţiei s-a prevăzut în adevăr, că pentru perioada 1 ianuarie 2003 – 5 mai 2005, salariile de bază pentru personalul auxiliar de specialitate din organele autorităţii judecătoreşti se stabilesc pe baza valorii de referinţă sectorială, prevăzută de lege pentru funcţiile de demnitate publică alese şi numite din cadrul autorităţilor legislativă şi executivă.
Actul administrativ normativ a fost emis în aplicarea dispoziţiilor art. 11 din Legea nr. 50/1996, privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului din organele autorităţii judecătoreşti, cu modificările şi completările ulterioare, ale art. 49 din OUG nr. 177/2002 privind salarizarea şi alte drepturi ale magistraţilor, cu modificările şi completările ulterioare, ale Legii nr. 216/2001, a bugetului de stat pe anul 2001, cu modificările şi completările ulterioare, ale Legii nr. 100/2005 pentru aprobarea OG nr. 23/2005, privind creşterile salariale aplicabile magistraţilor şi altor categorii de personal din sistemul justiţiei pentru anul 2005.
Preambulul ordinului face referire la Nota de fundamentare nr. 92074 din 30 septembrie 2005, aprobată de Ministrul Justiţiei, care constituie actul premergător emiterii actului administrativ normativ şi un suport legal al acestuia.
Potrivit art. 11 alin. (1) din Legea nr. 50/1990, republicată, cu modificările aduse prin OG nr. 83/2000, „îndemnizaţiile pentru magistraţi şi salariile de bază pentru celelalte categorii de personal din organele autorităţii judecătoreşti se stabilesc pe baza valorii de referinţă sectorială prevăzută de lege pentru funcţiile de demnitate publică alese şi numite din cadrul autorităţilor legislativă şi executivă. Această valoare, corectată periodic în raport de evoluţia preţurilor de consum în condiţiile stabilite de prevederile legale se aplică de drept şi personalului salarizat, potrivit prezentei legi".
Rezultă deci, că sub imperiul legii precitate, îndemnizaţiile magistraţilor şi salariile cuvenite celorlalte categorii de personal din organele autorităţii judecătoreşti se calculau pe baza aceleiaşi valori de referinţă sectorială, cu aplicarea coeficienţilor de multiplicare specifică fiecărei funcţii.
Acest sistem de salarizare a fost modificat prin dispoziţiile OUG nr. 177/2002, care a intrat în vigoare la data de 1 ianuarie 2003 şi a reglementat distinct salarizarea şi alte drepturi ale magistraţilor. De asemenea, prin dispoziţiile art. 50 alin. (2) au fost abrogate şi celelalte prevederi referitoare la salarizare şi alte drepturi ale magistraţilor şi personalului de specialitate juridică asimilat, conform Legii nr. 50/1996, precum şi orice alte dispoziţii contrare.
Dar, în temeiul art. 49 din OUG nr. 177/2002, pentru personalul auxiliar de specialitate, au continuat să fie aplicabile prevederile corespunzătoare cuprinse în Legea nr. 50/1996, drepturile salariale urmând a fi stabilite în raport de valoarea de referinţă menţionată în art. 11 al Legii nr. 50/1996, al cărei cuantum iniţial, menţionat în anexa 2 a legii, a fost majorat ulterior pentru diferite intervale de timp, prin Legea nr. 216/2001 a bugetului de stat pe anul 2001, OUG nr. 177/2002, privind salarizarea şi alte drepturi ale magistraţilor şi în fine, prin Legea nr. 100/2005 pentru aprobarea OG nr. 23/2005, privind creşterile salariale aplicabile magistraţilor şi altor categorii de personal din sistemul justiţiei pentru anul 2005.
Prin urmare, deşi este corectă susţinerea recurentului că art. 2 alin. (1) din OUG nr. 177/2002 se referea numai la îndemnizaţiile magistraţilor, din interpretarea art. 49 şi art. 50 ale acestui act normativ rezultă că salariile personalului de specialitate din sistemul de organe ce alcătuiesc autoritatea judecătorească se calculau tot în funcţie de valoarea de referinţă sectorială prevăzută de lege pentru funcţiile de demnitate publică alese şi numite din cadrul autorităţilor legislativă şi executivă, conform art. 11 din Legea nr. 50/1996.
Ţinând seama de considerentele expuse în cele ce preced şi de inexistenţa în cauză a unor motive de casare, de ordine publică, care în sensul art. 306 alin. (2) C. proc. civ. pot fi invocate din oficiu, urmează a se dispune respingerea recursului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamantul M.A.N. împotriva Deciziei nr. 111 din 9 octombrie 2006 a Curţii de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 aprilie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2019/2007. Contencios. Refuz acordare drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 2025/2007. Contencios → |
|---|
