ICCJ. Decizia nr. 2069/2007. Contencios. Contestaţie act administrativ fiscal. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2069/2007
Dosar nr. 4045/42/2006
Şedinţa publică din 18 aprilie 2007
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată la 13 octombrie 2006, reclamanta SC S.P. SRL Ploieşti a chemat în judecată M.F. – D.G.F.P.P. solicitând anularea Deciziei nr. 25/2006 prin care s-a suspendat soluţionarea contestaţiei formulate împotriva Deciziei de impunere nr. 8287 din 7 decembrie 2005 privind obligarea la plata sumei de 650.506 RON, TVA deductibilă, plus accesoriile aferente. În subsidiar, reclamanta a solicitat suspendarea executării deciziei de impunere până la soluţionarea în fond a litigiului.
În motivarea cererii, reclamanta a susţinut că măsura suspendarea soluţionării contestaţiei nu se justifică în condiţiile în care suspiciunile legate de existenţa unei infracţiuni economice au operat la mai bine de 4 luni de la momentul formulării contestaţiei şi că acestea sunt legate de modul în care primul proprietar a intrat în posesia instalaţiei de frig ce face obiectul controlului fiscal.
Prin sentinţa nr. 190 din 28 septembrie 2006, Curtea de Apel Ploieşti a admis în parte acţiunea; a anulat Decizia nr. 25/2006 a D.G.F.P.P. şi pe fond a anulat Decizia de impunere şi raportul de inspecţie fiscală obligând în acelaşi timp pârâta să restituie reclamantei suma indicată din executarea titlului. Prin aceiaşi sentinţă s-a respins ca rămas fără obiect capătul de cerere privind suspendarea executării şi obligată pârâta la 5.000 RON, cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel Instanţa s-a considerat legal investită cu soluţionarea în fond a contestaţiei formulate de reclamantă ca urmare a renunţării acestea la calea administrativă de contestare.
S-a mai reţinut pe fondul cauzei, că reclamanta a dovedit că sesizarea penală nu o priveşte şi că a plătit la bugetul de stat toate obligaţiile care îi reveneau.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs D.G.F.P.P. criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinice.
S-a susţinut astfel că hotărârea Curţii de Apel Ploieşti s-a dat cu încălcarea competenţei altei Instanţe, respectiv a Tribunalului Prahova, având în vedere dispoziţiile art. 109 alin. (1) lit. a) din OG nr. 92/2003, greşit s-a considerat Instanţa fondului legal investită cu soluţionarea fondului în condiţiile în care nu s-au dovedit a fi îndeplinite cerinţele art. 6 alin. (4) Legea nr. 554/2004; greşit a fost anulat titlul executor respectiv Decizia de impunere în condiţiile în care reclamanta nu a formulat o astfel de cerere.
Recursul este fondat şi urmează a fi admis pentru următoarele considerente.
Contestând Decizia de impunere nr. 8287 din 7 decembrie 2005 la D.G.F.P.P. – S.S.C., în mod evident reclamanta a optat pentru jurisdicţia administrativ specială reglementată de OG nr. 92/2003, art. 175 - 179.
În conformitate cu dispoziţiile art. 6 alin. (4) Legea nr. 554/2004 „dacă partea care a optat pentru jurisdicţia administrativ specială înţelege să renunţe la calea administrativ jurisdicţională în timpul soluţionării litigiului, va notifica intenţia sa organului administrativ jurisdicţional sesizat care emite o decizie ce atestă renunţarea la jurisdicţia administrativ specială".
Cum reclamanta a formulat o astfel de cerere de renunţare la procedura administrativ fiscală la 28 septembrie 2006, cu mult după ce, la 25 mai 2006 sesizase deja Instanţa de contencios administrativ cu acţiune în anularea Deciziei nr. 25/2006, în mod greşit aceasta s-a considerat competentă în a soluţiona pe fond cauza dedusă judecăţii anulând în totalitate Decizia de impunere şi raportul de inspector fiscal.
Aceasta cu atât mai mult cu cât prin anularea Deciziei nr. 25/2006, de suspendare a soluţionării contestaţiei pronunţate în procedura administrativ fiscală, numai organul administrativ sesizat în condiţiile art. 179 din OG nr. 92/2003 îi revenea competenţa de a soluţiona contestaţia pe fond.
Sesizarea Curţii de Apel Ploieşti este criticabilă şi pentru faptul că anulând Decizia nr. 25/2006, Instanţa nu a analizat condiţiile suspendării soluţionării contestaţiei, suspendare care potrivit art. 189 alin. (1) C. proCod Fiscal poate fi dispusă când „organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele de drept cu privire la existenţa indicilor săvârşirii unei infracţiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedura administrativă.
Or, în speţă, organul administrativ fiscal în motivarea soluţiei de suspendare a soluţionării contestaţiei a apreciat după aproape 4 luni de la momentul investirii că simplul fapt al aducerii la cunoştinţa poliţiei a raportului de inspecţie fiscală urmează suspiciunea sesizării unei infracţiunii economice fără însă ca pentru aceasta să existe probe.
Astfel fiind în raport de aceste considerente şi având în vedere dispoziţiile art. 313 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de D.G.F.P. a judeţului Prahova împotriva sentinţei nr. 190 din 28 septembrie 2006 a Curţii de apel Ploieşti, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi pe fond admite în parte acţiunea formulată de SC S.P. SRL Ploieşti. Anulează Decizia nr. 25 din 19 aprilie 2006 emisă de D.G.F.P. a judeţului Prahova pe care o obligă să soluţioneze contestaţia formulată de reclamantă împotriva Deciziei de impunere nr. 8287 din 7 decembrie 2005 şi a Raportului de inspecţie fiscală din 30 noiembrie 2005.
Respinge ca nefondate celelalte cereri.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 18 aprilie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2068/2007. Contencios. Excepţie nelegalitate... | ICCJ. Decizia nr. 2070/2007. Contencios. Anulare act... → |
|---|
