ICCJ. Decizia nr. 2154/2007. Contencios. Anulare certificat de atestare a dreptului de proprietate. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr.2154/2007
Dosar nr.3036/44/2005
Şedinţa publică din 24 aprilie 2007
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 93/ F din 20 iunie 2006, rejudecând cauza în fond, după casare, Curtea de Apel Galaţi, secţia contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea formulată de reclamanta C.N.A.P.D.M. SA Galaţi, în contradictoriu cu pârâţii M.E.C., SC M.E.M. SA, M.F.P. şi M.T.C.T., dispunând anularea în parte a certificatului de proprietate asupra terenurilor, pentru suprafaţa de 22.278,055 mp teren portuar, aşa cum rezultă din raportul de expertiză tehnică întocmit în cauză şi din schiţele anexă ce fac parte integrantă din sentinţă.
Pentru a pronunţa această sentinţă, Instanţa de Fond a procedat la introducerea în cauză a M.F.P., în calitate de titular al dreptului de proprietate publică, precum şi la efectuarea unei expertize tehnice, care să identifice corect terenul în litigiu, atât ca amplasament cât şi ca suprafaţă, conform celor dispuse de Instanţa Supremă prin Decizia de casare nr. 9004 din 15 decembrie 2004.
A reţinut Instanţa de Fond, potrivit concluziilor raportului de expertiză tehnică efectuat în cauză, că terenul în suprafaţă de 22.278,055 m.p., ce face parte din suprafaţa mai mare de teren, de 377.467,18 mp, asupra căreia pârâtei SC M.E.M. SA i-a fost atestat dreptul de proprietate, prin certificatul a cărui anulare se solicită, aparţine statului român, cu privire la acest teren, pârâta, ca unitate cu capital majoritar privat, neputând emite pretenţii.
Terenul în suprafaţă totală de 50.667,05 mp, pe care s-a executat portul Mahmudia, s-a preluat în mare parte, 48.152 mp, de la M.M.C.N.A., de către D.R.N.C.G., beneficiar al lucrării respective încă din anul 1967, diferenţa de 2515 mp fiind preluată din „luciul de apă", prin lucrări hidrotehnice de consolidare a malurilor şi a punctelor de acostare. Această diferenţă, se arată în concluziile raportului de expertiză, nu poate acoperi suprafaţa platformei în litigiu, de 22.278 mp, iar certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului s-a obţinut de pârâtă fără respectarea prevederilor legale, fără acordul statului, ca proprietar al domeniului public, cu care se învecinează terenul pârâtei la nord, teren ce face parte din domeniul public de interes naţional, iar administrarea acestuia se face de unităţi prevăzute de HG nr. 518/1998 şi de alte hotărâri ulterioare, precum şi prin contract de concesiune în mod legal încheiat cu statul de către reclamantă.
Cu privire la obiecţiunile formulate de pârâtă la raportul de expertiză, Instanţa a reţinut că acestea nu au fundament legal, expertul constatând din măsurători că limitele platformei sunt corect redate în schiţa reclamantei şi greşite în schiţa pârâtei, aceasta neavând corespondent în teren, iar suprafaţa totală a portului Mahmudia se află în administrarea reclamantei, care are justificarea suprafeţei cu acte de provenienţă dobândite legal.
Raportat la întregul material probator administrat în cauză, precum şi la prevederile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, potrivit cărora aparţin domeniului public, printre altele, terenurile pe care sunt amplasate porturile, Instanţa de Fond a reţinut că, prin certificatul de atestare a dreptului de proprietate emis în favoarea pârâtei, au fost încălcate drepturile reclamantei cu privire la suprafaţa de teren de 22.278,055 mp, aflat în incinta portului Mahmudia, teren care aparţine reclamantei şi care, făcând parte din domeniul public, a fost eronat cuprins în certificatul de atestare a dreptului de proprietate emis pentru pârâtă.
Împotriva acestei soluţii, considerând-o netemeinică şi nelegală, a declarat recurs pârâta SC M.E.M. SA, invocând prevederile art. 304 pct. 7 şi 9 şi art. 3041 C. proc. civ. şi susţinând că hotărârea a fost data cu aplicarea greşita a legii şi ca urmare a interpretării eronate a probelor administrate în cauză, iar hotărârea cuprinde motive contradictorii.
În dezvoltarea motivelor de recurs, se arată, în esenţă, că Instanţa de Fond a stabilit greşit regimul juridic aplicabil imobilului în litigiu, întrucât nu a avut în vedere prevederile speciale care fac distincţie, pe de o parte, între terenurile pe care sunt amplasate porturile, digurile, cheiurile, pereele şi alte construcţii hidrotehnice destinate acostării navelor sau aferente porturilor, ce constituie „infrastructura portuară" şi aparţine exclusiv domeniului public al statului şi, pe de altă parte, platformele comerciale, magaziile, instalaţiile şi utilajele, clădiri social - administrative, staţii de transformare, terenuri aflate în imediata vecinătate a portului, care formează „suprastructura portuară", bunurile din această din urmă categorie putând aparţine şi societăţilor comerciale cu capital de stat sau privat.
Un alt motiv de recurs îl constituie greşita apreciere a probelor, recurenta arătând că Instanţa de judecată, respingând obiecţiunile la expertiză, menţine inconsecvenţa expertului cu privire la identificarea suprafeţelor din titlurile de proprietate precum şi la stabilirea liniei de hotar, în sensul că, deşi concluzionează că ambele părţi au prezentat schiţe ale terenului în litigiu, expertul afirmă că nici una dintre acestea nu clarifică limitele suprafeţelor de teren, fără a putea stabili care dintre planuri conţine erori.
O ultimă critică invocată de recurentă constă în aceea că hotărârea cuprinde motive contradictorii. În acest sens, se arată că prin aprecierea sa, potrivit căreia „prin certificatul de atestare a dreptului de proprietate al pârâtei au fost încălcate drepturile reclamantei cu privire la suprafaţa de 22.278,055 mp, teren care îi aparţine reclamantei, face parte din domeniul public şi a fost în mod eronat recunoscut dreptul de proprietate al pârâtei asupra lui", Instanţa de Fond nu ţine seama de împrejurarea că societatea pârâtă a avut în patrimoniu acest imobil încă din anul 1967 şi, ulterior, prin efectul Legii nr. 15/1990, a devenit proprietara terenului.
Examinând sentinţa atacată în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurentă, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Curtea constată că recursul este nefondat, după cum se va arăta în continuare.
Potrivit art. 1 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, „Dreptul de proprietate publică aparţine statului sau unităţilor administrativ - teritoriale, asupra bunurilor care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public".
De asemenea, conform art. 3 alin. (2) din acelaşi act normativ, „Domeniul public al statului este alcătuit din bunurile prevăzute la art. 135 alin. (4) din Constituţie (art. 135 alin. (4) din Constituţia României a devenit art. 136 alin. (3), în forma republicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 767 din 31 octombrie 2003, ca urmare a modificării şi completării Legii fundamentale, prin Legea de revizuire nr. 429/2003, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003), din cele prevăzute la pct. I din anexă, precum şi din alte bunuri de uz sau de interes public naţional, declarate ca atare prin lege".
La pct. I 22 din anexa la Legea nr. 213/1998, sunt prevăzute, ca bunuri aparţinând domeniului public al statului, „porturile maritime şi fluviale, civile şi militare - terenurile pe care sunt situate acestea, diguri, cheiuri, pereuri şi alte construcţii hidrotehnice pentru acostarea navelor şi pentru alte activităţi din navigaţia civilă, bazine, acvatorii şi şenale de acces, drumuri tehnologice în porturi, monumente istorice aflate în porturi, cheiuri şi pereuri situate pe malul căilor navigabile, în afara incintelor portuare destinate activităţilor de navigaţie".
Din conţinutul prevederilor legale sus menţionate, rezultă că porturile maritime şi fluviale, civile şi militare, terenurile pe care sunt situate acestea, diguri, cheiuri, pereuri şi alte construcţii hidrotehnice pentru acostarea navelor şi pentru alte activităţi din navigaţia civilă, bazine, acvatorii şi şenale de acces, drumuri tehnologice în porturi, monumente istorice aflate în porturi, cheiuri şi pereuri situate pe malul căilor navigabile, în afara incintelor portuare destinate activităţilor de navigaţie sunt bunuri care aparţin domeniului public al statului, legea nefăcând distincţie între o aşa zisă „infrastructură" şi „suprastructură" portuare. Cum, potrivit unui principiu de drept, unde legea nu distinge, nici noi nu o putem face, se constată că primul motiv de recurs este neîntemeiat.
Este neîntemeiată şi critica recurentei referitoare la greşita apreciere a probelor de către Instanţa de judecată. Astfel, aşa cum rezultă atât din raportul de expertiză cât şi din răspunsul expertului cu privire la obiecţiunile formulate de pârâtă, concluziile cu privire la identificarea suprafeţelor din titlurile de proprietate precum şi la stabilirea liniei de hotar sunt clare, în sensul că „lucrarea care a stat la baza documentaţiei prezentată de unitatea pârâtă este incorectă, atât din punct de vedere tehnic cât şi juridic, având în vedere hotarul cu Portul Mahmudia", iar „contururile prezentate în lucrarea reclamantei corespund realităţilor din teren, reieşite din măsurători", în speţă nefiind vorba de nici o inconsecvenţă, aşa cum susţine, fără temei, recurenta.
Nici motivul de recurs, potrivit căruia hotărârea Instanţei de Fond ar cuprinde motive contradictorii, nu este întemeiat. În acest sens, se va reţine că motivarea Instanţei de Fond, potrivit căreia „ ... suprafaţa de 22.278,055 mp, teren care îi aparţine reclamantei, face parte din domeniul public şi a fost în mod eronat recunoscut dreptul de proprietate al pârâtei asupra lui", este corectă, termenul „aparţine" fiind utilizat de către Instanţă în sensul larg al acestuia, de „folosinţă", iar nu în sensul strict, care poate sugera proprietatea. Dispoziţiile art. 11 alin. (1) lit. a) teza a doua din Legea nr. 213/1998 prevăd posibilitatea ca bunurile aparţinând domeniului public să fie date în administrare, concesionate sau închiriate, în condiţiile legii, acesta fiind şi înţelesul termenului „aparţine", utilizat de către Instanţa de Fond, care a avut în vedere contractul de concesiune, încheiat de către reclamantă cu M.L.P.T.L. cu privire la terenul respectiv.
De asemenea, se va reţine că recurenta nu poate invoca un drept de proprietate asupra terenului în litigiu, întemeiat pe art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale, aceste dispoziţii legale nefiind aplicabile în cauză.
Într-adevăr, potrivit dispoziţiilor legale sus menţionate, „Bunurile din patrimoniul societăţii comerciale sunt proprietatea acesteia, cu excepţia celor dobândite cu alt titlu". Rezultă, aşadar, că, pentru a fi proprietară asupra bunurilor din patrimoniul său, prin efectul Legii nr. 15/1990, societatea comercială trebuie să fi dobândit bunurile respective cu acest titlu, de proprietar, şi să nu fie un simplu detentor precar al acestora. Prin urmare, chiar şi un eventual drept de folosinţă sau de administrare, pe care recurenta - pârâtă nu l-a dovedit dar pe care aceasta l-ar fi putut dobândi asupra terenului în litigiu, anterior Legii nr. 15/1990, s-ar încadra în sintagma „alt titlu", neputând constitui temei pentru dobândirea, prin efectul acestui act normativ, a dreptului de proprietate asupra bunului respectiv.
Aşa cum rezultă din raportul de expertiză întocmit în cauză, terenul în litigiu face parte din infrastructura Portului Mahmudia, aparţinând, conform dispoziţiilor legale citate mai sus, domeniului public al statului.
Art. 2 din Legea nr. 213/1998 prevede că „Statul sau unităţile administrativ - teritoriale exercită posesia, folosinţa şi dispoziţia asupra bunurilor care alcătuiesc domeniul public, în limitele şi în condiţiile legii".
Referindu-se la regimul juridic aplicabil acestei categorii de bunuri, acelaşi act normativ reia, la art. 11 alin. (1), principiul constituţional al inalienabilităţii bunurilor proprietate publică, prevăzând că „Bunurile din domeniul public sunt inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile, după cum urmează: a) nu pot fi înstrăinate; ele pot fi date numai în administrare, concesionate sau închiriate, în condiţiile legii; b) nu pot fi supuse executării silite şi asupra lor nu se pot constitui garanţii reale; c) nu pot fi dobândite de către alte persoane prin uzucapiune sau prin efectul posesiei de bună - credinţă asupra bunurilor mobile".
Potrivit art. 136 alin. (4) din Constituţia României, revizuită, „Bunurile proprietate publică sunt inalienabile". Ca un corolar al acestui principiu, art. 11 alin. (2) din aceeaşi lege, prevede că „Actele juridice încheiate cu încălcarea prevederilor alin. (1) privind regimul juridic al bunurilor din domeniul public sunt lovite de nulitate absolută".
Cum certificatul de atestare a dreptului de proprietate emis în favoarea pârâtei a fost emis cu încălcarea prevederilor legale referitoare la regimul juridic al bunurilor din domeniul public, cu privire la suprafaţa de teren de 22.278,055 mp, aflată în incinta Portului Mahmudia, în mod corect Instanţa de Fond a reţinut că aceasta a fost eronat cuprinsă în certificatul de atestare a dreptului de proprietate şi, admiţând acţiunea, a dispus anularea actului contestat în partea referitoare la suprafaţa respectivă de teren.
Pentru motivele arătate, recursul va fi respins ca nefondat, menţinându-se sentinţa criticată, ca fiind temeinică şi legală.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâta SC M.E. SA Mahmudia împotriva sentinţei nr. 93/ F din 20 iunie 2006 a Curţii de Apel Galaţi, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 aprilie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2152/2007. Contencios. Refuz soluţionare... | ICCJ. Decizia nr. 2157/2007. Contencios. Anulare act... → |
|---|
