ICCJ. Decizia nr. 2296/2007. Contencios. Anulare acte administrativ cu caracter normativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2296/2007
Dosar nr. 2802/35/2006
Şedinţa publică din 2 mai 2007
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 223/ CA din 22 decembrie 2006, Curtea de Apel Oradea, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, rejudecând în fond după casare, a respins excepţia tardivităţii introducerii acţiunii, invocată de pârâtul Guvernul României, ca neîntemeiată, a respins cererea de repunere în termenul de sesizare a instanţei, formulată de reclamanţii K.A. şi K.L., ca fiind rămasă fără obiect, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor, formulată de pârâtul Consiliul local al comunei Bixad, ca neîntemeiată. Totodată instanţa de fond a admis acţiunea formulată de reclamanţii K.A. şi K.L. în contradictoriu cu pârâţii Guvernul României şi Consiliul local al comunei Bixad şi, în consecinţă, a anulat în parte HG nr. 967/2002, anexa nr. 14, cu privire la locuinţa socială cu două apartamente şi teren aferent, situată în comun Trip, precum şi Hotărârea nr. 17 din 13 august 1999 emisă de Consiliul local al comunei Bixad cu privire la aceste imobile şi a obligat pârâţii la plata către reclamanţi a sumei de 2984,80 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa a reţinut că faţă de data la care reclamanţii au putut lua cunoştinţă de conţinutul HG nr. 967/2002 şi al H.C.L. nr. 17/1999 (10 februarie 2004), acţiunea în anulare a celor două acte administrative atacate, înregistrată la 22 iunie 2004, a fost introdusă în termenul de un an prevăzut de art. 5 alin. (5) din Legea nr. 29/1990.
De asemenea, pârâtul Guvernul României avea obligaţia să rezolve plângerea şi să comunice răspunsul până la data de 17 iunie 2004, situaţie în care termenul de sesizare a instanţei a expirat la 17 iulie 2004, astfel încât acţiunea introdusă la 22 iunie 2007 a fost înregistrată în termenul prevăzut de aceeaşi lege.
Prin urmare, instanţa a constatat că excepţia de tardivitate este neîntemeiată şi, în consecinţă, a respins şi cererea de repunere în termenul de sesizare a instanţei, ca fiind fără obiect.
În ceea ce priveşte fondul cauzei, instanţa a reţinut că din actele dosarului, inclusiv dosarele conexate, nu rezultă faptul că pârâtul Consiliul local al comunei Bixad a dobândit în temeiul unui titlu valabil proprietatea asupra locuinţei sociale şi terenului aferent care sunt cuprinse în inventarul bunurilor aparţinând domeniului public al comunei Bixad la poziţiile 5 şi 6 din anexa nr. 14 la HG nr. 967/2002, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 213/1998.
S-a mai reţinut că, pârâtul Consiliul local al comunei Bixad nu a făcut dovada dobândirii dreptului de proprietate publică asupra acestor imobile prin nici una din modalităţile prevăzute de art. 7 lit. a) - f) din aceeaşi lege, situaţie în care includerea acestora în inventarul bunurilor aparţinând domeniului public s-a făcut în mod nelegal.
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal au declarat recurs atât Guvernul României, cât şi Consiliul local Bixad.
Recurentul Guvernul României, a criticat hotărârea instanţei de fond, apreciind că a fost dată cu greşita aplicare a legii, respectiv a prevederilor art. 52 din Constituţia României coroborate cu art. 1 şi art. 5 din Legea nr. 29/1990.
În opinia acestui recurent reclamantele nu s-au legitimat procesual activ întrucât trebuiau să facă dovada că sunt titularele unui drept subiectiv material, actual, real şi nu a unui drept procesual, cum eronat a susţinut instanţa de fond.
S-a mai arătat că interesul juridic nu poate fi prezumat ci trebuie dovedit, ceea ce de asemenea nu s-a realizat în această cauză.
Recurentul a mai susţinut că în mod greşit instanţa de fond a apreciat că actul administrativ atacat lezează un drept recunoscut de lege, în sensul art. 1 din Legea nr. 29/1990, întrucât prin natura sa juridică, actul de inventariere a bunurilor aparţinând domeniului public nu creează drepturi noi, nu stabileşte şi nu modifică regimul juridic al bunurilor respective astfel că nu poate vătăma drepturile reale, actuale ale deţinătorilor imobilelor.
În fine, recurentul Guvernul României a mai afirmat că instanţa a ignorat succesiunea în timp a actelor juridice, respectiv faptul că la data adoptării şi publicării HG nr. 967/2002 reclamanţii nu aveau constituit nici un drept de proprietate asupra imobilului în cauză, contractul de vânzare-cumpărare intervenind ulterior datei de intrare în vigoare a HG, respectiv la 21 octombrie 2002, situaţie în raport de care soluţia instanţei de respingere a excepţiilor invocate mai cu seamă a celei de tardivitate prin întâmpinare este nelegală.
La rândul său recurentul Consiliul local al comunei Bixad a criticat hotărârea instanţei de fond pentru a fi fost dată cu greşita aplicare a legii, arătând în esenţă că prin Hotărârea nr. 17/1999 pe care a emis-o, proprietatea soţilor K. nu a fost afectată, iar Consiliul local nici nu avea obligaţia să o comunice acestora.
Recurentul a mai susţinut că nu putea prevedea ce contracte urmau a se încheia între părţi, apreciind de altfel că respectivul contract de vânzare - cumpărare este lovit de nulitate.
În fine, şi acest recurent a susţinut că instanţa de fond greşit a soluţionat excepţia de tardivitate invocată, fără a analiza temeinic actele depuse în probaţiune şi fără a valoriza actele ce demonstrează dobândirea bunurilor în discuţie în baza unui titlu valabil de către Consiliul local Bixad, respectiv H.C.M. nr. 8/1960 şi procesul-verbal de predare-primire ca acte de dispoziţie ale statului prin organele administraţiei publice centrale şi locale.
Recursurile nu sunt fondate.
Înalta Curte examinând actele şi lucrările dosarului prin prisma criticilor celor două recurente şi raportat la prevederile legale incidente, incluzând art. 3041 C. proc. civ. reţine că hotărârea instanţei de fond este legală, astfel că urmează a fi menţinută, în considerarea celor în continuare arătate.
Dată fiind similitudinea criticilor de fapt şi de drept formulate de cei doi recurenţi, Înalta Curte va grupa corespunzător argumentele sale, răspunzând astfel, după caz, prin considerente comune.
Curtea de Apel Oradea, soluţionând cauza de faţă după ce anterior aceasta a fost de două ori trimisă spre rejudecare, urmare a deciziilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 1344 din 1 martie 2005 şi respectiv nr. 1949 din 30 mai 2006, cu indicaţia expresăde a se examina excepţia de tardivitate în raport de dovezile suplimentare dispuse a fi administrate, s-a conformat îndrumărilor primite de la instanţa de control judiciar.
Înalta Curte reţine aşadar că, în rejudecare, în mod just a procedat instanţa de fond atunci când pe baza verificărilor tuturor înscrisurilor depuse şi a conţinutului lor a apreciat că reclamanţii-intimaţi au putut lua în mod efectiv la cunoştinţă atât de conţinutul HG nr. 967/2002 cât şi al H.C.L. nr. 17/1999 abia la 10 februarie 2004, dată în raport de care, introducerea acţiunii în anularea celor două acte administrative atacate, la 22 iunie 2004, s-a realizat în cadrul termenului de un an prevăzut de art. 5 alin. (1) din Legea nr. 29/1990, fiind respectat şi termenul de sesizare de 30 de zile prevăzut de art. 5 alin. (2) din acelaşi act normativ, stabilit a expira la 17 iulie 2004 în condiţiile în care Guvernul României avea obligaţia să rezolve plângerea şi că comunice răspunsul intimaţilor până la data de 17 iunie 2004.
Aşa fiind, Înalta Curte reţine că s-a dat o corectă interpretare şi aplicare a prevederilor legale din Legea nr. 29/1990, referitoare la termenele de introducere a acţiunii, fiind judicios soluţionată în cauză excepţia de tardivitate invocată, motiv pentru care criticile celor doi recurenţi, pe acest aspect, vor fi înlăturate ca nefondate.
Nefondate sunt în aprecierea Înaltei Curţi şi criticile vizând modalitatea în care instanţa de rejudecare a soluţionat fondul cererii reclamanţilor, statuând totodată asupra regimului juridic al bunurilor în discuţie şi al interesului în promovarea acţiunii de faţă.
Astfel, respectând şi îndrumările instanţei de control judiciar, instanţa de fond s-a raportat atât la actele dosarului cât şi la un raport de expertiză efectuat într-un alt dosar, nr. 4030/2003 ce are ca obiect tocmai constatarea dreptului de proprietate al reclamanţilor asupra locuinţei cumpărate şi a terenului aferent, ajungând la concluzia justă că nici o probă administrată în cauză nu atestă ceea ce ar fi necesar şi esenţial de demonstrat în astfel de acţiuni, respectiv că pârâtul Consiliul local al comunei Bixad a dobândit în temeiul unui titlu valabil proprietatea bunurilor (locuinţă socială şi teren aferent) care sunt cuprinse în inventarul bunurilor aparţinând domeniului public al comunei Bixad la poziţiile 5 şi 6 din anexa nr. 14 la HG nr. 967/2002.
Şi aceasta întrucât, potrivit art. 6 din Legea nr. 213/1998, fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităţilor administrativ teritoriale bunurile care au intrat în proprietatea lor în temeiul unui titlu valabil.
În fine, Înalta Curte reţine că nu sunt fondate criticile celor doi recurenţi şi pentru că actele dosarului au demonstrat dreptul de proprietate al reclamanţilor asupra imobilului din litigiu, rezultând din contractele de vânzare-cumpărare din 21 octombrie 2002, fiind respinsă prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă acţiunea promovată de recurentul Consiliul local al comunei Bixad având ca obiect dezmembrarea terenului înscris în C.F. şi constatarea dreptului de proprietate asupra parcelei şi a clădirii situate pe aceasta.
În considerarea tuturor celor mai sus arătate, Înalta Curte, apreciind că nu sunt fondate cele două recursuri declarate, în condiţiile în care actele administrative contestate s-au dovedit a fi nelegale în măsura în care nu există temei care să susţină calificarea bunurilor în litigiu, proprietatea intimaţilor, ca bunuri aparţinând domeniului public al comunei Bixad, urmează a le respinge, în conformitate cu prevederile art.312 C. proc. civ., cu aplicarea art. 274-276 C. proc. civ., corespunzător dovezilor de cheltuieli prezentate de intimaţii-reclamanţi.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declarate de pârâţii Guvernul României şi Consiliul local al comunei Bixad împotriva sentinţei civile nr. 223/ CA din 22 decembrie 2006 a Curţii de Apel Oradea, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.
Obligă pe recurenţi să plătească intimaţilor K.A. şi K.L. suma de 830 lei cheltuieli de judecată.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 mai 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2288/2007. Contencios. Anulare acte... | ICCJ. Decizia nr. 2304/2007. Contencios. Refuz soluţionare... → |
|---|
