ICCJ. Decizia nr. 2440/2007. Contencios. Anulare act administrativ. Contestaţie în anulare - Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2440/2007
Dosar nr. 15933/1/2006
Şedinţa publică din 10 mai 2007
Asupra contestaţiei în anulare de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la Curtea de Apel Bacău la data de 18 martie 2005, F.P.N., în numele şi pentru reclamanta C.P.N., a chemat în judecată pe pârâtul C.L.M.P.N. – D.T.I.M.P.N., solicitând anularea Raportului de inspecţie fiscală din 14 decembrie 2004 şi a Deciziei de impunere din 16 decembrie 2004 şi suspendarea executării titlului executoriu din 15 februarie 2005, până la soluţionarea irevocabilă a cauzei.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că prin Raportul de inspecţie fiscală contestat s-a stabilit în mod eronat, în sarcina sa, un debit de 5.867.731.336 lei, reprezentând lipsa de folosinţă pentru suprafaţa de 15.286,24 m.p. teren.
Reclamanta a mai arătat că terenul în discuţie i-a fost transmis în folosinţă în baza avizului de principiu din 12 martie 1971 al fostului C.P.J.N., pentru suprafaţa de 20.000 m.p., conform prevederilor Decretelor nr. 244/1955 şi nr. 409/1955, având regimul juridic reglementat prin art. 187 din Legea nr. 109/1996 privind organizarea şi funcţionarea cooperaţiei de consum, care stipulează că „Terenurile aflate în folosinţă pe durată nedeterminată şi fără plată în vederea realizării cooperaţiei de consum, îşi menţin acest regim juridic pe toată durata existenţei construcţiilor respective în proprietatea organizaţiilor cooperatiste", prevedere ce se regăseşte şi în art. 170 din Legea nr. 1/2005 privind organizarea şi funcţionarea cooperaţiei, intrată în vigoare la data de 4 martie 2005.
Detaliind situaţia terenurilor pe care le are efectiv în folosinţă, a celor pentru care a achitat taxa de folosinţă şi a celor care la data controlului nu se mai aflau în posesia sa, deşi sunt cuprinse în avizul de principiu, reclamanta a arătat că potrivit declaraţiilor de impunere confirmate de D.T.I.M.P.N., pentru perioada 2000 - 2003 a achitat taxa de folosinţă pentru o suprafaţă de teren de 7896 m.p., iar în fapt a deţinut 6517 m.p., aşa cum rezultă din planul de situaţie înregistrat la Primăria Piatra - Neamţ din 12 ianuarie 2005, diferenţa fiind închiriată, concesionată sau vândută de autoritatea locală.
A precizat, de asemenea, că pentru anul 2004 a depus declaraţia de impunere, înregistrată la D.T.I.M.P.N. din 23 februarie 2004, pentru impozitul pe clădiri şi din 25 februarie 2004, pentru impozitul pe teren.
În drept, acţiunea a fost întemeiată pe prevederile Legii nr. 554/2004 şi pe dispoziţiile art. 187 din Legea nr. 109/1996 privind organizarea şi funcţionarea cooperaţiei de consum.
Prin întâmpinarea depusă la dosar, pârâtul a invocat excepţia necompetenţei materiale a Curţii de Apel Bacău, cu motivarea că actele atacate au fost emise de o autoritate locală, excepţia lipsei calităţii procesuale active a F.P.N., care a formulat acţiunea în numele unei unităţi cu personalitate juridică şi inadmisibilitatea contestaţiei, faţă de împrejurarea că numai Decizia nr. 13/2005, prin care autoritatea emitentă a soluţionat contestaţia administrativă, putea fi atacată la Instanţa de contencios administrativ.
Primele două excepţii au fost respinse prin încheierea din 24 octombrie 2005, pentru motivele arătate în încheiere, conform art. 268 alin. (4) C. proc. civ., iar cererea de suspendare a executării formulată în temeiul art. 15 din Legea nr. 554/2004 a fost respinsă prin încheierea din data de 28 noiembrie 2005.
Prin sentinţa nr. 110 din 24 mai 2006, Curtea de Apel Bacău, secţia comercială şi contencios administrativ, a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii, a admis acţiunea şi a anulat actele administrative atacate.
În considerentele sentinţei, Instanţa a reţinut că raportul de inspecţie fiscală şi Decizia de impunere pot fi supuse controlului de legalitate al Instanţei de vreme ce împotriva lor a fost exercitată, în prealabil, contestaţia administrativă prevăzută de art. 174 C. proCod Fiscal
Având în vedere şi concluziile raportului de expertiză tehnică efectuat în cauză, Instanţa a mai reţinut că actele contestate sunt netemeinice, pentru că stabilesc, în sarcina reclamantei, obligaţia de plată a taxei pentru un teren de 7390,24 m.p. ocupat de terţe persoane, iar după intrarea în vigoare a Cod Fiscal, taxa pentru lipsa de folosinţă a terenurilor nu mai este reglementată nici în enumerarea cuprinsă în art. 24 nici ca posibilitate de a fi instituită de autorităţile administraţiei publice locale, în baza art. 282 şi art. 283. Reclamanta, care deţine o suprafaţă de teren în temeiul art. 187 din Legea nr. 109/1996 (în vigoare până la data de 4 martie 2005, când a fost abrogată prin Legea nr. 1/2005), datorează impozit pe teren abia de la data de 1 ianuarie 2005, când a intrat în vigoare OG nr. 83/2004, în baza art. 256 alin. (3) din Cod Fiscal, modificat prin această ordonanţă.
Sentinţa menţionată a fost atacată cu recurs, în termenul legal, de către pârât, pentru motive pe care le-a încadrat în drept în prevederile art. 304 pct. 6, 7, 8 şi 9 din C. proc. civ.
În motivarea cererii de recurs, recurentul - pârât a arătat că sentinţa atacată este nulă absolut, pentru faptul că Instanţa nu a stabilit cadrul procesual legal, în sensul că nu a reţinut că reclamanta este C.P.N., unitate cooperatistă cu personalitate juridică şi capacitate de exerciţiu deplină, care poate sta în proces în nume propriu.
Recurentul - pârât a mai arătat că raportul de expertiză tehnică efectuat în cauză nu i-a fost comunicat, astfel încât a fost în imposibilitate de a-i cunoaşte conţinutul şi de a formula obiecţiuni.
O altă critică formulată împotriva sentinţei se referă la împrejurarea că reclamanta nu a contestat şi Decizia nr. 13 din 14 februarie 2005, emisă în soluţionarea contestaţiei administrative, precizându-şi acţiunea în acest sens abia la data de 13 martie 2006, după termenul prevăzut de art. 132 C. proc. civ. pentru modificarea acţiunii.
În acest context, recurentul - pârât a arătat că reclamanta a optat pentru jurisdicţia administrativă prealabilă obligatorie, pe care a urmat-o în integralitatea sa, astfel încât Decizia nr. 13/2005 era singurul act administrativ ce putea fi atacat la Instanţa de contencios administrativ.
Totodată, recurentul - pârât a arătat că sentinţa este lipsită de orice text şi argument juridic şi că Instanţa de Fond, care avea îndatorirea să cerceteze toate capetele de cerere şi toate probele administrate, a acordat mai mult decât s-a cerut, prin aceea că a pus în vedere reclamantei să-şi precizeze acţiunea la al zecelea termen de judecată, încălcând prevederile art. 129 C. proc. civ., în virtutea cărora judecătorii au îndatorirea să stăruie prin toate mijloacele legale pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii în exercitarea controlului de legalitate.
Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata - reclamantă a arătat, în esenţă, că sentinţa atacată este temeinică şi legală, motivele de recurs fiind nefondate.
Examinând cauza prin prisma criticilor formulate de recurentul - pârât şi în raport cu prevederile art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte a constatat că recursul nu este fondat, iar aşa – numita excepţie de nulitate absolută a sentinţei reprezintă, în realitate, unul dintre motivele de recurs, prin Decizia nr. 4187 din 24 noiembrie 2006.
În motivarea deciziei se arată că aşa cum rezultă din dispozitivul sentinţei, Instanţa de Fond a hotărât numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii, conform art. 129 alin. (6) C. proc. civ., astfel încât motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ. nu a fost găsit întemeiat.
În ceea ce priveşte admisibilitatea acţiunii, Înalta Curte a constatat că Instanţa de Fond a reţinut în mod corect că a fost legal investită cu exercitarea controlului de legalitate asupra deciziei de impunere şi asupra raportului de inspecţie fiscală care a stat la baza emiterii ei, după ce reclamanta a parcurs, în prealabil, procedura administrativă de contestare prevăzută de Titlul al IX-lea al C. proCod Fiscal, neexistând o precizare a acţiunii peste termenul prevăzut de art. 132 C. proc. civ., aşa cum s-a susţinut în motivele de recurs.
S-a mai reţinut că, potrivit art. 28 din Legea nr. 554/2004, dispoziţiile Legii contenciosului administrativ se completează cu prevederile C. proc. civ. numai în măsura în care acestea din urmă nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de autoritate dintre autorităţile publice, pe de o parte şi persoanele vătămate în drepturile sau în interesele lor legitime, pe de altă parte, precum şi cu procedura reglementată de prezenta lege.
Contestaţia împotriva actelor administrative fiscale este definită de art. 175 C. proCod Fiscal (art. 174, înainte de ultima republicare făcută în M. Of. nr. 863 din 26 septembrie 2005) drept o cale administrativă de atac, care nu se confundă cu jurisdicţiile speciale administrative, facultative şi gratuite, potrivit art. 21 alin. (4) din Constituţia României, Curtea Constituţională pronunţându-se constant în acest sens.
Prevederea cuprinsă în art. 188 alin. (2) (fostul art. 187 alin. (2)) C. proCod Fiscal, potrivit căreia „Deciziile emise în soluţionarea contestaţiilor pot fi atacate la instanţa judecătorească de contencios administrativ competentă" nu poate fi interpretată decât în sensul că Instanţa poate fi sesizată numai după finalizarea procedurii administrative prin emiterea unei decizii, iar nu în sensul că acea decizie formează în mod exclusiv obiectul controlului de legalitate exercitat de Instanţă.
Înalta Curte a constatat, de asemenea, că nici critica privind nelegala stabilire a cadrului procesual şi a calităţii procesuale active nu a fost întemeiată, cererea de chemare în judecată fiind formulată de F.P.N., în numele şi pentru reclamanta C.P.N. aşa cum s-a menţionat şi în dispozitivul sentinţei.
Dreptul de reprezentare izvorăşte din lege, art. 87 lit. a) al Legii nr. 109/1996 prevăzând expres că federaţia teritorială a cooperativelor de consum şi de credit reprezintă interesele economice, financiare, juridice şi social - culturale ale cooperativelor de consum şi ale casei teritoriale a cooperativelor de credit în faţa instituţiilor publice şi a Instanţelor judecătoreşti.
Referitor la respectarea normelor de procedură privind administrarea probei cu expertiză tehnică, Înalta Curte a constatat că raportul de expertiză a fost întocmit cu participarea reprezentanţilor ambelor părţi şi a fost depus la dosar la data de 8 mai 2006, iar obiecţiunile puteau fi formulate la primul termen după depunerea lucrării, în temeiul art. 212 alin. (2) C. proc. civ. Cum la termenul din 22 mai 2006, pârâtul, care solicitase judecarea în lipsă prin întâmpinare, nu s-a prezentat şi nu a formulat o cerere de amânare, Instanţa de Fond a procedat corect păşind la judecarea cauzei, atâta vreme cât în temeiul art. 129 alin. (1) C. proc. civ., părţile au îndatorirea ca, în condiţiile legii, să urmărească desfăşurarea şi finalizarea procesului.
Examinând cauza sub toate aspectele conform art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte a constatat că sentinţa recurată cuprinde motivele de fapt şi de drept care au format convingerea Instanţei, potrivit art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., reflectând analiza cuprinzătoare a tuturor probelor administrate şi interpretarea corectă a normelor juridice aplicabile.
De altfel, recurentul - pârât nici nu a formulat expres critici întemeiate în fapt şi în drept cu privire la modul în care prima Instanţă a soluţionat fondul raportului de drept administrativ dedus judecăţii, susţinând, nefondat, că sentinţa atacată ar fi lipsită de orice text şi argument juridic şi afirmând generic că ar fi fost încălcate dispoziţiile art. 129 C. proc. civ., în virtutea cărora judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii.
În consecinţă, Înalta Curte a respins recursul ca nefondat, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., neexistând motive de modificare sau casare a hotărârii potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, şi art. 304 pct. 6, 7, 8 şi 9 şi art. 3041 C. proc. civ.
Împotriva acestei decizii s-a formulat contestaţie în anulare de către C.L.M.P.N. – D.T.I.M.P.N., întemeiată pe dispoziţiile art. 317 alin. (1) pct. 1, alin. (2) şi ale art. 318 alin. (1) C. proc. civ.
În motivarea contestaţiei în anulare se arată că intimata - reclamantă avea obligaţia de a identifica proprietarul terenului şi de a încheia un act în formă scrisă, iar nerespectarea acesteia duce la încălcarea art. 256 alin. 3 din Legea nr. 571/2003.
Cu toate că Raportul de inspecţie fiscală şi Decizia de impunere au fost contestate în procedura prealabilă şi, prin decizie, contestaţia sa a fost respinsă, totuşi, Instanţa a anulat Raportul de inspecţie fiscală şi Decizia de impunere, dar Decizia emisă în procedura prealabilă nu a fost anulată.
Este criticată sentinţa Instanţei de Recurs că nu a analizat toate motivele de casare invocate, nu a analizat excepţiile invocate.
C.P.N. a formulat întâmpinare şi a solicitat respingerea contestaţiei în anulare.
Contestaţia în anulare va fi respinsă pentru următoarele considerente:
Contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare, prin care însăşi Instanţa ce a pronunţat hotărârea atacată, în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege, să îşi desfiinţeze propria hotărâre şi să procedeze la o nouă judecată.
În art. 317 C. proc. civ., sunt reglementate două motive de contestaţie în anulare, fiind numită şi contestaţia în anulare de drept comun.
Din modul de redactare al motivelor contestaţiei în anulare nu rezultă că ar fi îndeplinite vreunul din motivele prevăzute de art. 317 C. proc. civ. pentru anularea hotărârii Instanţei de Recurs, pentru că nu se invocă nici neregularitatea procedurii de citare (art. 317 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.) şi nici necompetenţa absolută a Instanţei (art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.).
În art. 318 C. proc. civ. este reglementată contestaţia în anulare specială, iar motivele pentru care poate fi formulată sunt legate de faptul că Instanţa de Recurs a pronunţat o hotărâre care este rezultatul unei greşeli materiale sau când Instanţa respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul din motivele de recurs.
Din redactarea motivelor de contestaţie în anulare şi fiind întemeiată şi pe dispoziţiile art. 318 alin. 1 C. proc. civ., se va respinge contestaţia în anulare pentru că nu s-a făcut dovada existenţei unui greşeli materiale.
Legea are în vedere greşeli materiale cu caracter procedural, care să fi dus la pronunţarea unei soluţii eronate, greşeli pe care Instanţa le-a comis prin confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale, dar nu vizează stabilirea eronată a situaţiei de fapt, modul în care Instanţa a înţeles să interpreteze un text de lege, pentru că s-ar ajunge la judecarea încă odată a recursului.
Nici susţinerea că Instanţa de Recurs nu ar fi analizat toate motivele de recurs invocate nu este fondată.
Instanţa de Recurs a analizat, pe larg, excepţiile invocate, a cercetat motivele de recurs.
Textul de lege se referă la motivele de recurs şi nu la argumente, care nu fac altceva decât să se înscrie într-un motiv sau altul de recurs.
Nu poate fi admisă o contestaţie în anulare numai pentru că Instanţa de Recurs nu şi-a însuşit un motiv de recurs invocat de părţi.
Prin urmare, se constată că nu există nici unul dintre motivele de contestaţie în anulare invocate de contestatar şi contestaţia în anulare va fi respinsă ca nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge contestaţia în anulare formulată de C.L.M.P.N. – D.T.I.M.P.N., împotriva Deciziei nr. 4187 din 24 noiembrie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondată.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 mai 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2434/2007. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 2466/2007. Contencios. Litigiu privind... → |
|---|
