ICCJ. Decizia nr. 2831/2007. Contencios. Anulare certificat de atestare a dreptului de proprietate. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2831/2007
Dosar nr. 27867/2/2004
Şedinţa publică din 31 mai 2007
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 6 martie 2002, reclamantul P.L.S. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii M.I.R. (devenit ulterior M.E.C. şi în prezent M.E.F.) şi SC E. SA Bucureşti (în prezent SC F.Î.S.E.E.S. SA Bucureşti) anularea certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor din 27 iulie 2000 emis de primul pârât în favoarea celei de-a doua pârâte pentru suprafaţa de 8.256 m.p. teren, situat în municipiul Suceava şi recunoaşterea dreptului său de proprietate asupra acestui teren.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că terenul cuprins în certificatul contestat a aparţinut autorului său, fiind donată statului sub condiţia amenajării unui muzeu în aer liber suprafaţa de 414 m.p., sarcină care nu s-a îndeplinit.
Prin sentinţa civilă nr. 344 din 2 aprilie 2002, Curtea de Apel Bucureşti a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Constanţa, în temeiul prevederilor art. 6 din Legea nr. 29/1990 (în vigoare la acea dată), aceasta fiind Instanţa competentă din raza teritorială unde îşi avea domiciliul reclamantul.
Urmare admiterii recursului declarat de reclamant împotriva sentinţei de mai sus, prin Decizia nr. 3618 din 26 noiembrie 2002, Curtea Supremă de Justiţie, secţia de contencios administrativ, a trimis cauza spre competentă soluţionare Curţii de Apel Bucureşti.
Judecând în fond pricina în primă Instanţă, Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ, a respins acţiunea ca neîntemeiată, reţinând că, în raport cu prevederile art. 1 şi ale art. 11 din Legea nr. 29/1990, reclamantul nu a făcut dovada că este proprietar în temeiul unui titlu valabil asupra terenului în discuţie, iar certificatul atestat s-a emis cu respectarea HG nr. 834/1991.
Recursul declarat de reclamant împotriva acestei sentinţe a fost admis de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ, prin Decizia nr. 1565 din 13 aprilie 2004, hotărârea atacată fiind casată cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi Instanţă, în vederea suplimentării probatoriului cu privire la situaţia de fapt invocată de reclamant, referitor la data transcrierii imobilului în C.F. şi identitatea dintre suprafaţa de teren la care se referă reclamantul şi cea care face obiectul certificatului în litigiu.
În fond după casare, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 1850 din 9 noiembrie 2005, a respins acţiunea, ca neîntemeiată.
Instanţa a reţinut că soluţia se impune, întrucât reclamantul nu şi-a dovedit dreptul de proprietate dobândit prin moştenire, solicitările sale formulate în acest sens în temeiul Legii nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 10/2001 fiind respinse, ceea ce face imposibilă analizarea acestui aspect în contencios administrativ şi denotă neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 1 şi art. 11 din Legea nr. 29/1990 (în vigoare la momentul formulării acţiunii) privind vătămarea unui drept legitim.
S-a mai menţionat că certificatul de atestare contestat a fost emis cu respectarea dispoziţiilor art. 1 din HG nr. 834/1991, ale HG nr. 437/1998 şi ale Legii nr. 15/1990.
Împotriva sentinţei nr. 1850 din 9 noiembrie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, a formulat recurs în termenul legal reclamantul P.L.S. prin care s-a solicitat, în principal, admiterea căii de atac şi casarea hotărârii atacate, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiaşi Instanţe şi, în subsidiar, admiterea căii de atac şi modificarea sentinţei în sensul admiterii acţiunii reclamantului aşa cum a fost formulată, cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată.
A învederat recurentul, prin motivele de recurs, că hotărârea atacată este nulă pe considerente de ordin procedural, nefiind întrunite cerinţele art. 261 pct. 5 C. proc. civ., potrivit cu care hotărârea trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept care au format convingerea Instanţei, cum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor. Mai mult, s-a precizat că Instanţa de Fond nu a analizat nici una din apărările reclamantului cu privire la dreptul recunoscut de lege şi a încălcat limitele deciziei pronunţate cu prilejul celei de-a doua casări, dispuse de Instanţa supremă.
Sub aspectul fondului cauzei, a arătat recurentul, în esenţă, că Instanţa de Fond a aplicat greşit legea atunci când a apreciat că nu sunt întrunite cerinţele art. 1 şi art. 11 din Legea nr. 29/1990 a contenciosului administrativ, în condiţiile în care reclamantul a făcut dovada existenţei dreptului de proprietate asupra imobilului teren solicitat, prin prezentarea C.F. unde apar ca proprietari tabulari antecesorii reclamantului. De asemenea, a fost probată şi legitimarea procesuală activă a reclamantului, care este moştenitorul legal al proprietarilor tabulari, precum şi faptul că reclamantul a fost vătămat în drepturile sale recunoscute de lege prin emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului atacat.
În mod eronat, a susţinut recurentul, Instanţa de Fond a apreciat că certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului atacat, a fost emis cu respectarea normelor legale, în realitate nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1 din HG nr. 834/1991 şi de criteriile de aplicare a acesteia cu nr. 2665 elaborate de M.E., atâta vreme cât terenul în discuţie a fost ocupat abuziv de stat, fără titlu valabil şi a ajuns în mod nelegal în proprietatea E.S., iar terenul nu era necesar desfăşurării activităţii conform obiectului de activitate, fiind folosit pentru activităţi sportive.
Actul administrativ atacat este, s-a spus, nelegal şi datorită împrejurării că la data emiterii acestuia reclamantul formulase cerere de restituire a terenului pe temeiul Legii nr. 169/1997, de care pârâta avea cunoştinţă.
A mai precizat reclamantul că în mod neîntemeiat prima Instanţă a înlătura concluziile expertizei tehnice efectuate în cauză de P.M., prin care s-a confirmat că SC E.S. SA nu avea titlu pentru întreaga suprafaţă de 8.256 m.p. ocupând în plus 3.056 m.p. faţă de Decizia nr. 293/1975 a fostului C.E.C.P. al judeţului Suceava şi că documentaţia întocmită pentru obţinerea Certificatului este incompletă, incorectă şi fără avizul C.J. pe Anexa 2 şi a Primăriei Suceava pe procesul - verbal, care înseamnă refuzul de avizare pe adresele din 28 februarie 2000 şi respectiv din 1 martie 2000.
Recursul formulat de reclamantul P.L.S., care a decedat în cursul judecăţii în Instanţa de Recurs, a fost continuat de moştenitorii P.V., P.C.A. şi P.S.C.
Recursul este fondat şi va fi admis, în condiţiile art. 312 alin. (1) – (3) C. proc. civ., cu consecinţa modificării sentinţei civile nr. 1850 din 9 noiembrie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, în sensul admiterii în parte a acţiunii introductive de Instanţă şi a dispunerii anulării parţiale a certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 27 iulie 2000 emis de M.I.R. în ceea ce priveşte suprafaţa de 2.836 m.p. teren, pentru considerentele ce urmează.
Reclamantul P.L.S. a făcut dovada, cu certificatul de moştenitor din 21 martie 1994 emis de fostul N.S.J.G. şi cu certificatul de moştenitor din 7 decembrie 1998 emis de B.N.P. - M.E.B. din Suceava, calităţii sale de moştenitor al proprietarilor tabulari ai imobilului înscris în C.F. a oraşului Suceava, în suprafaţă totală de 31.733 m.p., respectiv R.B.P.E., P.I., B.C., P.E. şi P.A.
Imobilul în discuţie a trecut în proprietatea statului român anterior anului 1990 şi intră sub incidenţa prevederilor Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, reclamantul înţelegând de altfel să solicite, în termenul prevăzut de lege, obţinerea de măsuri reparatorii referitor la acesta, prin restituirea în natură, formulând în acest sens o notificare către SC E. SA.
Notificarea reclamantului a fost soluţionată în sensul respingerii acesteia, prin Decizia nr. 423 din 20 februarie 2002 a SC E. SA, cu motivarea că nu a fost făcută dovada dreptului de proprietate asupra imobilului, că reclamantul nu a probat că ar fi unicul moştenitor şi că unitatea notificată a devenit proprietară asupra bunului solicitat prin certificatul de atestare a dreptului de proprietate din 27 iulie 2000 eliberat de M.I.C.
Reclamantul fiind îndreptăţit la beneficiul măsurilor reparatorii prevăzute de lege, contestate de deţinătorul imobilului solicitat datorită existenţei unui act administrativ prin care s-a atestat dreptul de proprietate potrivit unor reglementări anterior apariţiei Legii nr. 10/2001, în mod evident reclamantul şi ulterior moştenitorii acestuia, cărora li s-a transmis calitatea procesuală activă, sunt în drept să utilizeze calea acţiunii în contencios administrativ, în condiţiile Legii nr. 29/1990, pentru protejarea drepturilor recunoscute prin legile de restituire a proprietăţii apărute după anul 1990.
În cauză s-a probat, în mod indiscutabil, prin expertiza tehnică efectuată de P.M., că din suprafaţa totală de 8.256 m.p. teren, deţinută de SC E.S. SA, succesoarea SC E. SA, în baza certificatului de atestare a dreptului de proprietate sus menţionat şi înscrisă în C.F. Suceava, o suprafaţă de 7.858 m.p. se suprapune peste terenul înscris în C.F., însă anularea certificatului de atestare atacat de reclamant se impune numai pentru suprafaţa de 2.836 m.p. identificată de expert ca reprezentând incinta II (teren împrejmuit dar fără amenajări sau investiţii) care trebuia disponibilizată prin P.O.T. (pct. C coloana 4 din Anexa 2 la Criteriile nr. 2665/1C/311/1992 pentru realizarea documentaţiilor în conformitate cu HG nr. 834/1991, fiind deţinută de SC E. SA fără titlu valabil.
Cât priveşte diferenţa de 5.420 m.p. ce a făcut de asemenea obiectul certificatului de atestare a dreptului de proprietate, s-a stabilit prin expertiza tehnică ordonată în cauză, că în mod neîntemeiat înlătură de Instanţa de Fond, că terenul din afara incintei în suprafaţă de 704 m.p. are regim de teren aparţinând domeniului public (drum) şi că terenul din incinta I, împrejmuită cu clădiri şi amenajări cu destinaţie sportivă, sunt justificate ca mod de deţinere de către SC E. SA, potrivit Deciziei nr. 293 din 6 iunie 1975 a fostului C.E.C.P. al judeţului Suceava prin care s-a transmis din administrarea C.P. al Municipiului Suceava în administrarea Î.R.E. Suceava, terenul neproductiv în suprafaţă de 5.200 m.p., proprietatea statului, situat în municipiul Suceava, identificat ca atare prin planul de situaţie anexat la documentaţia aferentă deciziei.
Pentru suprafaţa de teren de5.420 m.p. mai sus arătată, certificatul de atestare a dreptului de proprietate din 27 iulie 2000, a fost emis de fostul M.I.C. cu respectarea prevederilor art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale şi a art. 1 alin. (1) din HG nr. 834/1991 privind stabilirea şi evaluarea unor terenuri deţinute de societăţile comerciale cu capital de stat.
Într-adevăr, potrivit dispoziţiilor art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/19902, bunurile din patrimoniul societăţii comerciale sunt proprietatea acesteia, cu excepţia celor dobândite cu alt titlu, iar conform prevederilor art. 1 alin. (1) din HG nr. 834/1991, terenurile aflate în patrimoniul societăţilor comerciale cu capital de stat la data înfiinţării acestora, necesare desfăşurării activităţii conform obiectului lor de activitate, se determină, pentru societăţile comerciale înfiinţate prin hotărâre a Guvernului, de către organele care, potrivit legii, îndeplinesc atribuţiile ministerului de resort, iar pentru societăţile comerciale înfiinţate prin Decizia organului administraţiei locale de stat, de către autoritatea publică judeţeană.
Or, în speţă, SC E. SA a dovedit că a deţinut terenul în discuţie cu titlu valabil, potrivit Deciziei nr. 293 din 6 iunie 1975 emise de fostul C.E.C.P. al judeţului Suceava, care era organul abilitat să dispună, potrivit legii în vigoare anterior anului 1990, asupra transmiterii dreptului de administrare directă asupra imobilului, şi a probat că terenul era necesar desfăşurării activităţii conform obiectului său de activitate, astfel cum acesta a fost definit prin art. 6 pct. 30 din Statutul F.D.E.E. – SC E. SA (realizarea pentru personalul propriu de activităţi sociale, culturale, turistice, sanitare şi sportive) aprobat prin HG nr. 365/1998 privind înfiinţarea CN E. S.A. a SN N. SA şi a R.A.A.N. prin reorganizarea R.A.E. - R.E.N.E.L.
Nu sunt întemeiate motivele de recurs prin care s-a invocat nulitatea hotărârii pronunţate de Instanţa de Fond, motivat de nerespectarea prevederilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. şi de încălcarea limitelor deciziei de casare, întrucât s-au învederat, în cuprinsul sentinţei atacate, considerentele care, în opinia Instanţei, au fost de natură a justifica soluţia de respingere a acţiunii, constând în esenţă în inexistenţa unui drept al reclamantului care să fi fost vătămat prin actul administrativ atacat şi în caracterul legal al operaţiunii de emitere a certificatului de atestare a dreptului de proprietate deţinut de pârâtă.
Având în vedere cele mai sus arătate, apreciind că recursul este fondat, în limitele ce au fost descrise mai sus, urmează a se dispune, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) – (3) C. proc. civ., admiterea recursului declarat de reclamantul P.L.S. şi continuat de moştenitorii săi, P.V., P.S.C. şi P.C.A. împotriva sentinţei civile nr. 1850 din 9 noiembrie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, cu consecinţa modificării hotărârii atacate în sensul admiterii în parte a acţiunii în contencios administrativ şi a dispunerii anulării parţiale a certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 27 iulie 2000 emis de M.I.C., în ceea ce priveşte suprafaţa de 2.836 m.p.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamantul P.L.S. şi continuat de moştenitorii legali, P.V., P.S.C. şi P.C.A. împotriva sentinţei civile nr. 1850 din 9 noiembrie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, modifică sentinţa atacată în sensul că admite în parte acţiunea şi dispune anularea parţială a certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 27 iulie 2000 emis de M.I.R. în ceea ce priveşte suprafaţa de 2836 m.p. teren.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 31 mai 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2819/2007. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 2832/2007. Contencios. Anulare act... → |
|---|
