ICCJ. Decizia nr. 2837/2007. Contencios. Litigiu privind regimul străinilor. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2837/2007
Dosar nr. 28508/2/2005
Şedinţa publică din 31 mai 2007
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 9 din 9 ianuarie 2006, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamantul B.A. cetăţean sirian în contradictoriu cu pârâtul M.A.I. – S.S., acţiunea având ca obiect acordarea dreptului de şedere permanentă şi stabilirea domiciliului în România.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima Instanţă a reţinut că prin adresa din 2 august 2005, autoritatea pârâtă i-a respins reclamantului cererea de acordare a dreptului de şedere permanentă şi stabilirea domiciliului în România, pentru că acesta nu a îndeplinit condiţia esenţială prevăzută de art. 70 alin. (1) lit. a) din OUG nr. 194/2002 modificată şi completată prin Legea nr. 482/2004, aceea de a fi avut o şedere temporară continuă şi legală pe teritoriul României cuprinsă între 16 februarie 2000 - 16 februarie 2005 (5 ani anterior depunerii cererii), fapt recunoscut chiar de reclamant prin cererea introdusă.
A reţinut Instanţa de Fond că în situaţia dată reclamantul nu-şi susţine vătămarea în dreptul său de stabilire a domiciliului în România, conferit de lege, de vreme ce propria sa conduită împiedică ori întârzie acordarea acestui drept.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamantul B.A., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie susţinând în esenţă că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, motiv de modificare sau casare a hotărârii prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Au fost invocate şi dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ., solicitându-se examinarea cauzei sub toate aspectele.
Recurentul susţine prin motivele de recurs formulate că este îndreptăţit a i se acorda dreptul de şedere permanentă şi de a i se stabili domiciliul în România, întrucât se află în România din 1981 fiind absolvent al facultăţii de medicină, este căsătorit din anul 1993 cu B.L., cu care are doi copii, A.A. născut în 1985 şi G. născut în 1993, copii care au nevoie să primească o educaţie în sânul unei familii normale.
Precizează recurentul - reclamant că, contrar celor reţinute de Instanţa de Fond, aplicabil în speţă este art. 70 alin. (4) din OUG nr. 194/2002 modificată şi completată prin Legea nr. 482/2004, conform căruia „străinilor de origine română sau născuţi în România, precum şi celor a căror şedere este în interesul statului român li se poate aproba stabilirea domiciliului fără îndeplinirea condiţiilor prevăzute la alin. (1).
În cazul de faţă, susţine recurentul, interesul statului român se concretizează prin interesul acestuia faţă de familie, de copii şi tineri, prevederile Constituţiei României fiind în sensul respectării drepturilor referitoare la familie şi copii, statul ocrotind căsătoria şi familia.
Prevederile constituţiei sunt în concordanţă cu cele ale Convenţiei O.N.U. cu privire la drepturile copilului, ratificate prin Legea nr. 18/1990 republicate şi ale celorlalte convenţii internaţionale în materie, la care România a aderat.
Se invocă de asemeni şi prevederile Declaraţiile Universale a Drepturilor Omului, care în art. 16 defineşte familia astfel: „Familia constituie elementul natural şi fundamental al societăţii şi are dreptul la ocrotire din partea societăţii şi a statului".
Pârâta A.S. a depus întâmpinare solicitând respingerea recursului ca nefondat.
Au formulat cereri de intervenţie în interes accesoriu recurentului - reclamant soţia B.L. în nume propriu şi pentru minorul B.G., precum şi fiul B.A.A., susţinând admiterea cererii formulate de reclamantul - recurent.
Atât recurentul - reclamant cât şi intervenienţii au invocat excepţia de neconstituţionalitate în ce priveşte art. 70 alin. (1) lit. a) din OUG nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, modificată prin Legea nr. 482/2004 în raport de dispoziţiile constituţionale referitoare la familie şi drepturile copilului şi de dispoziţiile C. fam. privind căsătoria şi familia.
Prin încheierea pronunţată în şedinţa publică din 13 septembrie 2006, Instanţa de Recurs a admis în principiu cererile de intervenţie în interes alăturat recurentului - reclamant.
Constatând întemeiată cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate invocată, Instanţa a admis-o şi a sesizat Curtea Constituţională cu soluţionarea acestei excepţii, judecata recursului fiind astfel suspendată până la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate.
Curtea Constituţională prin Decizia nr. 157 din 27 februarie 2007 a respins excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 70 alin. (1) lit. e) din OUG nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, excepţie ridicată de A.B., L.B. şi G.B. în Dosarul nr. 28508/2/2005 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Cauza a fost repusă pe rol, iar la termenul din 24 mai 2007, constatând cauza în stare de judecată, Instanţa a dat cuvântul părţilor pentru a pune concluzii.
Analizând recursul formulat, precum şi cererile de intervenţie accesorii, în interesul recurentului - reclamant, în raport de motivele de recurs formulate, probele administrate şi dispoziţiile legale incidente cauzei, Înalta Curte le va respinge pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
La data de 16 februarie 2005, cetăţeanul sirian B.A., recurent - reclamant în cauza de faţă s-a adresat S.S. al Municipiului Bucureşti, cu cerere pentru a i se stabili domiciliul în România, la momentul analizării cererii, acesta fiind în evidenţele Serviciului I pentru Străini al Municipiului Bucureşti, având prelungit dreptul de şedere în scop de „reîntregire familială" până la data de 21 decembrie 2005.
Cererea formulată de recurentul - reclamant de stabilire a domiciliului în România a fost respinsă de intimata – pârâtă, A.S., reţinându-se că nu este îndeplinită condiţia prevăzută de art. 70 alin. (1), lit. a) din OUG nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, modificată şi completată prin Legea nr. 482/2004, conform căreia străinii îşi pot stabili domiciliul în România dacă „au şedere temporară continuă şi legală în ultimii 5 ani, anterior depunerii cererii".
Măsura luată de intimata - pârâtă a fost menţinută de Instanţa de Fond care a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de recurentul - reclamant, reţinându-se că acesta nu întruneşte condiţiile prevăzute de textul de lege, art. 70 alin. (1) lit. a) din OUG nr. 194/2002 modificată şi completată cu Legea nr. 482/2004.
Într-adevăr acest text de lege instituie o condiţie esenţială, aceea a „unei şederi temporare continue şi legale în ultimii 5 ani anterior depunerii cererii".
Cum recurentul - reclamant a depus cererea la 16 februarie 2005, rezultă că acesta trebuie să aibă „o şedere temporară, continuă şi legală pe teritoriul României", în perioada 16 februarie 2000 - 16 februarie 2005, ori din Raportul M.A.I. reiese faptul că a avut drept de şedere pe teritoriul României începând cu anul 2003, în concret de la data de 18 decembrie 2003, când s-a prezentat la sediul intimatului - pârât pentru a solicita prelungirea dreptului de şedere temporară acordat în baza vizei de intrare în România în scopul reîntregirii familiei.
Este de observat, însă, faptul că, chiar prin acţiunea introductivă recurentul - reclamant recunoaşte că în perioada 1994 - 2003, nu s-a aflat pe teritoriul României, fiind plecat în Siria pentru a-şi satisface stagiul militar.
Aşadar, prin sentinţa atacată, Instanţa de Fond, în mod corect a statuat că recurentul nu a îndeplinit condiţia imperativă şi primordială prevăzută de OUG nr. 194/2002, pentru aprobarea stabilirii domiciliului în România şi anume existenţa unei şederi temporare legale şi continue în ultimii 5 ani anterior depunerii cererii de stabilire a domiciliului.
Recurentul susţine prin motivele de recurs formulate că aplicabil în speţă este art. 70 alin. (4) din OUG nr. 194/2002 modificată prin Legea nr. 482/2004, conform căruia „străinilor a căror şedere este în interesul statului român li se poate aproba stabilirea domiciliului fără îndeplinirea condiţiilor prevăzute la alin. (1)".
Arată că interesul statului român este în sensul ca el să aibă domiciliul stabil în România, întrucât soţia este cetăţean român şi are doi copii ce sunt cetăţeni români, copiii fiind în întreţinerea sa, întreţinerea şi asigurarea traiului zilnic unei familii româneşti, echivalând cu „interesul statului român".
Nu este fondată susţinerea recurentului - reclamant, sub acest aspect, nefiind aplicabil textul de lege invocat, „interesul statului român" la care face referire textul de lege, având în vedere cu totul altor valori a căror apreciere trebuie înţeleasă, valori cu un impact mai larg, de interes general pentru societate şi nu interese particulare, private, ale unor persoane, de genul celor invocate de recurent.
Susţinerea recurentului, cum că respingerea cererii sale de stabilire a domiciliului în România l-ar prejudicia în ce priveşte exercitarea dreptului la viaţa de familie, este şi ea neîntemeiată, pentru că acestuia îi este pe deplin recunoscut dreptul de şedere temporară, şi deci i se respecta dreptul la viaţa de familie în sensul de a fi alături de aceasta şi de a se ocupa de cei doi fii ai săi, nefiind favorizat în nici un fel abandonul de familie aşa cum încearcă să justifice recurentul prin recursul declarat.
Trebuie avută în vedere şi reglementarea în această materie a Tratatelor şi Convenţiilor Internaţionale la care România a aderat, aşa cum susţine recurentul - reclamant, dar nu trebuie ignorată nici legislaţia ţării, care impune respectarea anumitor condiţii ce trebuie îndeplinite în mod obligatoriu pentru ca un cetăţean străin să i se poată acorda drept de şedere permanentă şi să i se stabilească domiciliul în România, condiţii pe care acesta nu le îndeplineşte aşa încât nu se poate spune că este vătămat în drepturile sale recunoscute de lege, în sensul art. 1 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.
Constatând deci că soluţia pronunţată de Instanţa de Fond, este legală şi temeinică, neexistând nici unul din motivele de modificare sau casare prevăzute de art. 304 C. proc. civ. sau art. 3041 C. proc. civ., recursul formulat de reclamant va fi respins ca nefondat, cu aplicarea şi a art. 312 C. proc. civ.
Pe cale de consecinţă, vor fi respinse şi cererile de intervenţie formulate în interes accesoriu de către B.L. în nume propriu şi pentru minorul B.G. şi de către B.A.A.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de B.A. împotriva sentinţei civile nr. 5 din 9 ianuarie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Respinge cererile de intervenţie accesorie formulate de B.L. în nume propriu şi pentru minorul B.G. şi de B.A.A., ca nefondate.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 31 mai 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2833/2007. Contencios. Refuz acordare... | ICCJ. Decizia nr. 2841/2007. Contencios. Anulare acte... → |
|---|
