ICCJ. Decizia nr. 2911/2007. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2911/2007
Dosar nr. 8577/1/2006
Şedinţa publică din 6 iunie 2007
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la Curtea de Apel Iaşi, reclamantul B.V. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul M.E.C., anularea Ordinului M.E.C. nr. 5364 din 1 noiembrie 2005, prin care s-a dispus revocarea Ordinului anterior nr. 3602/2004, de confirmare a sa în funcţia de rector a U.M.F.G.T.P. Iaşi şi s-a desemnat persoana ce urma să asigure interimatul funcţiei de rector, până la data confirmării unui nou rector ales. Reclamantul a solicitat prin acţiune şi suspendarea executării actului administrativ atacat până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a cauzei.
Prin sentinţa civilă nr. 56/ CA din 26 aprilie 2006, Curtea de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal, a admis în parte acţiunea reclamantului B.V., în sensul că a anulat art. 1 din Ordinul nr. 5364 din 1 noiembrie 2005 emis de pârât, prin care s-a revocat Ordinul anterior al M.E.C. nr. 3602/2004 de confirmare a rectorului U.M.F.G.I.P. Iaşi, în persoana B.V., dar a respins cererea privind anularea art. 2 din acelaşi Ordin nr. 5364 din 1 noiembrie 2005 şi cererea de intervenţie în interesul pârâtului formulată de U.M.F.G.T.P. Iaşi.
Pentru a pronunţa această hotărâre Instanţa de Fond a reţinut, în esenţă, că funcţia de rector este o funcţie electivă, fiind aplicabile principiile care guvernează materia mandatului, în sensul că cei care au dat mandatul au dreptul să îl şi retragă, dacă apreciază că acesta nu este îndeplinit în mod corespunzător.
S-a mai arătat că actele normative incidente, respectiv Carta Universitară şi Legea nr. 128/1997 privind statutul personalului didactic, nu reglementează în detaliu şi acoperitor procedura pe care organul tutelar central trebuie să o urmeze în cazul revocării rectorului din funcţie de către Senatul Universitar.
În cauză, dreptul de a revoca aparţine Senatului U.M.F. Iaşi, M.E.C. neputând să adopte o poziţie contrară voinţei organismului care este garantul autonomiei universitare şi nefiind îndreptăţit să procedeze la revocarea ordinului anterior. M.E.C. putea eventual numai să îl suspende din funcţie rectorul contestat.
Instanţa de Fond a mai reţinut că anularea Ordinului nr. 3602 din 15 aprilie 2004, prin care s-a confirmat alegerea în funcţia de rector al U.M.F. Iaşi a lui B.V., pentru situaţii de fapt ulterioare emiterii acestuia, ce nu aveau nici o legătură cu procedura de alegere şi de confirmare în funcţie, nu are suport legal, din moment ce nici una dintre părţi nu contestă legalitatea alegerilor, şi nici legalitatea actului de confirmare în funcţie, emis de M.E.C.Ca atare, Instanţa de Fond a conchis că în chiar ipoteza în care pe fond, soluţia adoptată de pârât şi-ar găsi o justificare, forma aleasă pentru a o concretiza este nepotrivită, căci nu se poate accepta revocarea unui act administrativ în legătură cu care nu s-au invocat motive de nelegalitate.
În ceea ce priveşte prevederile art. 2 din ordinul contestat, Instanţa de Fond a constatat că pârâtul nu a luat în mod concret vreo măsură administrativă, reţinând doar o situaţie de fapt rezultată din hotărârea adoptată de Senatul Universitar la data de 25 octombrie 2005, prin desemnarea unuia din prorectori pentru a gira funcţia de rector, până la reluarea şi finalizarea procesului de alegere a unui nou rector.
În fine, ca urmare a anulării art. 1 a Ordinului nr. 5364/2004 Instanţa a respins cererea de intervenţie formulată de U.M.F. Iaşi, arătând încă o dată că nu se poate păstra un act care încalcă principiul irevocabilităţii actelor administrative individuale, care nu are nici un suport ce să justifice această măsură, nu a fost contestat, în forma sau materialitatea ce o avea la data emiterii, modalitatea de a-l folosi pentru a pune de acord hotărârea din 25 octombrie 2005 a Senatului U.M.F. Iaşi cu dispoziţiile Legii nr. 128/1997 fiind nepotrivită.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamantul B.V. pârâtul M.E.C. precum şi intervenienta U.M.F.G.T.P. Iaşi, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Recurentul - reclamant B.V., apreciind că prin sentinţa atacată în mod legal a fost anulat art. 1 din Ordinul nr. 5364 din 1 noiembrie 2005, a criticat totuşi soluţia Instanţei pentru admiterea numai în parte a acţiunii sale, respectiv pentru menţinerea art. 2 din acelaşi ordin.
Recurentul a susţinut că Instanţa de Fond trebuia să observe că se impunea şi anularea celorlalte dispoziţii ale ordinului nelegal, dispoziţii care sunt strâns legate şi decurg automat din cea cuprinsă în articolul anulat.
În fine, recurentul a mai arătat că în măsura în care Instanţa a constatat nelegalitatea revocării ordinului de numire a sa din funcţia de rector, logic şi firesc era ca tot el să fie menţinut în această funcţie, fără a mai fi nevoie de nici un interimat legal şi nici de alte alegeri, cum se prevede în articolul 2 al ordinului, păstrat de Instanţa de Fond, dar care vine în contradicţie cu anularea primului articol.
Recurenta - intervenientă U.M.F.G.T.P. a criticat la rândul său sentinţa Instanţei de Fond pentru nelegalitate şi netemeinicie, arătând că în mod greşit s-a reţinut că prin ordinul contestat, nr. 5364/2005, ar fi fost încălcat principiul irevocabilităţii actelor administrative individuale, întrucât în speţă, practic, este vorba despre un act administrativ legal care însă a încetat să-şi mai producă efectele juridice prin voinţa senatului U.M.F.G.T.P. Iaşi, care a hotărât revocarea rectorului, pentru anumite motive, înainte de finalizarea mandatului.
Recurenta susţine că practic prin ordinul emis, se recunoaşte şi se confirmă voinţa senatului universitar care, în baza principiului autonomiei universitare îşi alege în mod liber organele de conducere, astfel încât M.E.C. nu putea decât să confirme rectorul ales de senatul universitar, constatând legalitatea alegerilor.
În fine, recurenta susţine că motivarea sentinţei Instanţei de Fond cuprinde motive străine de natura pricinii, făcând referire la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. şi precizează că şi recomandările Instanţei inserate în considerentele hotărârii sunt de altfel străine de legislaţia specifică învăţământului.
Şi pârâtul M.E.C. a formulat recurs, invocând prevederile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., vizând greşita interpretare de către instanţă a actului juridic dedus judecăţii şi greşita aplicare a legii.
Recurentul susţine că Instanţa, printr-o greşită interpretare a ordinului atacat, a trecut practic peste voinţa evidentă a Senatului Universităţii cu privire la revocarea din funcţie de rector. Surprinzător este că din cuprinsul considerentelor hotărârii se deduce că fondul cauzei este corect şi pe deplin justificat pentru pârâţi, numai forma aleasă este nepotrivită.
Recurentul a mai criticat soluţia Instanţei de Fond şi pentru că a concluzionat, din economia celor două acte normative, că instituţia revocării din funcţie a rectorului nu-şi află o reglementare acoperitoare deşi din actele dosarului rezultă că s-au respectat întocmai prevederile Cartei Universitare şi cele din Legea privind statutul personalului didactic, cu privire la revocarea rectorului reclamant, fiind expres enunţate şi menţionate elementele pe baza cărora recurentul apreciază că procedura de revocare a fost îndeplinită.
Înalta Curte, examinând actele şi lucrările dosarului, raportat la prevederile legale incidente, incluzând art. 3041 C. proc. civ. şi faţă de criticile celor trei recurenţi, reţine că recursurile formulate sunt fondate şi urmează a fi admise cu consecinţa casării sentinţei atacate şi a trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeaşi Instanţă în sensul şi pentru considerentele în continuare expuse.
Prin Ordinul M.E.C. nr. 5364 din 1 noiembrie 2005, în adevăr a fost revocat ordinul anterior emis de aceeaşi autoritate nr. 3602/2004 privind confirmarea rectorului U.M.F.G.T.P. Iaşi în persoana recurentului - reclamant B.V. şi totodată s-a dispus ca interimatul funcţiei de rector să fie asigurat de către G.I.P., prorector al aceleiaşi universităţi, până la data confirmării noului rector ales în condiţiile legii.
În preambulul ordinului astfel emis, autoritatea emitentă a făcut pe de o parte referire la prerogativele sale legale, conferite de Legea nr. 84/1995 şi de Legea nr. 128/1997, iar pe de alta, la adresa U.M.F.G.T.P prin care s-a comunicat hotărârea Senatului Universitar din data de 25 octombrie 2005.
Prin această din urmă adresă, Universitatea aducea practic la cunoştinţă M.E.C. împrejurarea că la 25 octombrie 2005 s-a desfăşurat o şedinţă a Senatului Universităţii în cadrul căreia în condiţiile legii şi ale Cartei Universitare, cu votul majoritar al celor prezenţi s-a decis revocarea rectorului în funcţie, respectiv a recurentului - reclamant. Drept urmare s-a solicitat retragerea validării ca rector a lui B.V., indicându-se că Senatul Universitar a hotărât şi numirea unui interimar până la alegerea unui nou rector.
Instanţa de Fond, examinând exclusiv chestiunile de ordin formal ale ordinului contestat a ajuns la concluzia că numai art. 1 se impune a fi anulat, pentru simplul motiv că revocarea, astfel cum a fost dispusă, încalcă principiul irevocabilităţii actelor administrative şi ea nu se poate dispune pentru situaţii de fapt ulterioare emiterii acestuia.
Recunoscând în mod just că totuşi funcţia de rector este una electivă, căreia i se aplică regulile mandatului dând valoare şi principiului autonomiei universitare, Instanţa de Fond a pronunţat însă o hotărâre ce conţine dispoziţii contradictorii în condiţiile în care potrivit art. 312 alin. (3) teza I C. proc. civ., nu a intrat practic în cercetarea fondului.
Stabilind astfel că, pur şi simplu, autoritatea emitentă nu putea alege calea revocării ordinului anterior, deşi trebuia respectat şi principiul autonomiei universitare, Instanţa de Fond, a menţinut însă partea din ordin vizând desemnarea interimarului, până la stabilirea unor noi alegeri, deşi în mod evident această măsură este strâns legată de prima şi prin menţinerea ei, implicit Instanţa de Fond, sugerează că autoritatea emitentă era nevoită să respecte voinţa Senatului Universităţii.
Fiind evidente contradicţiile astfel generate ca şi împrejurarea că de fapt Instanţa de Fond nu a analizat cu nimic fondul cererii reclamantului - recurent, care a sesizat şi semnalat nereguli vizând organizarea şedinţei Senatului de revocare se impune aşadar, pe temeiul de drept sus arătat, trimiterea cauzei spre rejudecare.
Prealabil rejudecării cauzei, ocazie cu care Instanţa va verifica şi va stabili şi măsura în care emitentul M.E.C. şi-a îndeplinit la rândul său obligaţia de a verifica dacă voinţa de revocare a Senatului U.M.F.G.T.P. Iaşi s-a manifestat în condiţiile legii, Înalta Curte prin prezenta decizie, contrar celor reţinute de Instanţa de Fond în sensul că nu se poate accepta în nici o împrejurare revocarea unui act administrativ în legătură cu care nici o persoană nu invocă motive de nelegalitate, urmează să considere că înţelesul, sensul şi natura actului administrativ contestat este diferită.
Înalta Curte apreciază că în cauză nu a existat intenţia emitentului de a revoca ordinul anterior de numire a rectorului pentru motive de ilegalitate, care să-şi producă efecte retroactive, de la data adoptării actului revocat, căci în mod evident o astfel de intenţie şi de construcţie nu ar putea avea suport legal.
Făcând însă expresă referire atât la adresa Senatului Universităţii cât şi la textele legale ce consacră principiul autonomiei universitare, Înalta Curte apreciază că intenţia reală a emitentului a fost aceea de a constata revocarea din funcţie a rectorului, urmare a deciziei Senatului Universităţii, în ciuda formulării inadecvate pe care Ordinul în discuţie le conţine. Practic, ne aflăm în situaţia unei revocări pentru motive de inoportunitate, ipoteză reţinută de altfel şi în doctrină, menită a produce efecte numai pentru viitor, în condiţiile în care rămân valabile şi neatinse efectele juridice produse până la data emiterii ordinului contestat, urmărindu-se numai încetarea efectelor primului ordin, la care s-a făcut referire, conform voinţei şi deciziei Senatului Universităţii, şi nu desfiinţarea lui retroactivă.
Din această perspectivă urmează însă a se realiza de către Instanţa de rejudecare controlul de legalitate asupra ordinului nou emis, prima Instanţă oprindu-se la aspectul pur formal, astfel cum s-a arătat deja şi care a condus la dispunerea unor măsuri contradictorii şi conceptual diferite.
Cu ocazia rejudecării Instanţa de Fond urmează să determine şi eventualul impact asupra cauzei exercitat de acţiunea separată, ce face obiectul unui alt dosar aflat pe rolul Tribunalului Iaşi, prin care s-a solicitat tocmai anularea hotărârii senatului din data de 25 octombrie 2005.
Pentru toate cele arătate, fiind admise conform art. 312 C. proc. civ. toate recursurile declarate, în sensul menţionat se va casa sentinţa atacată şi se va trimite cauza spre rejudecare acelaşi Instanţe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de reclamantul B.V., pârâtul M.E.C. şi de U.M.F.G.T.P. Iaşi împotriva sentinţei civile nr. 56/ CA din 26 aprilie 2006 a Curţii Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi Instanţe.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 6 iunie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2906/2007. Contencios. Refuz acordare drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 2925/2007. Contencios. Anulare acte emise de... → |
|---|
