ICCJ. Decizia nr. 3144/2007. Contencios. Litigiu privind funcţionarii publici (Legea Nr.188/1999). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr.3144/2007
Dosar nr. 218/2/2007
Şedinţa publică din 20 iunie 2007
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, reclamanta A.R.M. a solicitat, în contradictoriu cu paratul M.M.S.S.F., obligarea acestei autorităţi la plata sumelor reprezentând prima de concediu pe anii 2002, 2003, 2004, 2005 şi 2006, actualizata cu indicele de inflaţie de la data naşterii dreptului, la data plăţii efective.
în motivarea acţiunii, reclamanta arată că potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, s-a stipulat în favoarea funcţionarului public plata unei prime de vacanţă, calculată în cuantum egal cu salariul de bază din luna plecării în concediu de odihnă.
Reclamanta a mai arătat că efectele acestei prevederi legale au fost suspendate în mod succesiv printr-o serie de dispoziţii legale până la sfârşitul lunii decembrie 2005, opinând că este îndreptăţită să primească prima de vacanţă pentru perioada solicitată, deoarece normele legale de suspendare nu mai sunt în vigoare.
Pârâtul a formulat întâmpinare, în care a invocat, în principal excepţia prescripţiei parţiale a dreptului la acţiune, solicitând pe fond respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
Prin sentinţa civilă nr. 727 din 8 martie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII a contencios administrativ şi fiscal, Instanţa a respins excepţia prescripţiei parţiale a dreptului la acţiune, a admis acţiunea formulată şi a obligat pârâtul la plata, către reclamantă, a sumelor reprezentând prima de vacanţă pentru anii 2002, 2003, 2004, 2005 şi 2006, actualizate cu indicele de inflaţie, de la data naşterii dreptului până la plata efectivă.
Pentru a pronunţa această hotărâre Instanţa a reţinut, pe de o parte, că aplicarea prevederii art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 a fost suspendată în mod succesiv până la data de 31 decembrie 2005, operând o întrerupere a prescripţiei în baza art. 16 şi art. 17 din Decretul nr. 167/1958, iar, pe de altă parte, că drepturile reglementate de art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 sunt în vigoare, reclamanta fiind îndrituită la plata sumelor reprezentând prima de vacanţă.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs M.M.F.E.Ş., criticând soluţia pronunţată pentru netemeinicie şi nelegalitate, susţinând, în esenţă, că acţiunea reclamantei privind plata primei de concediu aferentă anului 2002 este prescrisă, iar că acordarea primei de vacanţă a fost suspendată în anii 2003 - 2006 prin Legile bugetului de stat, prevederile acestor acte normative fiind aplicate corespunzător în cazul de faţă.
Înalta Curte de Casaţie si Justiţie, analizând motivele invocate în raport cu sentinţa atacată, materialul probator şi dispoziţiile legale incidente în cauză, constatată nefondat recursul declarat pentru considerentele ce urmează:
Este necontestat că prin Legea nr. 188/1999 s-a instituit dreptul funcţionarilor publici ca, pe lângă indemnizaţia de concediu, să li se acorde o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu.
De asemenea, este de necontestat că prin dispoziţii succesive acordarea primei de vacanţă a fost suspendată.
Înalta Curte constată că suspendarea dreptului nu echivalează cu însăşi înlăturarea lui, cât timp nu există nici o dispoziţie legală prin care să fi fost înlăturată existenta acestuia.
Astfel, dreptul la prima de concediu stabilit iniţial prin art. 33 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (publicată în M. Of. nr. 600 din 8 decembrie 1999), s-a menţinut prin art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (republicată în M. Of. nr. 251 din 22 martie 2004) precum şi prin art. 35 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (republicată în M. Of. nr. 365 din 29 mai 2007).
Aşadar, prin suspendarea acestui drept nu se poate considera că acesta nu exista în perioada respectivă, întrucât s-ar încălca principiul constituţional care garantează realizarea drepturilor acordate.
Mai mult, suspendarea exerciţiului dreptului nu echivalează cu însăşi înlăturarea lui, cât timp prin nici o dispoziţie legală nu i-a fost înlăturată existenta.
Se constată că prescripţia dreptului la acţiune, care se înfăţişează ca o adevărată sancţiune pentru titularul inactiv al unui dreptului subiectiv, nu operează în cazul de faţă, întrucât suspendarea dreptului la plata primelor de vacanţă face inoperantă curgerea termenului de prescripţie, suspendarea în sine având ca efect imposibilitatea realizării dreptului pe perioada de timp în care aceasta a fost prevăzută de lege.
Pentru considerentele menţionate mai sus, urmează ca recursul să fie respins ca nefondat, în temeiul art. 299 şi art. 312 C. proc. civ., reţinându-se că hotărârea pronunţată de către Instanţa de Fond este legală şi temeinică.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de M.M.F.E.Ş. împotriva sentinţei civile nr. 727 din 8 martie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 iunie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3141/2007. Contencios. Refuz acordare drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 3146/2007. Contencios. Litigiu privind... → |
|---|
