ICCJ. Decizia nr. 3489/2007. Contencios. Litigiu privind funcţionarii publici statutari. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3489/2007
Dosar nr. 1253/35/2006
Şedinţa publică din 21 septembrie 2007
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 13 aprilie 2006, reclamantul F.T.S.M., în contradictoriu cu M.A.I. şi I.G.P.F., a solicitat anularea Ordinului ministrului administraţiei şi internelor nr. 140759 din 9 martie 2006 şi a dispoziţiei din 14 februarie 2006, a I.G.P.F., ca nelegale şi netemeinice precum şi obligarea la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea acţiunii sale reclamantul a arătat că a fost sancţionat în mod greşit cu mustrare scrisă, sancţiune menţinută prin respingerea contestaţiei sale prin ordinul atacat, abaterile disciplinare ce i se impută fiind netemeinice.
În acest sens, reclamantul a arătat că: ofiţerul de cercetare penală nu este obligat să înainteze dosarul cauzei cu adresă procurorului în vederea confirmării începerii urmăririi penale, dar este obligat să prezinte acest dosar procurorului (art. 228 alin. (3)1 C. proc. pen.); analizele activităţii Biroului au fost prezentate de fiecare dată şefului unităţii sau adjunctului acestuia care nu era altul decât titularul postului de şef al Biroului Cercetări Penale şi care nu a avut niciodată de făcut obiecţii cu privire la conţinutul sau modul de întocmire a acestor analize şi au fost aprobate de către acesta; activitatea Biroului Cercetări Penale a fost apreciată pozitiv cu ocazia desfăşurării controlului dispus de ministrul administraţiei şi internelor în primăvara anului 2005; în ceea ce priveşte sesizările Parchetului de pe lângă Judecătoria Salonta, reclamantul a executat dispoziţiile date de şeful I.J.P.F. prin rezoluţia pusă de acesta pe cele două adrese; încălcarea prevederilor art. 218 C. proc. pen., art. 3 din Ordinul ministrului nr. 265/2002, art. 4, art. 6 alin. (1),art. 14 şi art. 63 din Dispoziţia I.G.P.F. nr. 60492/2004 şi din Dispoziţia I.G.P.F. nr. 41824/2002 nu este explicată şi prevederile enumerate nu au nici o legătură cu învinuirile care i se aduc.
Pârâtul I.G.P.F., prin întâmpinarea formulată în cauză, a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată deoarece în urma controlului efectuat la Biroul Cercetări Penale în perioada 12 iulie – 16 iulie 2004 s-au constatat o serie de deficienţe, decurgând din nerespectarea de către reclamant a prevederilor Ordinului M.A.I. nr. 265/2002, a Ordinului comun nr. 10/121 din 29 ianuarie 2004, a Dispoziţiei I.G.P.F. nr. 41824/2002, a Dispoziţiei I.G.P.F. nr. 59925/2003, Dispoziţiei I.G.P.F. nr. 60492/2004 şi ale C. proc. pen.
Prin întâmpinarea formulată în cauză de către pârâtul M.A.I. se invocă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a M.A.I. deoarece Ordinul M.A.I. nr. 140759 din 9 martie 2006 prin care s-a dispus respingerea contestaţiei nu este act administrativ, iar pe fond solicită respingerea acţiunii deoarece în urma controlului efectuat la Biroul Cercetări Penale în perioada 12 iulie - 16 iulie 2004 s-au constatat o serie de deficienţe, decurgând din nerespectarea de către reclamant a prevederilor Ordinului M.A.I. nr. 265/2002, a Ordinului comun nr. 10/121 din 29 ianuarie 2004, a Dispoziţiei I.G.P.F. nr. 41824/2002, a Dispoziţiei I.G.P.F. nr. 59925/2003, Dispoziţiei I.G.P.F. nr. 60492/2004 şi ale C. proc. pen.
Curtea de Apel Oradea, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 46/CA/2007 din 9 martie 2007, a respins ca neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului M.A.I. şi a admis acţiunea reclamantului. În consecinţă, Instanţa de Fond a anulat Ordinul nr. 140759 din 9 martie 2006, emis de pârâtul M.A.I. şi Dispoziţia I.G. al I.G.P.F. nr. 122166 din 14 februarie 2006 şi i-a obligat pe pârâţi la plata către reclamant a sumei de 595 RON cheltuieli de judecată.
Pentru a se pronunţa în sensul arătat Instanţa de Fond a reţinut că: în ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului M.A.I., aceasta este nefondată şi urmează a fi respinsă.
Astfel, prin acţiunea formulată de reclamantul F.T.S.M. se atacă atât Dispoziţia de sancţionare nr. 122166 din 14 februarie 2006 emisă de pârâtul I.G.P.F. cât şi Ordinul nr. 140759 din 09 martie 2006 emis de pârâtul M.A.I., prin care s-a soluţionat contestaţia formulată împotriva Dispoziţiei de sancţionare, situaţie în care şi M.A.I. în calitate de organ emitent al Ordinului atacat are calitate procesuală pasivă.
Decizia prin care s-a soluţionat contestaţia formulată de reclamant este emisă de M.A.I. în cadrul procedurii administrative a recursului ierarhic prevăzut de dispoziţiile art. 61 alin. (1) din Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului. Recursul ierarhic, respectiv contestaţia adresată organului ierarhic superior este o cale administrativă de atac, iar soluţia pronunţată în soluţionarea acestei căi de atac, în procedură administrativă, este tot un act administrativ.
Sub aspectul fondului cauzei Instanţa a constatat că acţiunea formulată de reclamant este întemeiată, reţinând, după cum urmează:
Răspunderea disciplinară intervine în cazurile în care o persoană încadrată în muncă într-o unitate sau instituţie săvârşeşte cu vinovăţie o abatere de la obligaţiile de serviciu, inclusiv norme de comportare. Elementele esenţiale ale răspunderii disciplinare, fără a căror existenţă cumulată nu poate fi antrenată această formă de răspundere, sunt: calitatea de salariat a subiectului abaterii disciplinare, existenţa unei fapte ilicite, săvârşirea faptei cu vinovăţie, rezultatul dăunător şi legătura de cauzalitate între faptă şi rezultat.
În speţă, reclamantul a fost sancţionat disciplinar pentru săvârşirea abaterii disciplinare prevăzute de dispoziţiile art. 57 lit. b) din Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, constând în neglijenţă manifestată în îndeplinirea îndatoririlor de serviciu.
S-a mai reţinut că dispoziţiile cuprinse în Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului se completează în temeiul art. 78 din această lege cu dispoziţiile Legii nr. 188/1999, dispoziţii care nu cuprind prevederi exprese cu privire la menţiunile pe care trebuie să le cuprindă dispoziţia de sancţionare, dar conform art. 93 din Legea nr. 188/1999 prevederile acestei legi se completează cu dispoziţiile cuprinse în C. muncii, care la art. 268 alin. (2) lit. a), b), c) prevăd că, sub sancţiunea nulităţii absolute, în decizie se cuprind în mod obligatoriu descrierea faptei care constituie abatere disciplinară, precizarea prevederilor din statutul de personal, regulamentul intern sau contractul colectiv de muncă, care au fost încălcate de salariat, motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de salariat în timpul cercetării disciplinare prealabile.
În speţă, dispoziţia de sancţionare atacată de reclamant nu cuprinde motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de salariat în timpul cercetării disciplinare prealabile, fapt prevăzut şi de dispoziţiile art. 62 alin. (2) lit. c) din Ordinul M.A.I. 402/2004, ceea ce atrage nulitatea Dispoziţiei de sancţionare nr. 122166 din 14 februarie 2006 emisă de pârâtul I.G.P.F., în temeiul dispoziţiilor art. 268 alin. (2) lit. c) C. muncii.
În ceea ce priveşte îndatoririle de serviciu care se reţin că au fost îndeplinite cu neglijenţă de către reclamant, Instanţa a constatat că acestea au fost în mod neîntemeiat reţinute de către pârâtul I.G.P.F. S-a reţinut că reclamantul a asigurat comanda Biroului de Cercetări Penale în perioada septembrie 2004 - iunie 2005 în baza unor dispoziţii zilnice pe unitate, iar atribuţiile şefului de birou nu au fost aduse la cunoştinţa reclamantului, aspect care rezultă din fişa postului semnată de acesta la 14 ianuarie 2005 şi recunoscut şi de către pârât în faţa Instanţei de judecată la termenul din data de 24 noiembrie 2006.
În această situaţie reţinerea în sarcina reclamantului a faptului că a manifestat neglijenţă în îndeplinirea îndatoririlor de serviciu pentru că nu a luat unele măsuri pe care trebuia să le îndeplinească în calitate de conducător al Biroului Cercetări Penale este total nefondată şi din acest punct de vedere.
De asemenea, măsurile pe care trebuia să le ia reclamantul, reţinute în dispoziţia de sancţionare, nu au fost de natură a cauza perturbări în activitatea Biroului Cercetări Penale.
Astfel, cu referire la nerespectarea de către reclamant a dispoziţiilor art. 13 alin. (1) din Dispoziţia I.G.P.F. DI/S4/TCI/60492 din 9 noiembrie 2004, constând în aceea că nu a luat măsuri ca dosarele penale să fie înaintate cu adresă scrisă către unităţile de Parchet, cu ocazia solicitării de confirmare a începerii urmăririi penale, Instanţa a constatat că dispoziţiile care prevăd că înaintarea dosarelor la Parchet se face în baza unei adrese scrise sunt cuprinse în art. 14 din Dispoziţia I.G.P.F. nr. 60492/2004.
Dispoziţiile art. 13 din aceeaşi dispoziţie prevăd că după primirea dosarului şi în termen de 48 de ore de la dispunerea începerii urmăririi penale, în conformitate cu dispoziţiile art. 228 alin. (3)1 C. proc. pen., ofiţerul de cercetare penală care a acordat avizul va înainta întregul dosar la Parchet, în vederea confirmării începerii urmăririi penale.
Dispoziţiile art. 228 alin. (3)1 C. proc. pen. la care fac trimitere dispoziţiile art. 13 enunţate mai sus, prevăd că rezoluţia şi procesul - verbal de începere a urmăririi penale, emise de organul de cercetare penală, se supun confirmării motivate a procurorului care exercită supravegherea activităţii de cercetare penală, în termen de cel mult 48 de ore de la data începerii urmăririi penale, organele de cercetare penală fiind obligate să prezinte totodată şi dosarul cauzei.
Dispoziţiile alin. (3)1 ale art. 228 prevăd astfel o situaţie de excepţie în cazul confirmării urmăririi penale când organul de cercetare penală este obligat să prezinte procurorului dosarul cauzei, spre deosebire de cazurile prevăzute de alin. (2) şi alin. (4) ale art. 228 când se prevede că organul de urmărire penală înaintează dosarul procurorului.
Prevederea cuprinsă în alin. (3)1 în care se solicită confirmarea urmăririi penale deoarece în această situaţie lucrătorul de poliţie care a instrumentat cauza şi a dispus începerea urmăririi penale, nu numai că solicită confirmarea urmăririi penale dar prezintă dosarul Parchetului, respectiv prezintă starea de fapt şi încadrarea juridică a faptei, precum şi actele premergătoare efectuate în cauză. Tocmai de aceea prezentarea la Parchet a dosarelor instrumentate de Biroul Cercetări Penale s-a efectuat personal de către lucrătorii de poliţie care aveau în lucru dosarele respective, aspect relatat şi de martorii audiaţi în cauză.
Mai mult, reţine Instanţa de Fond, termenul de 48 de ore prevăzut de dispoziţiile art. 228 alin. (3)1 C. proc. pen. şi art. 13 din Dispoziţia I.G.P.F. nr. 60492/2004, justifică obligaţia organului de cercetare penală de a prezenta dosarul procurorului şi nu de a-l înainta, deoarece înaintarea presupune trimiterea oficială, prin poştă, a dosarului însoţit de o adresă de înaintare şi de solicitare a începerii urmăririi penale, situaţie în care termenul de 48 de ore ar fi greu de respectat.
Există astfel o neconcordanţă între dispoziţiile art. 13 şi art. 14 din Dispoziţia I.G.P.F. 60492/2004, care prevăd că dosarele se înaintează la Parchet pentru confirmarea urmăririi penale şi dispoziţiile art. 228 alin. (3)1 C. proc. pen. care prevăd că pentru aceeaşi situaţie a confirmării urmăririi penale dosarele se prezintă procurorului. În această situaţie, prin faptul că dosarele instrumentate de către lucrătorii de poliţie din cadrul Biroului Cercetări Penale au fost prezentate personal de aceştia procurorului, Instanţa de Fond a constatat că organul de cercetare penală a respectat dispoziţiile legale care reglementează în mod expres această situaţie, prin art. 228 alin. (3)1 C. proc. pen., iar dispoziţiile interne privind activitatea I.G.P.F. ar trebui corelate cu prevederile legale.
Referitor la întocmirea adresei scrise, obligaţie prevăzută de dispoziţiile art. 14 din Dispoziţia I.G.P.F. 60492/2004, Instanţa a constatat că prin neîntocmirea acesteia de către reclamant în calitate de înlocuitor al şefului Biroului Cercetări Penale, nu s-a făcut dovada unui rezultat dăunător, respectiv a producerii unor perturbări în activitatea Biroului de Cercetări Penale, apreciind că în mod nelegal s-a reţinut că reclamantul a manifestat neglijenţă în îndeplinirea acestei obligaţii de serviciu.
Referitor la faptul că la întocmirea analizelor nu au fost respectate în totalitate prevederile art. 63 din Dispoziţia I.G.P.F. 60492/2004 deoarece analizele întocmite la nivelul Biroului nu cuprind evoluţia/ fluctuaţia indicatorilor specifici, dinamica şi cauzalitatea fenomenului infracţional, nu au surprins nici unul din aspectele referitoare la calitatea muncii ofiţerilor Biroului, în vederea discutării şi analizării pertinente, urmate de propuneri de eliminare pe viitor a unor astfel de neajunsuri, Instanţa de Fond a constatat că dispoziţiile art. 63 prevăd întocmirea analizelor lunare a activităţii de cercetare penală, pe indicatori specifici, menţionându-se în alin. (3) că materialul de analiză trebuie să reflecte, sintetic, activitatea de cercetare penală, ce trebuie să conţină aceste analize lunare, respectiv:
- o trecere în revistă a stadiului de realizare a activităţilor planificate pentru perioada supusă analizei şi referiri la factorii care au influenţat pozitiv şi/ sau negativ performanţele;
- reprezentarea indicatorilor statistici realizaţi în perioada supusă analizei şi a demersurilor efectuate în vederea eficientizării activităţilor de cercetare penală;
- concluzii privind: a) evoluţia/ fluctuaţia indicatorilor specifici; b) dinamica şi cauzalitatea fenomenului infracţional; c) cooperarea dintre formaţiuni, dintre organele de cercetare ale poliţiei judiciare şi unităţile de Parchet, precum şi în ce priveşte cooperarea cu alte instituţii ce au atribuţii în combaterea, starea şi practica disciplinară în perioada supusă analizei;
- măsuri concrete, necesare în vederea eficientizării activităţilor de cercetare penală şi activităţilor informativ - operative, ori pentru creşterea operativităţii, fermităţii şi calităţii actelor de cercetare penală.
S-a mai reţinut că din examinarea analizelor lunare întocmite de reclamant în perioada ianuarie - iunie 2005, se constată că acestea reflectă atât dinamica cât şi cauzalitatea fenomenului infracţional, prin faptul că în fiecare analiză se indică atât numărul infracţiunilor instrumentate de Biroul Cercetări Penale, cât şi natura acestor infracţiuni.
Cu privire la evoluţia/ fluctuaţia indicatorilor specifici Instanţa de Fond a constatat că într-adevăr nu se precizează expres în analizele lunare dacă a crescut sau nu operativitatea muncii de la o lună la alta sau dacă s-a îmbunătăţit sau nu calitatea activităţii lucrătorilor Biroului Cercetări Penale, dar se precizează câte dosare penale a avut în lucru fiecare lucrător şi câte a predat lunar, se evidenţiază cauzele care au dus la nesoluţionarea dosarelor, precum şi activităţile desfăşurate de fiecare lucrător, pe lângă activitatea de cercetare penală.
În ceea ce priveşte aspectele referitoare la calitatea muncii ofiţerilor Biroului, Instanţa de Fond a constatat că art. 63 din Dispoziţia I.G.P.F. nu prevede că analiza activităţii trebuie să cuprindă aprecieri cu privire la calitatea activităţii lucrătorilor, ci doar o trecere în revistă a stadiului de realizare a activităţii planificate pentru perioada supusă analizei şi referiri la factorii care au influenţat pozitiv sau negativ performanţele.
S-a mai reţinut că analizele lunare cuprind o trecere în revistă a activităţilor desfăşurate de fiecare lucrător în luna respectivă, a dosarelor penale aflate în lucru şi a celor predate, precum şi cauzele care au determinat nesoluţionarea celorlalte dosare. De asemenea, analizele lunare cuprind, în ultima parte, şi propunerile pentru remedierea deficienţelor şi îmbunătăţirea muncii. Totodată, analizele lunare întocmite de reclamant au fost prezentate şefului I.J.P.F. Bihor aşa cum prevăd dispoziţiile art. 63 alin. (5) din Dispoziţia nr. 60492/2004, care Ie-a semnat fără să facă obiecţiuni cu privire la întocmirea acestor analize.
În concluzie, s-a reţinut că analizele lunare întocmite de reclamant cuprind aspectele prevăzute de dispoziţiile art. 63 din Dispoziţia I.G.P.F., mai puţin concluzii privind evoluţia/ fluctuaţia indicatorilor specifici, apreciind faptul că analizele lunare nu cuprind acest lucru, nu a fost de natură să cauzeze o perturbare a activităţii Biroului Cercetări Penale şi nu poate fi apreciată ca o neîndeplinire a îndatoririlor de serviciu de către reclamant.
Cu privire la sesizările Parchetului de pe lângă Judecătoria Salonta nr. 568/P/2004 şi 474/P/2004 în „vederea luării de măsuri", s-a reţinut în dispoziţia de sancţionare a reclamantului că acestea au fost tratate cu uşurinţă, nefiind aprofundate verificările pentru identificarea cauzelor care au dus la existenţa acestor situaţii, iar reclamantul nu a procedat la o analiză mai atentă a cauzelor care au dus la aceste situaţii, încălcându-se prevederile art. 218 C. proc. pen., art. 3 din Ordinul ministrului nr. 265/2002, art. 4, art.6 alin. (1), art. 14 şi art. 63 din Dispoziţia I.G.P.F. 60492/2004 şi Dispoziţia 41824/2002.
Instanţa de Fond a apreciat că sesizările Parchetului de pe lângă Judecătoria Salonta sunt de fapt două adrese înaintate de către acest Parchet pârâtului I.J.P.F. Bihor prin care pârâtul este sesizat cu privire la faptul că două dosare au rămas în nelucrare mai multe luni la această unitate de poliţie. Pe aceste adrese există rezoluţia şefului I.J.P.F. Bihor prin care i se pune în vedere reclamantului să fie evitate pe viitor astfel de situaţii şi să fie luate „măsuri de atenţionare a celui în cauză" şi există rezoluţia reclamantului prin care se arată că lucrătorul de poliţie care avea în lucru cele două dosare a fost atenţionat să urgenteze dosarele şi să le predea în termen.
Prin urmare, reţine Instanţa de Fond, reclamantul prin atenţionarea lucrătorului de poliţie, s-a conformat măsurii dispuse prin rezoluţia şefului I.J.P.F. Bihor pe cele două adrese, iar faptul că reclamantul nu a întocmit un raport în care să analizeze mai atent cauzele, nu înseamnă că nu a luat măsuri pentru rezolvarea situaţiei şi nu a verificat cauzele întârzierii în soluţionarea dosarelor, situaţie în care reţinerea în sarcina reclamantului a faptului că nu şi-a îndeplinit îndatoririle de serviciu este neîntemeiată.
Mai mult, Instanţa de Fond reţine că pârâtul nici nu indică în dispoziţia de sancţionare prevederile legale încălcate prin faptul că sesizările Parchetului de pe lângă Judecătoria Salonta au fost tratate cu uşurinţă şi nu au fost analizate printr-un raport cauzele.
Prevederile indicate în dispoziţia de sancţionare la pct. 3 (art. 218 C. proc. pen., art. 3 din Ordinul 265/2002, art. 4, art. 6 alin. (1) art. 14, art. 63 din Dispoziţia 60492/2004 şi Dispoziţia 41824/2002) nu au legătură cu această faptă reţinută în sarcina reclamantului şi se referă la cu totul alte aspecte, respectiv la alte îndatoriri de serviciu pentru care reclamantul a fost cercetat prealabil. Dar, chiar dacă reclamantul a fost cercetat prealabil şi pentru nerespectarea altor prevederi, aşa cum rezultă din Raportul de cercetare prealabilă, indicarea doar a prevederilor încălcate fără ca în actul administrativ de sancţiune să fie descrisă şi fapta săvârşită de către reclamant contravine dispoziţiilor art. 62 alin. (2) lit. a) din Ordinul M.A.I. nr. 400/2004 şi art. 268 alin. (2) lit. a) C. muncii unde se prevede că dispoziţia de sancţionare trebuie să cuprindă obligatoriu descrierea faptei.
A mai constatat Instanţa de Fond că îndatoririle de serviciu care se reţin de către pârât că nu au fost îndeplinite de către reclamant, nu au fost de natură să cauzeze perturbări în activitatea Biroului de Cercetări Penale, aspect ce rezultă chiar din Nota cu principalele concluzii desprinse în urma controlului în care echipa de control a consemnat că deficienţele constatate la Biroul cercetări penale al I.J.P.F. Bihor au fost generate în parte de alte cauze, inclusiv creşterea volumului activităţii lucrătorilor Biroului Cercetări Penale şi a timpului alocat unor activităţi care ar fi trebuit efectuate de lucrătorii altor structuri. Situaţie în care chiar echipa de control reţine în Notă că se impune suplimentarea statului de organizare cu încă două funcţii de ofiţer.
Concluzionând, Instanţa de Fond a constatat că dispoziţia de sancţionare atacată este nelegală şi netemeinică şi în baza dispoziţiilor art. 268 alin. (2) lit. a), b), c) C. muncii, Legea nr. 188/1999, Legea nr. 360/2002, art. 62 din Ordinul M.A.I. nr. 400/2004, a dispus anularea acesteia şi a Ordinului 140759 din 09 martie 2006 prin care a fost respinsă contestaţia.
Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs, în termen legal, pârâţii I.G.P.F. şi M.A.I., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În dezvoltarea motivelor sale de recurs, M.A.I., invocând prevederile art. 304 pct. 9 precum şi cele ale art. 1 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 şi ale art. 7 din OUG nr. 104/2001 aprobată prin Legea nr. 81/2002, susţine că în mod greşit Instanţa de Fond a respins excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, faptul că prin ordinul atacat s-a respins contestaţia formulată împotriva actului administrativ neconferindu-i legitimare procesuală.
La rândul său, I.G.P.F. în dezvoltarea motivelor sale de recurs a arătat că : Instanţa de Fond a pronunţat sentinţa recurată cu aplicarea greşită a legii, admiţând aplicabilitatea în speţă a dispoziţiilor C. muncii şi considerând, în mod surprinzător, că dispoziţia contestată este nulă absolut, în condiţiile art. 268 alin. (2) din acelaşi act normativ.
Se arată că susţinerile, în acest sens, ale Curţii de Apel Oradea nu au bază legală, atât timp cât, prin dispoziţiile Legii nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, legiuitorul stabileşte foarte clar faptul că prevederile acestui act normativ se completează cu cele ale Legii nr. 188/1999 privind statutul funcţionarului public, în situaţia în care domeniile respective nu sunt reglementate în legislaţia specifică poliţistului.
Potrivit art. 5 lit. f) din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcţionarilor publici, pot beneficia de statute speciale funcţionarii publici care îşi desfăşoară activitatea în cadrul poliţiei şi ale altor structuri din cadrul M.A.I.
Mai mult decât atât, în conformitate cu prevederile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 "prezentul cod se aplică şi raporturilor de muncă reglementate prin legi speciale, numai în măsura în care acestea nu conţin dispoziţii specifice derogatorii.
De asemenea, potrivit art. 295 alin. (2) din acelaşi act normativ "prevederile prezentului cod se aplică cu titlu de drept comun şi acelor raporturi juridice de muncă neîntemeiate pe un contract individual de muncă, în măsura în care reglementările speciale nu sunt complete şi aplicarea lor nu este incompatibilă cu specificul raporturilor de muncă respective".
Se arată că în context, din interpretarea sistematică a reglementărilor indicate mai sus rezultă în mod cert faptul că dispoziţiile Legii nr. 188/1999 şi ale C. muncii sunt aplicabile poliţiştilor numai în situaţia în care domeniile de incidenţă nu sunt prevăzute în legislaţia specifică acestora.
Totodată, se susţine că în temeiul art. 60 alin. (1) din Legea nr. 360/2002 "aplicarea sancţiunilor disciplinare se face potrivit competenţelor stabilite prin ordin al ministrului de intere", în speţă Ordinul M.A.I. nr. 400/2004, acest ordin emis în aplicarea Legii nr. 360/2002 având în mod cert, un caracter derogatoriu de la prevederile C. muncii şi reprezintă norma aplicabilă funcţionarilor publici cu statut special în domeniul cercetării si sancţionării disciplinare.
Se consideră ca fiind nelegală interpretarea Instanţei de Fond care, fără o cercetare temeinică, a apreciat în mod eronat incidenţa prevederilor C. muncii în procedura de sancţionare disciplinară a unui poliţist (funcţionar public cu statut special).
De asemenea, se mai arată că o astfel de opinie este echivalentă, practic, cu înlăturarea legislaţiei cu caracter special aplicabilă poliţiştilor, Legea nr. 360/2002, precum şi ordinele ministrului administraţiei şi internelor emise în aplicarea legii. Faţă de aspectele menţionate mai sus, apare ca evidentă lipsa de suport a considerentelor Instanţei de Fond privind incidenţa în cauză a prevederilor din C. muncii.
Cu privire la faptul că sancţiunea în litigiu este neîntemeiată se susţine după cum urmează:
În fapt, în perioada 12 iulie - 16 iulie 2005, o echipă de control din cadrul I.G.P.F. s-a deplasat la I.J.P.F. Bihor, în vederea efectuării unui control tematic la B.C. din cadrul acestei instituţii, control care a vizat activitatea şi rezultatele obţinute de către această structură în perioada 01 ianuarie - 30 iunie 2005.
Echipa de control a constatat faptul că, în perioada 01 ianuarie - 21 iunie 2005, intimatul s-a aflat la comanda Biroului Cercetări Penale.
Mai întâi, nu pot fi primite aserţiunile Instanţei de Fond, conform cărora atribuţiile lui de birou nu au fost aduse la cunoştinţa intimatului - reclamant, prin urmare, neputând fi reţinută în sarcina acestuia neglijenţa în îndeplinirea îndatoririlor de serviciu, în calitate de şef al Biroului Cercetări Penale.
Astfel, la punctul 6 din Fişa postului intimatului, Definirea sumară a atribuţiilor postului, este prevăzut "în lipsa şefului de birou, prin dispoziţia şefului P.F. Bihor organizează, conduce, îndrumă şi sprijină activitatea desfăşurată de şefii biroului".
În ceea ce priveşte nerespectarea de către intimat a prevederilor art. 13 alin. (1) din dispoziţia I.G.P.F. D1/S4/TCI/60492 din 09 noiembrie 2004, se arată următoarele aspecte: intimatul nu a luat măsuri ca dosarele penale să fie înaintate cu adresă scrisă către unităţile de parchet, cu ocazia solicitării de luare în supraveghere şi atribuirea numărului unic sau pentru confirmarea începerii urmăririi penale, încălcându-se art. 6 alin. (1) şi art. 14 din Dispoziţia I.G.P.F. nr. S4/TCI/60492 din 09 noiembrie 2004 privind înregistrarea, circuitul dosarelor penale şi evidenţa actelor de cercetare penală, care a fost emisă în baza prevederilor C. proc. Pen. În acest sens, se invocă prevederile normative nesocotite de către intimatul - reclamant.
Astfel, conform art. 13 din Dispoziţia nr. S4/TC1/60492/2004: "După primirea dosarului şi în termen de 48 de ore de la dispunerea începerii urmăririi penale, în conformitate cu prevederile art. 228 alin. (3) ind. 1 C. proc. pen., ofiţerul de cercetare penală care a acordat avizul (sau un alt ofiţer desemnat) va înainta întregul dosar unităţii de parchet competentă, în vederea confirmării începerii urmăririi penale", iar art. 14 stipulează în continuare: „Înaintarea dosarului la Parchet se face în baza unei adrese scrise, semnată de şeful unităţii/ subunităţii poliţiei de frontieră (sau de adjunctul acestuia) şi de şeful formaţiunii cercetări penale, ori de înlocuitorii acestora la comandă".
Se susţine că în mod greşit nu s-a reţinut că s-a remarcat de comisia de control, în acest sens, aşa cum reiese şi din raportul subcomisarului de poliţie D.M., faptul că în activitatea de solicitare a confirmării începerii urmăririi penale, ofiţerii se deplasează la Parchet cu dosarele şi le prezintă direct procurorului desemnat pentru supraveghere, fără adresă de la Parchet, deci fără ca dosarul respectiv să fie înregistrat la secretariatul lui, abătându-se în mod flagrant de la dispoziţiile legale în materie, acest lucru constituind o deficienţă majoră, imputabilă intimatului. Se precizează şi faptul că membrii echipei de control au avut în vedere prevederile normative inserate în cuprinsul C. proc. pen., al ordinelor ministrului administraţiei şi internelor, precum şi al dispoziţiilor I.G. al I.G.P.F., neîntemeindu-şi concluziile pe convorbiri purtate cu procurorii din cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Oradea, aşa cum pretinde intimatul.
În opinia recurentei în considerentele hotărârii prezentate, Instanţa de Fond face o analiză amplă dar ineficace, în raport cu speţa, a art. 228 C. proc. pen., ajungând la concluzia că există o neconcordanţă între dispoziţiile art. 13 şi art. 14 din Dispoziţia I.G.P.F. 60492/2004 care prevăd că dosarele şi confirmarea urmăririi penale se înaintează la Parchet, conform dispoziţiilor art. 228 alin. (3) C. proc. pen., care prevăd că pentru aceeaşi situaţie a confirmării urmăririi penale dosarele se prezintă procurorului.
Se precizează faptul că atât ofiţerii de cercetare penală cât şi şeful lui, au îndatorirea de a respecta prevederile imperative ale C. proc. pen., cât şi pe cele ale Dispoziţiilor I.G.P.F. Române, dispoziţii obligatorii pentru toţi poliţiştii de frontieră, şi nu să sesizeze eventuale neconcordanţe între diverse acte normative.
Mai mult decât atât, arată recurenta, este absurd a se considera că dosarele instrumentate de către lucrătorii de poliţie din cadrul Biroului Cercetări Penale trebuie prezentate personal de către aceştia procurorului, fără ca aceste dosare să fie înregistrate la secretariatul Parchetului şi în absenţa unei adrese semnată de şeful unităţii care să certifice luarea în evidenţă şi existenţa respectivului dosar penal la nivelul unităţii. Această măsură, însă în Dispoziţia I.G.P.F. în cauză, a fost luată tocmai în vederea unei evidenţe clare, precise a fiecărui dosar penal, precum şi a prezentării acestuia procurorului. În plus, din moment ce există o Dispoziţie în acest sens, fiecare ofiţer de poliţie trebuie să o respecte şi nu să eludeze prevederile acesteia, din neglijenţă or, ca urmare a discuţiilor purtate în particular, reale or nu, cu procurorii desemnaţi pentru supraveghere, magistraţi care, de altfel, nu cunosc şi nu sunt ţinuţi să respecte o atare Dispoziţie, imperativă doar pentru poliţiştii de frontieră.
De asemenea, se susţine că în mod eronat a reţinut Instanţa fondului că prin încălcarea prevederilor art. 14 din Dispoziţia I.G.P.F. 60492/2004 "nu s-a făcut dovada unui rezultat dăunător, respectiv a producerii unor perturbări în activitatea Biroului de Cercetări Penale". În acest sens, se susţine că Dispoziţiile I.G. la care s-a făcut referire au fost emise în baza art. 11 din OUG nr. 104/2001 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei de Frontieră Române conform cărora: "Inspectorul general emite dispoziţii obligatorii pentru întregul personal din subordine...", dispoziţii care i-au fost aduse la cunoştinţă intimatului pe bază de semnătură.
În ceea ce priveşte nerespectarea prevederilor art. 63 din Dispoziţia I.G.P.F. nr. 0492, însăşi Instanţa de Fond reţine faptul că în analizele lunare întocmite la nivelul Biroului Cercetări Penale nu se precizează expres dacă a crescut sau nu operativitatea muncii de la o lună la alta sau dacă s-a îmbunătăţit sau nu calitatea activităţii lucrătorilor Biroului Cercetări Penale, contrar dispoziţiei atacate.
În opinia recurentei, din moment ce aceste analize nu sunt complete şi sunt întocmite cu superficialitate, neconţinând, punctual, indicatorii precizaţi în Dispoziţie, şeful unităţii nu este în măsură a cunoaşte toate aspectele activităţii structurii respective şi a lua măsurile legale ce se impun. Analizele lunare ale Biroului trebuie efectuate în conformitate cu actele normative interne, cu precizie şi claritate, şi nu "printr-o trecere în revistă a activităţilor desfăşurate de fiecare lucrător în luna respectivă". Or, analizele alcătuite la nivelul Biroului Cercetări Penale nu cuprind evoluţia/ fluctuaţia indicatorilor specifici, dinamica şi cauzalitatea fenomenului infracţional. În aceeaşi ordine de idei, s-a sesizat faptul că aceste analize nu au surprins nici un aspect, din cele despre care am făcut vorbire anterior, aspecte relevante referitoare la calitatea muncii ofiţerilor biroului, în vederea discutării acestor problematici şi a analizării lor pertinente, care ar fi trebuit urmate de propuneri privind evitarea acestor deficienţe pe viitor. Analizele lunare privind activitatea lucrătorilor Biroului Cercetări Penale şi activitatea de ansamblu a structurii se rezumă la o prezentare succintă a datelor şi informaţiilor de ordin statistic, fără o examinare minuţioasă a activităţilor efectuate, a rezultatelor obţinute de fiecare lucrător în parte, iar în situaţiile în care au fost identificate deficienţe sau rezultate slabe obţinute, nu au fost propuse măsuri în vederea remedierii acestora, ori pentru eficientizarea activităţilor, încălcându-se astfel dispoziţiile legale la care s-a făcut referire.
Se mai susţine că Instanţa de Fond nu a avut în vedere că a fost depistat un număr mare de dosare penale în care nu a fost realizată nici un fel de activitate o perioadă îndelungată.
Recurenta mai arată că nu s-a avut în vedere că nu au fost, de asemenea, respectate prevederile Dispoziţiei I.G.P.F. nr. D1/S4/TCI/60492/2004 privind înregistrarea, circuitul dosarelor penale şi evidenţa activităţilor de cercetare penală, în sensul că, în cazul a două dintre dosarele penale primite cu urmărirea penală începută de alte unităţi ale Poliţiei de Frontieră, nu au fost efectuate menţiuni în registrul de cauze penale, neatribuindu-se număr de cauză, iar în alte două cazuri, deşi începerea urmăririi penale fusese confirmată de către procuror prin rezoluţie motivată, nu s-au efectuat menţiuni în registrul de cauze penale şi nici nu s-a atribuit număr de cauză.
Deşi intimatul nu a respectat prevederile art. 3 din Ordinul M.I. nr. 265/2002 şi ale art. 4 din Dispoziţia I.G.P.F. nr. S4/TCI/60492 din 09 noiembrie 2004, nu a luat măsuri de raportare a cauzelor penale complexe, conform Dispoziţiei I.G.P.F. nr. 41824/2002, nu a luat măsuri ca dosarele penale să fie înaintate cu adresă către unităţile de parchet, în vederea luării în supraveghere şi atribuirii numărului unic sau pentru confirmarea începerii urmăririi penale, încălcându-se astfel art. 6 alin. (1) şi art. 14 din Dispoziţia I.G.P.F. nr. S4/TCI/60492 din 09 noiembrie 2004, arată recurenta, aspecte pe care Instanţa de Fond nu le-a avut în vedere.
Se mai susţine că deşi deficienţele şi carenţele sesizate în activitatea intimatului au fost prezentate şi detaliate în cuprinsul întâmpinării, la judecarea în fond a cauzei, cu precizarea normelor încălcate de către acesta şi a probelor corelative, Curtea de Apel Oradea nu s-a pronunţat şi cu privire la acestea, apreciind că nu pot fi primite reţinerile Instanţei de Fond conform cărora multitudinea de abateri şi deficienţe constatate în activitatea intimatului, de necontestat, nu a cauzat perturbări în bunul mers al Biroului Cercetări Penale, cu motivaţia că intimatul nu a fost capabil a se impune în faţa subordonaţilor săi.
În plus, se susţine că Instanţa de Fond nu a avut în vedere că la aplicarea şi individualizarea sancţiunii disciplinare contestate, au fost respectate întocmai prevederile Ordinului ministrului administraţiei şi internelor nr. 400/2004 privind regimul disciplinar al personalului din M.A.I., fiind avute în vedere toate împrejurările evidenţiate mai sus, motiv pentru care a fost dispusă sancţiunea cea mai uşoară, totuşi gravitatea abaterilor săvârşite de către intimat neputând fi nici ignorată, nici minimalizată.
Contrar celor reţinute de Instanţa de Fond arată recurenta, astfel cum reiese din acţiunea introductivă de Instanţă şi din celelalte înscrisuri aflate la dosarul cauzei, intimatul a dat dovadă de neglijenţă în respectarea legislaţiei specifice activităţii sale pe timpul exercitării serviciului şi, mai ales, în perioada în care s-a aflat la comanda Biroului Cercetări Penale, remarcându-se superficialitatea cu care a tratat normele de procedură penală, aceste prerogative fiind reglementate în mod expres în acte normative şi legi speciale, dând dovadă de o inexplicabilă incomprehensiune faţă de conţinutul ordinelor şi dispoziţiilor pe care era obligat să le cunoască şi să le respecte.
Intimatul - reclamant a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului şi menţinerea soluţiei atacate ca legală şi temeinică.
Examinând cauza în raport cu toate criticile formulate soluţiei Instanţei de Fond, cu toate probele administrate precum şi toate dispoziţiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursurile sunt fondate pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Este cunoscut că Legea nr. 360/2002 reglementează statutul special al poliţistului ca funcţionar public civil investit cu exerciţiul autorităţii publice (art. 1 alin. (1) şi art. 2 alin. (1)).
Potrivit art. 42 lit. d) din aceeaşi lege, poliţistul este dator ca, prin activitatea sa publică ori privată, să nu compromită prestigiul funcţiei sau al instituţiei din care face parte.
Tocmai în considerarea acestui statut special, prin Legea nr. 360/2002 se prevede o procedură de cercetare prealabilă obligatorie, conform art. 59, şi existenţa unui consiliu de disciplină, conform art. 62, care analizează faptele, probele şi apărările celui învinuit de săvârşirea uneia dintre abaterile disciplinare prevăzute de art. 58 din lege.
Reglementările speciale ale Legii nr. 360/2002 în materie disciplinară sunt de strictă interpretare, inclusiv cele ale art. 61.
În aceste condiţii, anularea de către Instanţa de Fond a ordinului de sancţionare în principal pe temeiul unui text imperativ din C. muncii, este nelegală, fiind rezultatul unei greşite interpretări ale actelor juridice deduse judecăţii care nu erau decizii de drept al muncii, ci acte administrative emise în baza unei legi speciale (art. 304 pct. 8 C. proc. civ.).
Instanţa de Fond a încălcat prevederile Legii nr. 360/2002, considerând că dispoziţiile art. 61 din aceasta pot fi interpretate extensiv, în sensul existenţei sancţiunii nulităţii deciziei de sancţionare, deşi textul nu prevede expres această sancţiune (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).
Deşi acest motiv de casare a sentinţei considerat fondat face în bună parte inutilă analizarea celorlalte critici, totuşi, Înalta Curte, constată că nici pe fondul cauzei acţiunea nu este întemeiată.
În acest sens, Înalta Curte constată că din înscrisurile depuse la dosar, rezultă fără putere de tăgadă că actele atacate au fost motivate potrivit dispoziţiilor legale aplicabile (respectiv cele ale Legii nr. 360/2002 şi a legislaţiei secundare speciale), că reclamantul a cunoscut toate motivele sancţiunii sale (contrar celor susţinute de acesta), deficienţele majore constatate în activitate neputând fi minimalizate în sensul dorit de reclamant.
Prin urmare, în baza dispoziţiilor art. 312, art. 314 C. proc. civ. coroborate cu prevederile art. 20 şi art. 28 din Legea nr. 554/2004, se vor admite recursurile, se va casa sentinţa atacată şi în fond se va respinge acţiunea reclamantului F.T.S.M.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de I.G.P.F. şi de M.I.R.A., împotriva sentinţei civile nr. 46/ CA din 9 martie 2007 a Curţii de Apel Oradea, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi în fond, respinge acţiunea reclamantului F.T.S.M., ca neîntemeiată.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 21 septembrie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3465/2007. Contencios. Alte cereri. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3490/2007. Contencios. Refuz acordare drepturi... → |
|---|
