ICCJ. Decizia nr. 3842/2007. Contencios. Excepţie nelegalitate act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3842/2007
Dosar nr.7509/1/2007
Şedinţa publică din 10 octombrie 2007
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată formulată la data de 15 septembrie 2004, reclamanta SC A. SA Bucureşti a solicitat să se constate, în contradictoriu cu M.M.G.A., precum şi cu I.C.I.M., dreptul său de proprietate, împreună cu pârâtul II, asupra a două terenuri în suprafaţă de 23.578 m.p. şi respectiv 4917 m.p., ambele situate în Bucureşti.
Prin sentinţa civilă nr. 730 din 19 aprilie 2005 Curtea de Apel Bucureşti a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului II, şi, pe fond, a respins ca inadmisibilă acţiunea reclamantei, admiţând totodată cererea de intervenţie formulată de P.P.C. şi N.P.F.R.
Urmare a recursului declarat de reclamantă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a casat sentinţa Curţii de Apel şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi Instanţe, cu ocazia rejudecării, reclamanta invocând excepţia de nelegalitate a Ordinului nr. 971 din 13 octombrie 2005 prin care, pe parcursul procesului, s-a restituit intervenienţilor suprafaţa de 4032 m.p. din primul teren aflat în litigiu, precum şi nelegalitatea HG nr. 2060/2004 - anexa 13, prin care terenul solicitat de reclamantă a fost atestat ca făcând parte din domeniul public.
Soluţionând cauza în fond, după casare, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 1950 din 17 iulie 2007, a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii, invocată de intervenienţi, a admis excepţia de nelegalitate invocată de reclamanţi, constatând nelegalitatea anexei 13 din HG nr. 2060/2004 şi, admiţând în parte acţiunea acesteia, a obligat pârâtul M.M.D.D. să-i elibereze certificat de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor în suprafaţă de 19540 m.p. şi respectiv 4917 m.p., situate în Splaiul Independenţei nr. 294.
Totodată la Instanţa de Fond a admis cererea de intervenţie formulată în cauză cu privire la suprafaţă de4038 m.p. restituită intervenienţilor P.P.C. şi N.P.F.R. şi a respins cererea reclamanţilor de atestare a dreptului de proprietate pentru acest teren.
Pentru a hotărî astfel, Instanţa a reţinut că soluţionarea excepţiei de nelegalitate este în strânsă legătură cu soluţionarea fondului pricinii, în sensul că, în condiţiile în care reclamanta a invocat nelegalitatea actului administrativ cu caracter normativ, cu motivaţia că terenul îi aparţine de drept, ca urmare a dispoziţiilor normative referitoare la privatizarea întreprinderilor socialiste, actul administrativ prin care terenul este inventariat în domeniul public al statului este nelegal, dacă susţinerile reclamantei sunt întemeiate, iar în cazul în care aceasta nu-şi dovedeşte dreptul de proprietate, nu există motive pentru a declara nelegalitatea acestuia.
Pe fondul cauzei s-a reţinut că societatea reclamantă s-a constituit în temeiul dispoziţiilor art. 17 din Legea nr. 15/1990, act normativ prin care a operat şi transferul dreptului de proprietate din fosta proprietate socialistă de stat, în patrimoniul societăţii comerciale astfel înfiinţată.
În acest context Instanţa a apreciat că certificatul de atestare a dreptului de proprietate, solicitat de reclamantă, nu are decât o valoare probatorie, iar împrejurarea că documentaţia pentru eliberarea lui a fost depusă peste termenul de 60 de zile, reglementat de Legea nr. 137/2002, nu este de natură să afecteze dreptul reclamantei, cu atât mai mult cu cât actul normativ sus menţionat, nu prevede vreo sancţiune pentru depăşirea acestui termen; s-au invocat în acest sens şi dispoziţiile art. 5 din lege care permit emiterea certificatului şi după privatizarea societăţii comerciale.
În consecinţă, Instanţa de Fond a concluzionat că este neîntemeiat refuzul autorităţii - pârâte de a-i elibera reclamantei certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor pretinse, excepţie făcând suprafaţă de teren restituită intervenienţilor, cu privire la care s-a dovedit lipsa titlului valabil al statului, potrivit Legii nr. 10/2001 preluarea terenului de către stat, de la autoarea intervenienţilor, făcându-se în mod abuziv.
Împotriva acestei sentinţe au declarat în termen recurs intervenienţii P.P.C. şi N.P.F.R., cererea fiind legal timbrată.
În motivarea cererii, recurenţii critică admiterea excepţiei de nelegalitate invocată de reclamantă, arătând că Instanţa de Fond a constatat în mod greşit inexistenţa unui act prin care terenul în litigiu a trecut în domeniul public al statului, deşi acest act există: HG nr. 371/1999, Instanţa de Fond nepronunţându-se asupra acestui aspect.
Arată recurenţii că acest teren de 117.166,41 m.p. se află în administrarea I.N.C.D.P.M. – I.C.I.M. Bucureşti aflată în subordinea M.M.G.A., Minister care a şi emis ordinul de restituire către recurenţi a suprafeţei de 4039 m.p.
Susţin recurenţii că, în prezent, restul terenului face şi obiectul HG nr. 1705/2006 pentru aprobarea inventarului centralizat al bunurilor din domeniul public al statului.
Consideră recurenţii că, în condiţiile în care terenul se găsea în inventarul bunurilor din domeniul public încă din anul 1999, fiind trecut în acest inventar şi prin HG nr. 45/2003, neatacată de reclamantă în termen, admiterea excepţiei de nelegalitate nu poate schimba regimul juridic al terenului, regim stabilit de către stat.
Critică recurenţii respingerea de către Instanţa a inadmisibilităţii cererii de emitere a certificatului de atestare a dreptului de proprietate, invocată de recurenţii - intervenienţi şi întemeiată pe faptul că, pentru terenul de 4039 m.p. M.M. a emis Ordinul de restituire nr. 971 din 13 octombrie 2005, în favoarea recurenţilor, pe temeiul Legii nr. 10/2001.
Consideră recurenţii că, în aceste condiţii, terenul de 4039 m.p. este proprietatea lor, iar restul terenului se află în domeniul public al statului şi în administrarea I.C.I.M., aşa încât M.M. nu poate emite certificatul pentru reclamantă, neavând în proprietate acel teren.
În fine, invocă recurenţii şi dispoziţiile art. 3 din HG nr. 834/1991, astfel cum au fost modificate prin HG nr. 1541/2004, conform cărora dispoziţiile art. 1 nu se aplică terenurilor care, în condiţiile legii, fac parte din domeniul public, aplicabile în speţă.
Critică recurenţii reţinerea de către Instanţă, în mod eronat, a faptului că reclamanta ar fi avut calitatea de proprietar al terenului încă de la apariţia Legii nr. 15/1990, în condiţiile în care certificatul de atestarea a dreptului de proprietate are doar un caracter declarativ.
Susţin recurenţii că reclamanta nu a devenit proprietara terenului din 1990 şi că punctul de vedere contrar ar însemna admiterea ideii că certificatul de atestare nici nu mai e necesar pentru existenţa dreptului de proprietate.
Invocă recurenţii şi dispoziţiile art. 322 alin. (1) din OG nr. 88/1997 privind privatizarea societăţii comerciale şi pe cele ale art. 12 alin. (6) din Legea nr. 137/2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării, din interpretarea cărora consideră că rezultă că dobândirea dreptului de proprietate asupra terenurilor va fi făcută de către societatea comercială îndreptăţită numai în momentul emiterii certificatului de atestare a dreptului de proprietate, când terenul intră în patrimoniul societăţii cu titlu de proprietate privată, iar capitalul social se măreşte cu valoarea acelui teren.
Recursul nu se fondează.
Nelegalitatea anexei 13 din HG nr. 2060/2004, cu privire la terenul în discuţie, a fost corect constatată, în raport cu art. 3 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 şi cu art. 20 din Legea nr. 15/1990, în sensul că, pe de o parte, nu există un act din care să rezulte că terenul în discuţie a fost în domeniul public al statului, iar pe de altă parte, că transferul terenului în patrimoniul societăţii comerciale reclamante s-a făcut de la înfiinţarea ei.
Acest transfer este dovedit în fond şi sub aspectul delimitării clare a terenurilor din incinta comună a reclamantei şi a I.C.I.M., prin Protocolul încheiat la 15 august 1990 între cele două departamente ale M.M.: cel al Apelor şi cel al Mediului.
Prin anexa 4 a acestui Protocol s-a stabilit că suprafaţa totală a incintei, de 93.422 m.p. este formată din : 28.495 suprafaţă, în proprietatea SC A. SA Bucureşti şi 64.927 m.p. în proprietatea I.C.I.M. Iar în anul 1993, prin Ordinul nr. 766 din 3 noiembrie 1993 al M.A.P.P.M. s-a constituit şi comisia de stabilire şi evaluarea a terenurilor aflate în patrimoniul reclamantei, pe temeiul Legii nr. 15/1990 şi al HG nr. 834/1991.
Invocarea de către recurenţi a HG nr. 371/1999 nu este relevantă juridic cu privire la nelegalitatea HG nr. 2060/2004, întrucât conform procedurii speciale reglementate de art. 4 din Legea nr. 554/2004, legalitatea unui act administrativ unilateral se verifică în raport cu actul normativ de forţă juridică superioară lui şi în executarea ori în organizarea executării căruia a fost emis.
Cererea de obligare a Ministerului să emită certificatul de atestare a dreptului de proprietate reclamantei se întemeiază pe dispoziţiile art. 8 alin. (1) fraza a doua din Legea nr. 554/2004, iar admiterea ei este accesorie şi subsecventă constatării nelegalităţii actului administrativ atacat.
Or, câtă vreme în speţă s-a stabilit întâi nelegalitatea actului de trecere în domeniul public a terenului în litigiu, subsecvent acestei constatări se poate constata că dispoziţiile art. 3 din HG nr. 834/1991 (modificată prin HG nr. 1541/2004), nu sunt incidente în speţă, deşi în mod eronat pretind recurenţii contrariul invocând inadmisibilitatea cererii.
Dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 20/1990 şi cele ale art. 20 alin. (2) din Legea nr. 20/1995, evocate de recurenţii în al treilea motiv de recurs nu sunt identificate în speţă.
Instanţa de Fond a constatat că dreptul reclamantei de a primi certificatul se întemeiază pe dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 15/1995 privind înfiinţarea societăţilor comerciale şi a regiilor autonome.
În esenţă, în baza acestei legi, reclamanta, de la înfiinţare, a dobândit în patrimoniu terenul în discuţie, iar pe temeiul HG nr. 834/1991, având vocaţia de a dobândi dreptul de proprietate, urma să primească titlul care să-i ateste acest drept, dar autoritatea competentă i-a refuzat nejustificat această cerere.
Aşadar, vocaţia reclamantei s-a născut din anul 1990, de la înfiinţare şi a fost concretizată, adică recunoscută, de pârâtul Minister prin Protocolul din 15 august 1990, acelaşi act fiind opozabil şi faţă de I.C.I.M.
Astfel, e evident că legea aplicabilă este legea - cadru: Legea nr. 15/1990 şi HG nr. 834/1991 de aplicare a acesteia, iar nu Legea nr. 137/2002 care reprezintă o reglementare de excepţie, având ca scop creşterea atractivităţii la privatizare a societăţii comerciale şi de aceea a instituit proceduri accelerate.
În fine, se cuvine a observa că intervenienţii - recurenţi nu au fost vătămaţi prin sentinţa atacată nici în dreptul lor recunoscut în temeiul Legii nr. 10/2001, nici cu privire la un interes legitim, întrucât Instanţa de Fond a respectat dreptul lor asupra suprafeţei de 4039 m.p. teren.
Împotriva sentinţei a declarat recurs şi Guvernul României, în calitate de pârât în excepţia de nelegalitate, cererea fiind legal scutită de plata taxei de timbru.
În motivare este criticată admiterea excepţiei de nelegalitate, recurentul arătând că HG nr. 2060/2004 a fost emisă în conformitate cu dispoziţiile art. 108 din Constituţia României şi cu cele ale art. 20 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietate publică şi regimul juridic al acesteia.
Arată recurentul că la elaborarea proiectului actului au fost respectate dispoziţiile Legii nr. 24/2000 prin normele de tehnică legislativă, precum şi cele ale Regulamentului aprobat prin HG nr. 50/2005.
Susţine recurentul că inventarele bunurilor din domeniul public al statului se întocmesc de organele de specialitate ale administraţiei publice centrale, se centralizează de către M.F.P. şi se supun aprobării Guvernului, conform procedurii prevăzute de art. 20 din Legea nr. 213/1998.
În fine, arată recurentul că, sub incidenţa art. 3 din HG nr. 834/1991, terenul în discuţie nu poate face obiectul certificatului de atestare pentru reclamantă, întrucât acest bun imobil se află în domeniul public al satului.
Recursul nu se fondează.
În speţă nu au fost contestate temeiurile juridice care formează cadrul legal al emiterii hotărârii atacate şi nici procedurile reglementate de art. 20 din Legea nr. 213/1998.
Nelegalitatea hotărârii a fost constatată pe baza comparării ei cu norma legală de drept substanţial care reglementează sfera domeniului public (art. 3 din Legea nr. 213/1998) şi pe constatare, rezultând din probe că terenul în discuţie nu a trecut, printr-un mod legal de dobândire, în domeniul public al statului.
În fine, cu privire la incidenţa în speţă a art. 3 din HG nr. 834/1991, se constată inaplicabilitatea lui, întrucât în principal Instanţa de Fond a constatat nelegalitatea actului de trecere în domeniul public a terenului, iar subsecvent vocaţia reclamantei la atestarea dreptului de proprietate, întemeiată pe dispoziţiile art. 1 din HG nr. 834/1991.
Împotriva sentinţei a declarat recurs în termen şi pârâtul M.M.D.D., cererea fiind legal timbrată.
În esenţă, pe baza unei cronologii detaliate a unor acte normative (din 1951 până în 1990), recurentul pretinde că Statul Român este proprietarul terenului în discuţie din anul 1951, iar I.C.I.M. are un drept de administrare asupra lui, deoarece în anul 1990 era singura entitate care a preluat acest dezmembrământ al dreptului de proprietate publică.
Susţine recurentul că Legea nr. 15/1990, în temeiul căreia a fost înfiinţată reclamanta (prin HG nr. 1227/1990) nu transferă în mod automat dreptul de proprietate în patrimoniul societăţii, iar privatizarea nu înseamnă transformarea proprietăţii publice în proprietate privată.
În fine, susţine recurentul că reclamanta nu a formulat nici o cerere de atestare a dreptului de proprietate pe temeiul HG nr. 834/1991, iar raportat la dispoziţiile Legii nr. 137/2002 nu a formulat în termen o asemenea cerere.
Arată recurentul că excepţia inadmisibilităţii acţiunii trebuia unită cu fondul, iar nu respinsă ca neîntemeiată, Instanţa de Fond încălcând astfel dispoziţiile art. 137 alin. (2) C. proc. civ.
Asupra dreptului pretins de reclamantă pentru terenul în discuţie, recurentul enunţă câteva argumente contrare:
- că terenul nu face parte din patrimoniul reclamantei, în înţelesul Legii nr. 15/1990, dovadă fiind bilanţul contabil depus de ea la Registratura Comerţului, nefiind îndeplinite dispoziţiile art. 20 alin. (2) şi ale art. 19 din Legea nr. 15/1990;
- că terenul nu se încadrează în dispoziţiile HG nr. 834/1991;
- că terenul nu a fost şi nu este în patrimoniul reclamantei, întrucât nu a făcut dovada că el s-ar fi aflat în patrimoniul ei la momentul înfiinţării;
- că terenul este un bun asupra căruia statul deţine dreptul de proprietate publică, iar ca urmare, sunt incidente dispoziţiile art. 3 din HG nr. 834/1991;
- că terenul nu este necesar desfăşurării activităţii reclamantei, conform cerinţei din art. 1 al HG nr. 834/1991, având în vedere obiectul de activitate al solicitantei, astfel cum rezultă din Statutul ei;
- că terenul este în prezent închiriat, în mare parte, unor terţe persoane;
- că reclamanta nu a respectat termenul de 60 de zile prevăzut de art. 12 din Legea nr. 137/2002, astfel încât cererea de emitere a certificatului este tardivă;
- că HG nr. 2060/2004 a fost abrogată prin HG nr. 1705/2006 şi constatarea nelegalităţii ei după abrogare nu putea interveni decât dacă ar fi constituit titlu de proprietate publică şi dacă ar fi produs efecte juridice.
Recursul nu se fondează.
Recurentului, ca Minister actual al mediului, îi este opozabil Protocolul din 15 august 1990 al M.M. prin care se recunoştea celor două unităţi de stat: SC A. SA Bucureşti şi I.C.I.M. posesia şi proprietatea a două suprafeţe distincte de teren din incinta comună.
Recurenta nu are, de altfel, nici un argument legal şi nici acte doveditoare privind dreptul exclusiv de administrare al I.C.I.M.
Asupra termenului de 60 de zile prevăzut de art. 12 din Legea nr. 137/2002, ca termen de decădere, procedura acestei legi, ca procedură specială, justificată de o anumită conjunctură economică şi având scopul de a accelera privatizare, nu este aplicabilă reclamantei, a cărei vocaţie s-a născut în temeiul Legii nr. 15/1990 şi din anul 1990.
Inadmisibilitatea unei cereri în justiţie reprezintă o excepţie dirimantă care face inutilă analiza în fond, în situaţia în care ar fi admisă. Ca urmare, unirea ei cu fondul nu este posibilă.
Asupra incidenţei art. 3 din HG nr. 834/1991, argumentele în combaterea acestei susţineri dezvoltate mai sus, cu privire la primele două recursuri, vor fi valabile şi aici.
Existenţa condiţiilor prevăzute de art. 1 din HG nr. 834/1991 a fost dovedită de reclamantă prin raportare la vocaţia sa născută de la înfiinţarea ca societate comercială şi la Protocolul din 15 august 1990, astfel încât existenţa în prezent a unor contracte de închiriere e lipsită de relevanţă juridică în chestiunea de fată.
Chiar dacă a fost abrogată, HG nr. 2060/2004, prin anexa 13, care trece terenul în discuţie în domeniul public al statului, are ca efect împiedicarea reclamantei de a-şi valorifica vocaţia la atestarea dreptului de proprietate printr-o cerere de emitere a certificatului de atestare.
Ca urmare, constatarea nelegalităţii actului este admisibilă.
În fine, obligaţia Ministerului de a emite certificatul reclamantei decurge din dispoziţiile HG nr. 834/1991, act normativ emis în executarea Legii nr. 15/1990, la fel ca şi Protocolul din 15 august 1990, prin care s-a recunoscut de către recurent, chiar dacă într-o formă atipică şi incompletă, vocaţia reclamantei de a i se atesta dreptul de proprietate.
Împotriva sentinţei a formulat în termen recurs şi M.E.F.
În motivare se invocă apartenenţa terenului la domeniul public al statului, deoarece nu sunt incidente dispoziţiile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, terenul nu figurează în patrimoniul societăţii reclamante, în bilanţul depus la Registrul Comerţului, dar fiind în administrarea I.C.I.M. conform HG nr. 873/1990.
Susţine recurentul că, la înfiinţarea societăţilor comerciale, terenurile aflate în posesia lor nu trec automat în proprietatea lor, deoarece a admite o asemenea ipoteză ar însemna să fie inutilă emiterea certificatelor de atestare a dreptului de proprietate prevăzut de art. 1 din HG nr. 834/1991.
În argumentarea aceluiaşi motiv de recurs sunt invocate dispoziţiile art. 3 din HG nr. 834/1991, a căror incidenţă ar justifica respingerea cererii de emitere a certificatului.
În fine, consideră recurentul că susţinerea Instanţei asupra inexistenţei unui titlu de trecere a ternului în domeniul public al statului este contrazisă de dispoziţiile Legii nr. 213/1998, art. 3 alin. (1), de cele ale Legii nr. 15/1990 şi ale art. 3 din HG nr. 834/1991.
Invocă recurentul inadmisibilitatea excepţiei de nelegalitate a HG nr. 2060/2003, întrucât procedura prevăzută de art. 4 din Legea nr. 554/2004 este aplicabilă numai actelor administrative cu caracter individual adoptate sau emise după intrarea în vigoare a acestei legi, astfel încât prin soluţionarea în fond a excepţiei s-a încălcat principul neretroactivităţii legii.
Arată recurentul că inadmisibilitatea excepţiei de nelegalitate rezultă şi din situaţia că HG nr. 2060/2004 a fost abrogată prin HG nr. 1705/2006, precum şi din faptul că inventarul bunurilor din domeniul public nu are efecte constitutive ori declarative de drepturi, ci doar efect de publicitate şi opozabilitate faţă de terţi.
În fine, arată recurentul că nelegalitatea unui act administrativ abrogat se poate invoca numai dacă acesta a produs efecte juridice, dar în speţă nu este cazul, HG nr. 2060/2004 neavând nici o legătură cu fondul cauzei.
Recursul nu se fondează.
În combaterea primului motiv de recurs sunt valabile argumentele redate mai sus, cu privire la celelalte recursuri asupra aceleiaşi probleme juridice.
În ceea ce priveşte inadmisibilitatea excepţiei de nelegalitate, Curtea urmează să reţină incidenţa dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 554/2004 astfel cum au fost ele modificate prin Legea nr. 262/2007 (M. Of. nr. 510 din 30 iulie 2007). în formularea actuală, textul prevede expres admisibilitatea excepţiei de nelegalitate invocată în legătură cu acte individuale emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004 şi este de imediată aplicare.
Asupra efectelor juridice produse de o hotărâre ulterior abrogată urmează a se reţine argumentele enunţate în combaterea recursului M.M.
Din existenţa efectelor HG nr. 2060/2004 asupra vocaţiei reclamantei de a cere să i se ateste dreptul de proprietate decurge şi interesul ei în a formula excepţia de nelegalitate, cererea fiind astfel admisibilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declarate de M.M.D.D., M.E.F., Guvernul României, precum şi de P.P.C. şi N.P.F.R. împotriva sentinţei civile nr. 1950 din 17 iulie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 octombrie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3691/2007. Contencios. Excepţie nelegalitate... | ICCJ. Decizia nr. 3888/2007. Contencios. Refuz acordare drepturi... → |
|---|
