ICCJ. Decizia nr. 564/2007. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 564/2007
Dosar nr. 14053/1/2006
Şedinţa publică din 31 ianuarie 2007
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea formulată la Curtea de Apel Constanţa la 6 octombrie 2006, Ministerul Apărării a declarat recurs împotriva sentinţei civile nr. 62/ CA din 24 ianuarie 2006 a Curţii de Apel constanţa, solicitând modificarea hotărârii atacate.
În susţinerea recursului declarat s-a precizat că Instanţa de Fond interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.
Sub acest aspect recurentul consideră prin recursul declarat că suspendarea indemnizaţiei de comandă pentru abateri disciplinare (raportul din 5 iulie 2004) privind pe O.D.O. este un act de comandament militar şi care potrivit art. 2 lit. b) din Legea nr. 29/1990 în vigoare în acel moment, nu poate fi atacat în justiţie.
S-a mai susţinut că hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal şi a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, încălcându-se dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Astfel potrivit regulamentului de aplicare al Legii nr. 138/1999 privind salarizarea cadrelor militare, susţine recurentul „suspendarea temporară a indemnizaţiei de comandă se poate face pentru comandanţii U.M. dacă se stabileşte că deficienţele constatate se datorează activităţii necorespunzătoare a acestora, deci suspendarea indemnizaţiei de comandă nu este o sancţiune complementară constatării mai întâi a săvârşirii unei abateri grave de la disciplina militară, pentru că această măsură se dispune ca urmare a deficienţelor constatate în activitatea unităţii pe care o comandă.
Prin întâmpinarea depusă la 15 ianuarie 2007, O.D.O., a solicitat respingerea recursului, întrucât el şi-a încetat activitatea la 31 iulie 2004 întrucât îndeplinea condiţiile de pensionare.
A mai menţionat că măsura de suspendare a indemnizaţiei de conducere s-a luat pe 19 august 2004 când a fost aprobată de Şeful Statului Major pe 3 luni, începând cu 1 iulie 2004, deci după trecerea sa în rezervă.
Intimatul a mai precizat că nu i s-a comunicat măsura de suspendare şi a aflat de ea în septembrie 2004 când s-a prezentat pentru a-şi ridica ajutoarele de trecere în rezervă ce i se cuveneau conform art. 31 din Legea nr. 138/1999 privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului militar.
A mai susţinut intimatul că potrivit art. 8 din normele metodologice privind acordarea indemnizaţiei de comandă, aceasta ar fi suspendată în cazul săvârşirii unei abateri grave de la disciplina militară. Alocarea sau suspendarea dreptului de indemnizaţie de conducere se face prin ordin de zi pe unitate, iar scoaterea de la dreptul de indemnizaţia de comandă, a precizat intimatul nu este o sancţiune disciplinară potrivit art. 33 din Legea nr. 1995, ci este o măsură care, poate fi luată în caz de abatere disciplinară pe lângă o sancţiune disciplinară. În cazul său, a precizat intimatul, nu s-a aplicat o sancţiune disciplinară şi oricum aceasta trebuia comunicată după cum trebuia comunicat şi ordinul de suspendare, necomunicarea lor, anulându-i dreptul de a le contesta şi deci posibilitatea de a se apăra.
Din actele cauzei Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că prin sentinţa nr. 62 din 24 ianuarie 2006, Curtea de Apel Constanţa, secţia comercială de contencios administrativ, a admis acţiunea precizată în contencios administrativ, formulată de O.O., în contradictoriu cu M.A.N. – S.M.F.N.B.
S-a mai anulat ordinul de suspendare a indemnizaţiei de conducere a reclamantului emis prin raportul din 5 iulie 2004 al M.A.N. – S.M.F.N.B.
Instanţa de Fond a reţinut că reclamantul a îndeplinit funcţia de medic şef, cu gradul de colonel şi împuternicit comandant al C.M.N. din Constanţa până la 31 iulie 2004, când în temeiul art. 85 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 80/1995, a fost trecut în rezervă, îndeplinind condiţiile de pensionare.
Prin raportul S.M.F.N. din 5 iulie 2004, s-a propus aprobarea suspendării indemnizaţiei de comandă a reclamantului pentru o perioadă de 3 luni începând cu 1 iulie 2004.
Acest act (a stabilit Instanţa de Fond) nu a fost comunicat reclamantului.
A mai reţinut Instanţa de Fond că din conţinutul raportului rezultă că „propunerea a fost determinată de gravele disfuncţionalităţi constatate în cadrul C.M.N." care au favorizat apariţia unor prejudicii aduse patrimoniului instituţiei (s-a constatat eliberarea de medicamente pentru militari, prescrise de medici ce nu sunt angajaţi ai M.A.N.).
Instanţa a reţinut că atât din actul atacat cât şi din adresele de răspuns la intervenţiile reclamantului rezultă că măsura a fost luată datorită unor aspecte negative constatate la unitatea unde reclamantul a îndeplinit funcţia de comandant şi implicaţiile neîndeplinirii în totalitate a atribuţiilor funcţionale în calitate de medic şef, ceea ce a determinat concluzia că reclamantul a fost sancţionat disciplinar.
Instanţa de Fond a reţinut că potrivit art. 8 din normele metodologice privind acordarea indemnizaţiei de comandă, emis pentru aplicarea art. 12 şi art. 64 din Legea nr. 138/1999 de M.A.N., M.S. nr. 105/1999, „Indemnizaţia de comandă poate fi suspendată pe o perioadă de 6 luni", în cazul în care un beneficiar de indemnizaţie săvârşeşte abateri grave de la disciplina militară (sancţiunile prevăzute de art. 33 din Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare) şi cu respectarea Ordinului M.A.N. nr. 1442 din 27 aprilie 2000 pentru aprobarea R.G. 3 – „regulamentul dispoziţiei militare", respectiv art. 45 şi cu aducerea la cunoştinţă a sancţiunii disciplinare, comunicarea actului în vederea contestării de cel interesat, ascultarea sancţionatului.
Hotărârea atacată cu recurs în cauză este legală şi temeinică în condiţiile în care actul administrativ atacat a fost emis după trecerea în rezervă a intimatului - reclamant actul nefiindu-i comunicat acestuia pentru a putea fi atacat şi pentru ca petentul să-şi poată face apărările.
Mai este de observat că din nici o prevedere legală nu rezultă că suspendarea indemnizaţiei de conducere s-ar putea face fără ca această măsură să nu aibă legătură cu abaterea gravă de la disciplina militară, abatere ce trebuie constatată, individualizată, iar constatarea şi sancţionarea ei trebuie de asemenea comunicată petentului.
În cauză o astfel de sancţiune nici nu a fost aplicată şi deci nici nu s-a comunicat.
În privinţa celor 2 motive de recurs invocate este de observat că suspendarea indemnizaţiei de conducere nu poate fi considerată un act de comandament militar şi care astfel nu poate fi cenzurat de Instanţa de judecată, practica judiciară fiind unanimă în a defini, că sunt acte de comandament militar, acelea care cuprind ordine privitoare la pregătirea, instrucţia şi disciplina, militară, manevre şi operaţiuni militare (mobilizare, concentrare, mişcări de trupe, repartiţia lor).
Deci alte acte emise de autorităţile militare, străine de necesităţile propriu - zise ale acţiunilor militare pot fi atacate pe calea contenciosului administrativ.
Actul în cauză nu este un act de comandament militar astfel încât atacarea sa este legală.
Susţinerea că raportul din 5 iulie 2004 este un act emis în exercitarea atribuţiilor de control ierarhic şi care nu poate fi atacat în justiţie, întrucât S.M.G., statuează legalitatea acestuia, este de asemenea neîntemeiată, fiind în prezenţa unui act administrativ necomunicat abuziv, de natură a produce vătămarea drepturilor reclamantului, cenzurabil de Instanţa de judecată potrivit Legii nr. 29/1990. Împrejurarea că s-a emis un ordin ale Ministrului apărării pentru aprobarea normelor metodologice şi un regulament de aplicare al Legii nr. 138/1999 privind salarizarea cadrelor militare nu înlătură posibilitatea adresării la Instanţa de judecată, drept consacrat de constituţie.
De altfel, în cuprinsul acestui ordin nu este prevăzută interzicerea adresării la Instanţa de judecată, a unei persoane ce se consideră vătămată printr-un act administrativ şi nici nu ar fi legală o astfel de prevedere, întrucât şi acest motiv de recurs este neîntemeiat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâtul M.A., prin D.L.A.J., împotriva sentinţei civile nr. 62/ CA din 24 ianuarie 2006 a Curţii de Apel Constanţa, secţia comercială, maritimă şi fluvială, contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 31 ianuarie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3952/2007. Contencios. Excepţie nelegalitate... | ICCJ. Decizia nr. 589/2007. Contencios. Anulare act... → |
|---|
