ICCJ. Decizia nr. 386/2007. Contencios. Anulare acte privind reglementarea concurenţei(componentă ajutor de stat, componentă concurentă). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr.386/2007
Dosar nr. 10634/1/2006
Şedinţa publică din 23 ianuarie 2007
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 26 iulie 2005, reclamanta SC P.U. SRL Târgu Mureş, a chemat în judecată C.C., SC C.P. SRL, SC L.R.I. SRL, SC P.T. SRL şi SC G.F. SRL, prin administrator judiciar SC E. SRL, solicitând ca pe cale de excepţie, să se constate prescripţia dreptului C.C. de a aplica sancţiuni contravenţionale, iar pe fondul cauzei, în situaţia respingerii excepţiei să se anuleze Decizia nr. 124 din 11 iulie 2005 şi să fie exonerată reclamanta de obligaţia de plată a amenzii contravenţionale în cuantum de 1.100.000 RON.
În motivarea acţiunii reclamanta arată că, prin Decizia contestată, P.C.C. a constatat încălcarea de către SC P.U. SRL şi de către celelalte societăţi comerciale pârâte a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 21/1996 prin fixarea indirectă a preţului minim de vânzare, în baza unor înţelegeri pe verticală între furnizorul SC C.P. SRL şi celelalte societăţi, distribuitori semnatari ai convenţiilor încheiate în aprilie 1999 şi pe orizontală între distribuitorii semnatari.
În sarcina reclamantei s-a stabilit o amendă contravenţională de 1.100.000 RON.
Reclamanta a menţionat că, întrucât convenţia a fost încheiată de pârâţi la data de 5 aprilie 1999, urmând să intre în vigoare cu începere de la 12 aprilie 1999, sancţionarea sa de către C.C. putea fi făcută în termenul de 5 ani prevăzut de lege, cel mai târziu până la 7 mai 2005.
Pe fondul cauzei, se arată că dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 21/1996 nu este aplicabil în speţă, întrucât nu s-a făcut dovada unor practici anticoncurenţiale.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 932 din 19 aprilie 2006 a respins acţiunea cu motivarea că, în materia contravenţională prevăzută de Legea nr. 21/1996 nu se aplică termenul de prescripţie de 6 luni prevăzut de OG nr. 2/2001, ci termenul general de prescripţie de 3 ani prevăzut de Decretul nr. 167/1998; că a existat o înţelegere anticoncurenţială în sensul dispoziţiilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 21/1996.
Împotriva acestei soluţii au declarat recurs reclamanta SC P.U. SRL şi pârâta SC C.P.R. SRL.
În recursul său, reclamanta susţine în esenţă că, instanţa de fond, cu aplicarea greşită a legii, a respins excepţia prescripţiei dreptului C.C. de a aplica sancţiunea amenzii contravenţionale, legea aplicabilă în speţă fiind OG nr. 2/2001 şi nu dispoziţiile Decretului nr. 167/1958.
Pe fondul cauzei recurenta arată că hotărârea recurată este nelegală şi cuprinde motive contradictorii şi străine de natura pricinii, că se impunea administrarea probei cu expertiză contabilă.
De asemenea că, instanţa de fond a încălcat şi dispoziţiile procedurale privind judecarea în fond şi în special pe cele ale art. 137 alin. (2) C. proc. civ. Instanţa de fond nu a observat că Decizia nr. 124/2005 a C.C. este nelegală, deoarece nu s-a definit piaţa relevantă, deşi avea această obligaţie, că nu s-a făcut dovada încălcării legii de către recurenta-reclamantă.
Pârâta SC C.P.R. SRL, în recursul său, solicită casarea încheierii din data de 15 februarie 2006, prin care a fost admisă excepţia lipsei calităţii pasive a pârâtelor, societăţi comerciale, invocată de C.C. şi s-a dispus scoaterea din cauză a acestor societăţi, precum şi casarea sentinţei civile nr. 932 din 19 aprilie 2006, cu trimiterea cauzei spre rejudecare, cu îndrumarea de a se dispune citarea sa.
În motivarea recursului, pârâta susţine în esenţă că prin admiterea excepţiei nu i s-a dat posibilitatea de a-şi exercita dreptul la apărare, cu toate că este parte într-unui din raporturile analizate în cauză.
Analizând recursul formulat de reclamantă în raport de dispoziţiile legale aplicabile, Curtea îl va admite pentru următoarele considerente:
Prin Decizia nr. 124 din 11 iulie 2005 P.C.C. a stabilit că SC P.U. SRL, SC C.P.R. SRL, SC L.R.I. SRL, SC P.T. SRL şi SC G.F. SRL se face vinovate de încălcarea dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 21/1996 prin fixarea indirectă a preţului minim de vânzare, în baza unor înţelegeri pe verticală între furnizorul SC C.P.R. SRL şi celelalte societăţi, distribuitorii semnatari ai convenţiilor încheiate în aprilie 1999 şi pe orizontală, între distribuitorii semnatari.
În baza art. 60 alin. (3) din Legea nr. 21/1996, cu aplicarea dispoziţiilor art. 57 din lege, C.C. a stabilit în sarcina reclamantei o amendă contravenţională de 1.100.000 RON.
Contravenţia reţinută în sarcina recurentei-reclamante se referă la faptul că: „sunt interzise orice înţelegeri exprese sau tacite între agenţii economici ori asociaţiile de agenţi economici care au ca obiect sau pot avea ca efect restrângerea, împiedicarea ori denaturarea concurenţei pe piaţa românească".
Contravenţia săvârşită de recurentă este o contravenţie continuă, întrucât încălcarea dispoziţiilor legale durează în timp.
În raport cu această precizare se va analiza cu precădere susţinerea recurentei cu privire la prescripţia dreptului de a aplica sancţiunea.
Sub acest aspect, se va reţine că în privinţa termenului de prescripţie aplicabil, în lipsa unei reglementări speciale în Legea nr. 21/1996, se vor aplica dispoziţiile legii generale în materie contravenţională, reprezentantă de OG nr. 2/2001.
Această concluzie se impune deoarece în speţă, se aplică legea cadru în materie contravenţională având în vedere, pe de o parte, natura contravenţională a sancţiunii care este aplicată pentru săvârşirea faptei prevăzute de art. 5 alin. (1) din Legea nr. 21/1996, iar pe de altă parte, faptul că termenul de prescripţie prevăzut de legea cadru (generală) în materie contravenţională, este de ordine publică.
Din acest punct de vedere, susţinerea C.C., însuşite şi de instanţa de fond, în sensul că termenul de prescripţie este cel prevăzut de Decretul nr. 167/1958 este neîntemeiată, fiind lipsită de suport legal în condiţiile în care Decretul nr. 167/1958 vizează raporturile juridice civile de drept privat şi nu de drept public în sfera căruia se regăseşte dreptul contravenţional. în acest sens, art. l din Decretul nr. 167/1958 se referă la dreptul la acţiune având un obiect patrimonial, care se stinge prin prescripţie dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege.
Ori, aşa cum s-a arătat, fapta anticoncurenţială este de natură contravenţională.
Aşa fiind, prescripţia dreptului de a aplica sancţiunea va fi analizată prin prisma dispoziţiilor art. 13 din OG nr. 2/2001, în raport de care: „aplicarea sancţiunii amenzii contravenţionale se prescrie în termen de 6 luni de la data săvârşirii faptei".
Alineatul 2 al aceluiaşi articol de lege prevede că, în cazul contravenţiilor continue „termenul prevăzut la alin. (1) curge de la data constatării faptei".
Din interpretarea art. 13 alin. (2) din OG nr. 2/2001 rezultă că termenul de prescripţie al contravenţiilor continue curge de la data constatării faptei numai în situaţia în care aceasta nu fusese epuizată.
În cazul în care contravenţia a încetat înainte de constatarea faptei (cazul în speţă) devin incidente dispoziţiile art. 13 alin. (1).
În acelaşi sens, doctrina de specialitate şi jurisprudenţa au stabilit că, în cazul contravenţiilor continue termenul de 6 luni curge de la data constatării faptei, însă nu mai târziu de data încetării acţiunii sau inacţiunii.
În speţă, atât recurenta cât şi C.C. şi instanţa de fond prin sentinţa recurată, recunosc în mod expres că fapta calificată contravenţie de C.C. încetase în momentul declanşării investigaţiei.
Ceea ce diferă în susţinerile formulate este momentul la care pretinsa contravenţie a fost epuizată.
Fapta calificată drept contravenţie a încetat cel mai târziu la data de 13 mai 1999, dată la care Convenţia încheiată la 5 aprilie 1999 a încetat prin „mutuus disensus".
Deşi la data de 5 aprilie 1999, între P., L., C.E.F. şi SC F.C. SRL a fost încheiată o convenţie al cărei obiect îl constituie, în principal stabilirea preţului de vânzare către en-gross-işti, în fapt această convenţie nu a fost respectată de către părţile semnatare, dovadă în acest sens fiind înscrisurile depuse la instanţa de fond, reprezentate de corespondenţa între părţi şi facturile fiscale din care rezultă practicarea de disconturi diferite faţă de cele stabilite prin convenţia menţionată.
Mai mult decât atât, la data de 13 mai 1999, recurenta-reclamantă, semnatară a convenţiei transmite către C.E.F. şi L. o adresă prin intermediul căreia anunţă că înţelege să constate nulitatea convenţiei, obligându-se totodată să respecte condiţiile asumate prin contractul de distribuţie încheiat cu C.P.R.
Rezultă că această convenţie a încetat prin „mutuns disensus", motivat de faptul că, pe de o parte SC F.C. SRL nu mai avea calitatea de distribuitor al C.P.R., iar pe de altă parte, părţile semnatare acţionau pe piaţă contrar celor convenite la data de 5 aprilie 1999.
La data de 13 mai 1999 convenţia a încetat prin „mutuus disensus" la iniţiativa recurentei-reclamante, care a notificat nulitatea convenţiei, iar sancţiunea contravenţională a fost aplicată la data de 11 iulie 2005 prin Decizia nr. 124 a P.C.C., cu mult peste termenul de 6 luni de la data încetării acţiunii care echivalează cu epuizarea faptei.
A da o altă interpretare dispoziţiilor art. 13 alin. (2) din OG nr. 2/2001, ar presupune acceptarea imprescriptibilităţii contravenţiilor continue, ceea ce contravine principiilor generale ce guvernează dreptul contravenţional şi care nu admite contravenţii „perpetue şi vinovăţii eterne".
Aşa fiind, în raport de data încetării contravenţiei şi respectiv data aplicării sancţiunii şi având în vedere dispoziţiile art. 13 alin. (2) din OG nr. 2/2001, Curtea urmează a constata că dreptul de aplicare a sancţiunii este prescris.
Pe cale de consecinţă, Decizia nr. 124/2005 urmează a fi anulată pentru aceste considerente.
Având în vedere constatarea prescripţiei dreptului de a aplica sancţiunea, analizarea celorlalte susţineri făcute de recurentă este irelevantă, întrucât ele vizează aspecte legate de individualizarea şi cuantumul amenzii stabilite drept sancţiune.
Aşa fiind, recursul declarat de cea de-a doua pârâtă va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de SC P.U. SRL Târgu Mureş, împotriva sentinţei civile nr. 932 din 19 aprilie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Modifică sentinţa atacată şi în fond admite acţiunea formulată de reclamanta SC P.U. SRL Târgu Mureş.
Anulează Decizia nr. 124 din 11 iulie 2005, pronunţată de P.C.C. în ce priveşte sancţionarea cu amendă contravenţională a recurentei-reclamante.
Exonerează reclamanta de obligaţia de plată a amenzii contravenţionale în cuantum de 1.100.000 lei noi.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de SC C.P.R. SRL Bucureşti, împotriva sentinţei menţionate şi încheierii de şedinţă din 15 februarie 2006 pronunţată în acelaşi dosar.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 ianuarie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 385/2007. Contencios. Refuz soluţionare... | ICCJ. Decizia nr. 389/2007. Contencios. Anulare act de control... → |
|---|
