ICCJ. Decizia nr. 4104/2007. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4104/2007
Dosar nr. 111/45/2006
Şedinţa publică din 26 octombrie 2007
Asupra recursului de fata:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 56/ CA din 30 aprilie 2007, Curtea de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ si fiscal, a admis acţiunea formulată de reclamanta SC A.I. SRL Iaşi, în contradictoriu cu parata Direcţia Generala a Finanţelor Publice Iaşi, dispunând anularea deciziei nr. 135 din 21 iulie 2006 emisă de aceasta şi acordarea pentru reclamanta a scutirii de la plata majorărilor şi penalităţilor de întârziere aferente impozitului pe profit datorat pentru perioada 1 ianuarie 1997 - 31 decembrie 2001, în sumă de 9.009.635.459 lei.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, următoarele:
Reclamanta a formulat o cerere de scutire, înregistrata sub nr. 30.700 din 6 iunie 2002, întemeiată pe dispoziţiile OUG. nr. 40/2002, în vigoare începând cu martie 2002, act normativ potrivit căruia se acorda o serie de facilităţi fiscale societăţilor care aveau datorii restante către bugetul de stat.
Condiţiile esenţiale pentru acordarea facilităţilor prevedeau că societatea trebuia să îndeplinească un anume punctaj stabilit după o metodologie de calcul si sa plătească cel puţin 30% din impozitul datorat pana la momentul soluţionării cererii de scutire.
In acest scop, reclamanta a plătit, la data de 17 iulie 2002, cu Ordinul de plata nr. 154, suma de 920.000.000 lei, având in vedere faptul ca a obţinut un punctaj de 98 de puncte din 100 posibile si ca, drept urmare, trebuia sa beneficieze de dispoziţiile art. 8 lit. b) din Norma Metodologica publicata in M. Of. nr. 318 din 14 mai 2002. Potrivit acestui text, dacă după data depunerii cererii şi până la data aprobării acesteia, debitorii achita 30% din obligaţiile la bugetul de stat restante până la 31 decembrie 2001, cu excepţia majorărilor de întârziere si a penalităţilor de întârziere, aceştia beneficiază de eşalonarea la plata a diferenţei de 70% din obligaţiile la bugetul de stat şi de scutire de plata a majorărilor de întârziere şi a penalităţilor de întârziere aferente acestora, calculate pana la data intrării în vigoare a ordonanţei de urgenţă.
Pârâta a respins cererea reclamantei, cu motivarea ca nu poate beneficia de aceasta facilitate pentru ca datoriile au fost stabilite prin acte de control încheiate după 1 ianuarie 2002 şi acestea se încadrează în categoria debite curente cu termen de plata în anul curent, pentru care nu se acorda scutiri ci doar eşalonări.
Or, retine instanţa de fond, sumele stabilite prin actul de control nu erau debite curente şi nu erau scadente în anul curent, întrucât aceste datorii datau din anul 1997 şi până la 31 decembrie 2001 şi erau scadente din chiar momentul naşterii lor şi nu în cursul anului 2002.
De asemenea, se arată în considerentele hotărârii atacate, Ordinul nr. 2.103/2001, invocat de către pârâtă, nu mai era in vigoare, fiind expres abrogat prin dispoziţiile art. 1 pct. 6 lit. c) din Ordinul M.F. nr. 1785/2002, astfel ca, la data soluţionării cererii reclamantei, respectiv 3 noiembrie 2003, acest act normativ nu mai era aplicabil.
Aşa fiind, reţine instanţa de fond, cum şi expertiza contabilă efectuată în cauză face aceleaşi constatări, rezultă ca reclamanta întruneşte toate condiţiile cerute de lege pentru a beneficia de dispoziţiile OUG nr. 40/2002.
Împotriva acestei soluţii, considerând-o netemeinică şi nelegala, a declarat recurs pârâta D.G.F.P. Iaşi, invocând prevederile art. 304 pct. 9 şi art. 3041 din C. proc. civ.
Recurenta susţine că instanţa de fond a ignorat dispoziţiile art. 1 alin. (8) lit. c) din Ordinul M.F.P. nr. 1048/2002 potrivit cu care scutirea de la plata accesoriilor aferente obligaţiilor datorate până la 31 decembrie 2001 se acordă numai dacă la data depunerii cererii de acordare a înlesnirilor erau achitate celelalte obligaţii. Or, prin procesul-verbal de control înregistrat la societatea verificată sub nr. 18 din 29 martie 2002 s-a stabilit în sarcina acesteia o diferenţă de impozit pe profit în sumă de 3.552.719.975 lei, calculată pentru perioada ianuarie 1997 – decembrie 2001, pentru care s-au calculat majorări de întârziere în sumă de 8.462.293.350 lei şi penalităţi de întârziere în sumă de 106.587.599 lei.
Arată că pentru situaţia în care există obligaţii la bugetul de stat cu termene de plată înanul curent se acordă eşalonări la plată şi nu scutiri, potrivit art. 1 alin. (8) lit. g) din Ordinul M.F.P. nr. 580/2002, text introdus prin Ordinul M.F.P. nr. 1048/2002.
De altfel, precizează recurenta, intimata-reclamantă a şi formulată o astfel de cererea înregistrată la Administraţia Finanţelor Publice a Municipiului Iaşi sub nr. 260 din 17 iulie 2003 solicitând eşalonarea pe o perioadă de 60 luni, cu o perioadă de graţie de 6 luni, pentru suma totală de 12.123.323.474 lei, recunoscând explicit la litera C din cerere – „cauzele care au condus la neachitarea obligaţiilor la bugetul de stat" – faptul că sumele au fost stabilite de organele de control prin procesul - verbal din 29 martie 2002, ocazie cu care reprezentanţii societăţii au luat cunoştinţă de Decizia nr. 970 din 9 martie 2001 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Actul de control menţionat nu a fost contestat de intimata-reclamantă pe cale administrativă, în temeiul OUG nr. 13/2001, în vigoare la acea dată, astfel că nu poate pretinde acum că sumele cuprinse în procesul-verbal nu ar reprezenta diferenţe stabilite de către organul de control.
În fine, un ultim argument în combaterea soluţiei instanţei de fond îl constituie faptul că intimata-reclamantă nu a inclus în Declaraţia privind obligaţiile de plată la bugetul de stat pe luna decembrie 2001 diferenţa de impozit pe profit stabilită de organul de control, aceasta calculând şi declarând numai suma de 507.758.886 lei.
Prin întâmpinarea formulată intimata-reclamanta SC A.I. SRL Iaşi, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
A arătat că debitele în discuţie erau restante iar nu curente, fiind scadente la data de 31 decembrie 2001. În aceste condiţii consideră că instanţa de fond a apreciat corect că aceste sume intră în categoria acelora care pot fi scutite de la plată în condiţiile art. 13 lit. c) din OUG nr. 40/2002 cu referire la art. 1 alin. (8) lit. c) din Ordinul M.F.P. nr. 580/2002.
Intimata-pârâtă mai susţine că interpretarea recurentei nu poate fi acceptată şi pentru că scutirile la care se referă OUG nr. 40/2002 vizează majorări şi penalităţi de întârziere calculate până la data de 14 mai 2002, data intrării în vigoare a ordonanţei. Soluţia propusă ar lipsi practic de efecte dispoziţiile Ordinul M.F.P. nr. 580/2002. Cum întinderea sumelor stabilite prin procesul verbal în discuţie coincidea cu valorile înregistrate în bilanţul contabil, numai că nu erau considerate ca fiind impozit pe profit datorat, consideră că nu avea interes să-l atace.
Examinând sentinţa atacată prin prisma motivelor de recurs expuse, apărărilor cuprinse în întâmpinare, precum şi potrivit art. 3041 Cod procedură civilă, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.
Potrivit art. 1 din OUG nr. 40 din 28 martie 2002 publicată în M. Of. nr. 233 din 8 aprilie 2002 aprobată prin Legea nr. 491/2002: „la cererea temeinic justificată a debitorilor,…, creditorii bugetari vor acorda pentru obligaţiile bugetare reprezentând impozite, taxe, contribuţii şi alte venituri bugetare restante la data de 31 decembrie 2001, inclusiv majorări de întârziere şi penalităţi de întârziere aferente acestora, calculate şi datorate până la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă.
a)eşalonări la plata impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor obligaţii bugetare;
d)amânări şi/ sau scutiri ori amânări şi/sau reduceri de majorări de întârziere şi/sau de penalităţi de întârziere".
Intimata - reclamantă a formulată două cereri în temeiul textului citat. Prima cerere, înregistrată la D.G.F.P. a Judeţului Iaşi sub nr. 30700 din 6 iunie 2002 viza scutirea societăţii de la plata sumelor datorate cu titlu de majorări şi penalităţi de întârziere aferente impozitului pe profit datorat pentru perioada 01 ianuarie 1997-31 decembrie 2001 în sumă de 9.009.635.459 lei, fiind soluţionată de A.N.A.F. – D.G.F.P. Iaşi prin Decizia nr. 135 din 21 iulie 2006. Aceasta este Decizia cenzurată de instanţa de fond.
Cealaltă cerere, la care face referire recurenta în motivele de recurs, înregistrată la acelaşi organ fiscal sub nr. 31571 din 17 iulie 2003, finalizată prin încheierea Convenţiei de eşalonare nr. 471 din 3 noiembrie 2003 nu face obiectul prezentului dosar.
Între părţi au existat mai multe litigii privind soluţionarea celei dintâi cereri, vizând acordarea scutirii la care se referă art. 12 din ordonanţă, întrucât într-o primă fază organul fiscal nu s-a pronunţat asupra acesteia. Decizia nr. 135 din 21 iulie 2007 a fost emisă în urma pronunţării Deciziei nr. 346 din 13 septembrie 2004 a Curţii de Apel Iaşi, secţia comercială şi de contencios administrativ, prin care admiţându-se recursul intimatei-reclamante s-a dispus trimiterea dosarului la D.G.F.P. Iaşi pentru a fi soluţionată cererea acesteia privind scutirea de la plata penalităţilor de întârziere şi a majorărilor.
Examinând legalitatea deciziei emise de organul fiscal în soluţionarea cererii de aprobare a facilităţii fiscale enunţate, instanţa de fond a considerat corect că soluţia adoptată de acesta este nelegală, întrucât societatea comercială îndeplinea atât condiţiile impuse de art. 1 din ordonanţă, precitat, cât şi pe cea prevăzută în art. 12 din acelaşi act normativ, a achitării, până la data aprobării cererii, a 30% din obligaţiile bugetare datorate, exclusiv majorările de întârziere şi penalităţile de întârziere. În plus, chiar organul fiscal, analizând cererea societăţii prin prisma criteriilor de performanţă economico-financiară şi de disciplină fiscală a contribuabililor, stabilite prin Anexa nr. 1 a OUG nr. 40/2002 şi detaliate prin Ordinul M.F.P. nr. 580/2002, a acordat acesteia un număr de 98 de puncte din 100 posibile.
Principalul argument care a condus la respingerea cererii de scutire analizate, reluat şi în motivele de recurs vizează calificarea debitelor societăţii ca fiind curente ori restante. Teza recurentei porneşte de la ideea că sumele stabilite prin procesul verbal de control nr. 18 din 29 martie 2002 care formează obiectul cererii de scutire în discuţie) nu sunt debite restante, ci debite curente.
În mod just a apreciat instanţa de fond că o astfel de interpretare nu poate fi primită întrucât chiar în cuprinsul procesului verbal de control se arată că perioada pentru care s-au calculat debitele restante este cuprinsă între ianuarie 1997 şi decembrie 2001. Aceste debite sunt, prin natura lor, scadente din chiar momentul producerii faptului generator, neexistând nici un temei pentru a considera că au devenit scadente din momentul calculării lor.
Potrivit art. 1 din OUG nr. 40/2002, precitat, facilităţile fiscale reglementate de acest act normativ privesc obligaţii bugetare, inclusiv majorări şi penalităţile întârziere calculate şi datorate până la data intrării în vigoare a ordonanţei.
După cum s-a reţinut şi de instanţa de fond intimata-reclamantă se încadrează în ipoteza actului normativ, debitele fiind calculate şi datorate până la data publicării ordonanţei în M. Of.
Cât priveşte invocarea Ordinul M.F.P. nr. 1048 din 5 august 2002, act normativ prin care s-a modificat Ordinul M.F.P. nr. 58 din 7 mai 2002 de aprobare a Normelor metodologice privind procedura şi competenţele deacordare a înlesnirilor la plata obligaţiilor restante la bugetul de stat, administrate de M.F.P., Înalta Curte constată că acesta nu poate fi aplicat în cauza dedusă soluţionării întrucât a fost emis după data de 6 iunie 2002 când a fost formulată cererea de scutire de către societate.
Referitor la faptul că intimata-reclamantă nu a contestat actul de control menţionat şi că, legat de acest aspect, nu a combătut în nici un fel constatarea organului fiscal privind completarea necorespunzătoare a Declaraţiei privind obligaţiile de plată la bugetul de stat pe luna decembrie 2001, Înalta Curte reţine că aceste împrejurări sunt nerelevante încondiţiile în care, cum s-a arătat, debitele în discuţie sunt debite restante, iar nucurente.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) - (3) constatând că nu există motive de casare ori de modificare a sentinţei examinate, se va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâta D.G.F.P. Iaşi împotriva sentinţei nr. 56/ CA din 30 aprilie 2007 a Curţii de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 octombrie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4094/2007. Contencios. Alte cereri. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4109/2007. Contencios. Anulare act... → |
|---|
