ICCJ. Decizia nr. 4150/2007. Contencios. Refuz acordare drepturi. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4150/2007
Dosar nr. 42164/3/2006
Şedinţa publică din 31 octombrie 2007
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1160/2007 pronunţată la 2 mai 2007, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta E.C.M. în contradictoriu cu A.N.O.F.M., Bucureşti şi a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamantă a drepturilor băneşti reprezentând prima de concediu pentru anii 2003, 2004, 2005, actualizate cu indicele de inflaţie, de la data naşterii dreptului la data plăţii efective.
A fost respinsă ca inadmisibilă excepţia de nelegalitate şi de neconstituţionalitate ridicată de reclamantă, a prevederilor art. 3 alin. (1) din OUG nr. 33/2001 şi a dispoziţiilor legilor bugetare pe perioada în litigiu, şi ca neîntemeiată cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata daunelor interese.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că acţiunea formulată de reclamantă este întemeiată, deoarece potrivit art. 33 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 devenit art. 34 alin. (2) ca urmare a modificării şi republicării acestei legi, reclamanta are dreptul la acordarea primei de concediu în condiţiile legii, drept câştigat, OUG nr. 33/2001, suspendând de fapt exerciţiul acestui drept, succesiv ca efect al dispoziţiilor din legile bugetului pe anii 2003 – 2005, fapt ce nu a echivalat cu pierderea acestui drept.
Reţine instanţa de fond că suspendarea exerciţiului dreptului nu echivalează cu însăşi înlăturarea acestui drept, situaţie în care s-ar fi contravenit dispoziţiilor art. 53 din Constituţia României revizuită, cât şi reglementărilor date prin art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, suspendarea succesivă pe perioada menţionată, având ca efect numai imposibilitatea realizării acestui drept la prima de concediu pentru funcţionarii publici în intervalul de timp pentru care a fost suspendat exerciţiul dreptului.
Capătul de cerere din acţiune referitor la daunele interese a fost respins ca neîntemeiat cu motivarea ca în cauză nu se poate reţine o întârziere nejustificată sau neplata dreptului salarial astfel cum este definit de art. 154 alin. (1) C. muncii şi de Legea nr. 188/1999, nefiind îndeplinite condiţiile art. 161 C. muncii, invocat de reclamantă.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs în termen legal pârâta A.N.O.F.M. Bucureşti, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie şi invocând motivul de casare sau modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. – respectiv „hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal, ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii".
Susţine recurenta că textul de lege invocat de intimata-reclamantă în acţiune – art. 33 alin. (2) devenit art. 34 după republicarea legii, care prevede că „funcţionarul public are dreptul, pe lângă indemnizaţia de conducere, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu", şi anume aplicarea acestui text de lege a fost suspendată în temeiul art. 3 alin. (1) din OUG nr. 33/2001 privind unele măsuri referitoare la salarizarea funcţionarilor publici şi a altor categorii de personal din sectorul bugetar, act normativ publicat în M. Of. nr. 108 din 2 martie 2001, redevenind aplicabile dispoziţiile legale în materie existente la data intrării în vigoare a Legii nr. 188/1999, a OG nr. 83/2000 şi a OUG nr. 237/2000.
Ulterior, arată recurenta, Legile bugetului de stat pe anii 2002, 2003, 2004 şi 2005, prin dispoziţii exprese au suspendat succesiv acordarea primelor de concediu, astfel că A.N.O.F.M. Bucureşti ca organ al administraţiei publice centrale avea obligaţia de a respecta dispoziţiile actelor normative invocate, reglementările cuprinse în aceste acte normative, având ca efect prorogarea aplicării dispoziţiilor referitoare la prima de vacanţă.
Recursul este nefondat şi va fi respins pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Aşa cum corect a reţinut şi instanţa de fond, reclamanta-intimată în calitate de funcţionar public al pârâtei, în perioada 15 septembrie 1999 – 23 ianuarie 2006, avea potrivit art. 33 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, devenit art. 34 alin. (2), urmare modificării şi republicării acestei legi, dreptul la prima de concediu, numai că exerciţiul acestui drept a fost suspendat ca efect al dispoziţiilor OUG nr. 33/2001, aprobată prin Legea nr. 386/2001, cu modificările şi completările ulterioare, suspendarea fiind succesivă prin dispoziţii exprese prevăzute în Legile bugetului de stat pe anii 2003 – 2005.
În acord cu cele reţinute de instanţa de fond, trebuie menţionat că suspendarea exerciţiului dreptului nu echivalează cu însăşi înlăturarea lui, cât timp prin nici o dispoziţie legală nu i-a fost înlăturată existenţa.
În acelaşi sens s-au pronunţatSECŢIILE UNITEale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. 23 din 12 decembrie 2005 privind recursul în interesul legii, declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la aplicabilitatea art. 411 alin. (1) din Legea nr. 50/1996 introdus prin OG nr. 83/2000, referitoare la acordarea primei pentru concediul de odihnă pentru magistraţi şi personalul auxiliar, şi prin Decizia nr. 12 din 5 februarie 2007, referitoare la aplicarea dispoziţiilor art. 37 alin. (2) teza I din OG nr. 38/2003, aprobată prin Legea nr. 353/2003 privind salarizarea şi alte drepturi ale poliţiştilor cu modificările şi completările ulterioare, stabilindu-se că „prima de concediu, respectiv o sumă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, pe lângă indemnizaţia de concediu, se cuvin poliţiştilor pentru perioada anilor 2004 – 2006". Opinie împărtăşită deSECŢIILE UNITEale Înaltei Curţi este în consens şi cu practica relativ recentă a C.E.D.O., în sensul art. 1 din Protocolul 1 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care statuează că de vreme ce printr-o lege se recunoaşte dobândirea unui bun, în speţă patrimonial, deci este configurată juridic o „speranţă legitimă" nu se poate, tot prin lege, să interzică practic dobândirea bunului, deoarece în acest fel dreptul consacrat prin lege este golit, practic, de conţinutul său.
În speţă, legiuitorul consacrând dreptul la prima de concediu (deci o „speranţă legitimă"), nu poate interveni printr-o altă lege prin care practic să golească dreptul asupra căruia s-a născut speranţa legitimă, de exerciţiul lui.
Este de reţinut însă şi faptul că în prezent sunt în vigoare şi s-au aplicat pentru anul 2007 dispoziţiile art. 35 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, republicată, conform căreia „funcţionarul public are dreptul, pe lângă indemnizaţia de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, care se impozitează separat".
Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte urmează ca în baza art. 312 C. proc. civ. să respingă ca nefondat recursul de faţă, constatând că nu este incident motivul de modificare invocat, după cum nici alte motive de ordine publică nu sunt incidente.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de A.N.O.F.M. împotriva sentinţei civile nr. 1160 din 2 mai 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 31 octombrie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4123/2007. Contencios. Suspendare executare... | ICCJ. Decizia nr. 4152/2007. Contencios. Anulare act... → |
|---|
