ICCJ. Decizia nr. 46/2007. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 46/2007
Dosar nr. 7597/1/2006
Şedinţa publică din 10 ianuarie 2007
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 70/CA/2006-PI, Curtea de Apel Oradea, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, a admis în parte acţiunea reclamantei A.A. împotriva pârâtelor Administraţia Finanţelor Publice a municipiului Oradea şi Ministerul Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală. A anulat Decizia de impunere nr. 30374 din 29 martie 2005 şi raportul de inspecţie fiscală nr. 30374 din 29 martie 2005, precum şi Decizia nr. 125 din 21 iunie 2005 în parte, menţinând-o cu privire la obligaţia de plată a T.V.A. în sumă de 672.631.933 lei şi dobânzi în sumă de 357.264.051 lei, până la 22 octombrie 2001 şi în continuare, până la 31 ianuarie 2005.
A respins cererea pentru recalcularea impozitului pe venit, compensarea şi restituirea sumei plătite în plus.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut următoarele:
- reclamanta a devenit plătitoare T.V.A. în temeiul OUG nr. 17/2000, care a intrat în vigoare la data de 13 martie 2000, iar în condiţiile în care plafonul de 50 milioane a fost depăşit la 26 iunie 2000, prin încasarea sumei de 16,16 miliarde, reclamanta a devenit plătitoare de T.V.A. la 1 august 2000;
- pentru veniturile obţinute în perioada 1 august - 22 octombrie 2000, reclamanta datorează T.V.A. în sumă de 672.631.933 lei şi dobânzi de 357.264.051 lei, aşa cum rezultă din expertiza contabilă efectuată; având în vedere că potrivit dispoziţiilor art. 13 din OUG nr. 17/2000, baza de impozitare este reprezentată ca fiind contravaloarea bunurilor livrate sau serviciilor prestate exclusiv T.V.A.;
- în ceea ce priveşte deductibilitatea T.V.A., s-a reţinut că reclamanta nu beneficiază de această facilitate fiscală, întrucât, potrivit dispoziţiilor art. 18 din OUG nr. 17/2000, contribuabili înregistraţi ca plătitori de T.V.A. au dreptul la deducerea taxei aferente bunurilor şi serviciilor achiziţionate, ori reclamanta nu s-a înregistrat ca plătitoare de T.V.A.;
- calculul de penalităţi este nelegal, având în vedere că această sancţiune pecuniară a fost introdusă în baza OG nr. 26/2001 şi nu poate avea efect retroactiv, dobânzile, însă, calculate de expert până la data de 22 octombrie 2001, urmează a fi datorate până la data de 31 octombrie 2005;
- cererea privind recalcularea impozitului pe venit, prin compensarea sumei datorate, cu impozitul plătit în plus şi restituirea diferenţei achitate în plus nu poate fi formulată pentru prima dată în faţa instanţei, întrucât, potrivit dispoziţiilor art. 112 pct. 3 şi art. 113 C. proCod Fiscal, compensarea se face de organul fiscal şi numai în ordinea stabilită prin art. 111.
Împotriva hotărârii astfel pronunţate au declarat recurs, reclamanta A.A. şi pârâţii Administraţia Finanţelor Publice a municipiului Oradea şi Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bihor, în reprezentarea Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală.
A.A. a criticat, în esenţă, hotărârea, astfel:
- instanţa de fond nu s-a pronunţat cu privire la motivarea că experţii contabili nu erau plătitori de T.V.A., având în vedere principiul reglementat de art. 16 alin. (1) din Constituţie;
- în mod greşit s-a reţinut că nu beneficiază de deductibilitatea T.V.A., întrucât dreptul deducerii T.V.A. ia naştere în momentul în care contribuabilul este considerat ca plătitor T.V.A. Oricărui drept îi corespunde în mod corelativ o obligaţie, iar în cazul său în momentul naşterii obligaţiei a luat fiinţă şi dreptul de a pretinde deducerea T.V.A.;
- în mod greşit a fost respinsă şi cererea cu privire la recalcularea impozitului pe venitul plătit în plus şi compensarea acestuia cu sumele datorate, întrucât a solicitat Administraţiei Finanţelor Publice, restituirea impozitului pe venit plătit în plus în anii 2000 şi 2001;
În mod greşit nu a acordat cheltuielile de judecată solicitate.
Pârâţii au criticat sentinţa Curţii de Apel Oradea, arătând că în mod greşit a fost admisă în parte acţiunea şi diminuată suma de plată la doar 672.631.933 lei T.V.A. şi dobânzi în sumă de 357.264.051 lei.
Au precizat că în perioada 1 ianuarie 2000 - 25 octombrie 2001, Cabinetul de Expertiză contabilă A.A. a realizat şi înregistrat venituri, atât din activitatea de expert contabil, cât şi din aceea de lichidator judiciar în baza Legii nr. 64/1995 şi că marea parte a venitorilor reclamantei au fost obţinute din activitatea de lichidare judiciară care intră în sfera de aplicare a T.V.A. în perioada ianuarie - februarie 2000.
Au mai arătat că în anul 2000, Cabinetul de expertiză contabilă A.A. a înregistrat suma de 180.000.000 lei, iar aferent perioadei 1 ianuarie - 31 octombrie 2001, suma de 150.000.000 lei reprezentând câte 15.000.000 lei lunar, fond de salarii brute pentru plata persoanelor cu care se vor încheia contracte pentru auditarea bilanţului, verificarea din punct de vedere juridic a contractelor încheiate de societate şi urmărirea încasării creanţelor.
Curtea, analizând actele şi lucrările dosarului, în raport cu criticile formulate şi actele normative aplicabile, constată că recursurile sunt nefondate, pentru următoarele considerente:
1. În ceea ce priveşte recursul declarat de A.A:
- în mod corect a reţinut instanţa de fond, că reclamanta a devenit plătitor de T.V.A. în baza OUG nr. 17/2000, fapt, de altfel, necontestat de reclamantă.
Dispoziţiile art. 6 lit. a) pct. d din OUG nr. 17/2000 care exceptează de la plata T.V.A., doar avocaţii şi notarii, iar nu şi celelalte persoane care exercită profesii liberale, nu au fost declarate neconstituţionale.
- deductibilitatea T.V.A. se aplică doar contribuabililor înregistraţi ca plătitori T.V.A.
Potrivit dispoziţiilor art. 21, dreptul de deducere se exercită lunar prin reţinere din suma reprezentând T.V.A. aferentă bunurilor livrate şi/sau serviciilor prestate, a taxei aferentă intrărilor.
În cazul în care taxa aferentă intrărilor este mai mare decât taxa aferentă ieşirilor, diferenţa se regularizează prin compensare efectuată de contribuabil în limita taxei de plată, rezultată din decontul lunii ulterioare sau prin compensare de către organele fiscale cu alte taxe datorate.
Deducerea T.V.A.-ului este un drept al celor care se înregistrează ca plătitori de T.V.A. şi care pot beneficia de această facilitate, iar această operaţiune este făcută de plătitorul T.V.A.
În ceea ce priveşte cererea privind recalcularea impozitului pe venit, compensarea sumei datorate, cu impozitul plătit în plus şi restituirea diferenţei achitate în plus, în mod corect a reţinut instanţa de fond, că această cerere nu poate fi formulată pentru prima dată în faţa instanţei.
Potrivit art. 112 pct. 3 şi art.113 C. proCod Fiscal, compensarea se face de organul fiscal şi numai în ordinea stabilită prin art. 111.
Compensarea este posibilă dacă există datorii fiscale achitate în plus la data soluţionării cererii de compensare, ceea ce presupune verificarea tuturor obligaţiilor fiscale ale reclamantei şi achitarea lor până la zi.
Procedura de restituire este reglementată prin ordin al Ministerului Finanţelor Publice, iar persoana nemulţumită cu modul de rezolvare a cererii de compensare şi restituire poate ataca actul organului fiscal la instanţă.
În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată, Curtea, analizând încheierea de amânare a pronunţării din data de 20 martie 2006, în care au fost consemnate susţinerile părţilor, constată că reprezentantul reclamantei, în concluziile sale, a precizat că nu solicită cheltuieli de judecată.
Astfel că, în raport cu susţinerile părţilor şi pe acest aspect, hotărârea instanţei de fond este legală şi temeinică.
2. În ceea ce priveşte recursurile declarate de pârâţi şi care privesc cifra de afaceri a reclamantei, data de la care a devenit plătitoare de T.V.A., instanţa constată că şi acestea sunt nefondate.
Art. 6 din OG nr. 3/1999 privind T.V.A., a fost modificat prin OUG nr. 215/1999, care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2000 şi care nu enumeră ca fiind scutite de T.V.A., activităţile desfăşurate de liberi profesionişti care îşi desfăşoară activitatea individual.
Această lacună a OUG nr. 215/1999 (de altfel, respinsă în totalitate prin Legea nr. 285/2001) a creat o practică majoritară, în sensul că toate profesiile liberale nu erau plătitoare de T.V.A.
Având în vedere această interpretare, nu se pune problema T.V.A. până la data intrării în vigoare a OUG nr. 17/2000 (13 martie 2000) care nu mai exclude profesiile liberale de la plata acestei taxe.
Rezultă, aşadar, că reclamanta a devenit plătitoare de T.V.A. în baza acestei legi, la data de 1 august 2000, prin depăşirea plafonului de 50 milioane lei cifra de afaceri.
Pe de altă parte, organul de control a inclus în mod nelegal în cifra de afaceri a reclamantei, suma reprezentând salariile brute ce au fost plătite pentru auditarea bilanţului şi verificarea contractelor încheiate, persoanelor numite de judecătorul sindic, pentru o societate aflată în faliment şi la care reclamanta a avut calitatea de lichidator judiciar.
Din expertiza contabilă încheiată rezultă că aceste sume au fost centralizate greşit, ca şi venit al reclamantei, deoarece această sumă a fost achitată persoanelor de specialitate, iar nu reclamantei.
În mod corect, prima instanţă a stabilit şi veniturile asupra cărora urmează a se calcula T.V.A.
S-au avut în vedere dispoziţiile art. 13 din OUG nr. 17/2000 care defineşte baza de impozitare ca reprezentând contravaloarea bunurilor lucrate sau a serviciilor prestate exclusiv T.V.A.
Având în vedere considerentele enumerate, Curtea constată că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală şi temeinică, motiv pentru care, în considerarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) teza a II-a, va respinge recursurile ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declarate de A.A., Administraţia Finanţelor Publice a municipiului Oradea şi Ministerul Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Bihor, împotriva sentinţei civile nr. 70/CA/2006-PI din 3 aprilie 2006 a Curţii de Apel Oradea, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 ianuarie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 459/2007. Contencios. Refuz acordare drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 461/2007. Contencios. Refuz acordare drepturi... → |
|---|
