ICCJ. Decizia nr. 485/2007. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 485/2007
Dosar nr. 13221/1/2006
Şedinţa publică din 26 ianuarie 2007
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 228 din 28 iunie 2006, Curtea de Apel Timişoara, secţia comercială şi de contencios administrativ, a respins acţiunea formulată de reclamanta Şcoala cu clasele I - VIII Diniaş, judeţul Timiş, în contradictoriu cu pârâţii Guvernul României - Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, Parohia Ortodoxă Sârbă Diniaş şi Primăria comunei Peciu Nou, judeţul Timiş.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că reclamanta a luat cunoştinţă de Decizia atacată, Decizia nr. 355 din 24 iunie 2004, emisă de Guvernul României - Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, la data de 22 iunie 2005, când i-a fost comunicată. Numai aşa se poate explica, arată judecătorul fondului, încheierea contractului de închiriere cu Parohia Ortodoxă Sârbă Diniaş, în baza Legii nr. 501/2002.
Fără a se pronunţa explicit asupra excepţiei de tardivitate a formulării contestaţiei, ridicată de cea de-a doua pârâtă prin întâmpinare, prima instanţă examinează şi fondul pricinii, stabilind că actul administrativ este legal, fiind emis cu respectarea prevederilor OUG nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 501/2002. Acest act normativ conţine prevederi speciale în raport cu cele cuprinse în Legea nr. 213/1998 şi Legea învăţământului nr. 84/1995, invocate de reclamantă, astfel că se aplică cu prioritate.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs în termen legal, reclamanta Şcoala cu clasele I - VIII Diniaş, judeţul Timiş, invocând prevederile art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ., pentru următoarele motive:
1. Instanţa de fond, fără nici un temei, reţine că actul atacat i-a fost comunicat de către Comisia specială de retrocedare, la data de 22 iunie 2005. În realitate, susţine recurenta, Decizia i-a fost comunicată abia la data de 14 noiembrie 2005, prin adresa nr. 681250/C din 8 noiembrie 2005 şi numai după ce solicitase expres Comisiei, printr-o cerere, acest lucru.
Încălcând principiul rolului activ al judecătorului, instanţa nu a solicitat Comisiei dovada de comunicare a deciziei către reclamantă, ci s-a mărginit să accepte fără rezerve simplele afirmaţii ale pârâtei Parohia Ortodoxă Sârbă Diniaş.
2. Şi soluţia pe fondul cauzei este greşită, mai susţine recurenta, întrucât instanţa s-a limitat la a combate aplicabilitatea unor texte de lege invocate în acţiune, dar nu s-a pronunţat cu privire la motivul esenţial de nelegalitate a deciziei, arătat la pct. 1 din cererea de chemare în judecată: imobilul solicitat la retrocedare nu a avut niciodată utilitate religioasă; a fost edificat de comunitatea locală în anii 1900 - 1920, având mereu destinaţie de unitate de învăţământ (Şcoală cu clasele I - IV, apoi I - VII şi, în prezent I - VIII). Deşi, potrivit prevederilor cuprinse în art. 13 din HG nr. 1164/2002 Comisia specială de retrocedare avea obligaţia să clarifice „evoluţia istorică şi juridică a preluării respective", nu s-a întreprins nimic în acest sens.
Chiar prin acţiunea introductivă, reclamanta a solicitat audierea unor martori pentru lămurirea acestor aspecte, iar pe parcursul soluţionării cauzei s-a cerut şi efectuarea unei expertize judiciare în construcţii, dar instanţa de fond a apreciat, contrar prevederilor art. 129 C. proc. civ., că aceste probe nu sunt utile pentru justa soluţionare a cauzei.
În plus, mai arată recurenta, instanţa de fond a ignorat atât înscrisurile aflate în dosarul administrativ al Comisiei, cât şi cele pe care le-a prezentat în etapa judiciară a cauzei, din care rezultă reaua credinţă a intimatei Parohia Ortodoxă Sârbă Diniaş, care a cerut restituirea în natură a imobilului, deşi ştia că acesta nu mai exista în natură, fiind demolat anterior edificării construcţiilor cu destinaţie iniţială şi permanentă de învăţământ, evidenţiate în Cartea funciară sub nr. 251 - 252.
Prin întâmpinarea formulată în recurs la data de 2 noiembrie 2006, intimata Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
A arătat că soluţia primei instanţe, atât în ceea ce priveşte excepţia de tardivitate, cât şi în ceea ce priveşte fondul pricinii, este corectă.
Această intimată a susţinut că faptul încheierii contractului de închiriere cu Parohia Ortodoxă Sârbă Diniaş, la data de 22 iunie 2005, echivalează cu comunicarea deciziei nr. 355 din 24 iunie 2004.
Cât priveşte fondul cauzei, intimata a arătat că susţinerea edificării unor construcţii noi în raport cu cele existente la data preluării, este ineficientă, întrucât prevederea cuprinsă în art. 1 alin. (6) din OUG nr. 94/2000, republicată, modificată şi completată prin OUG nr. 209/2005, aprobată, cu modificări şi completări prin Legea nr. 236/2006, a fost introdusă după emiterea deciziei contestate, iar potrivit art. 15 alin. (2) din Constituţie, legea dispunea numai pentru viitor.
Eventualele îmbunătăţiri invocate de recurentă, pot fi valorificate pe calea dreptului comun, conform art. 4 alin. (4) din ordonanţă.
Referitor la situaţia juridică a imobilului retrocedat, intimata susţine că nu era obligată să efectueze demersurile pretinse de recurentă, întrucât, pe de o parte, prevederile cuprinse în pct. 13 din Normele metodologice de aplicare a OUG nr. 94/2000 au caracter dispozitiv şi, pe de altă parte, din relaţiile comunicate de către Primăria comunei Peciu Nou „nu reiese demolarea construcţiei existente la momentul preluării abuzive şi nici construirea, ulterior preluării abuzive, a două corpuri noi de clădire".
În recurs a formulat întâmpinare şi intimata Primăria comunei Peciu Nou, solicitând admiterea recursului.
Această intimată a arătat că imobilul revendicat de Parohia Ortodoxă Sârbă Diniaş nu mai există în natură, astfel că nu sunt întrunite condiţiile art. 1 din OUG nr. 94/2000. Casa parohială a fost demolată, iar pe terenul înscris în C.F. nr. 512, nr. top 120, se află în prezent şcoala şi grădiniţa, construite ulterior. De altfel, directorul şcolii care a semnat memoriul de recurs, este el însuşi membru al comunităţii sârbe din comună şi cunoaşte direct situaţia imobilului.
Examinând sentinţa atacată, prin prisma recursului declarat şi a întâmpinărilor formulate, dar şi potrivit art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată:
În considerentele sentinţei examinate judecătorul fondului a tranşat contestaţia cu care era învestit atât pe excepţie, cât şi pe fond, contravenind prin aceasta prevederilor cuprinse în art. 137 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cu care: „instanţa se va pronunţa mai întâi, asupra excepţiilor de procedură, care fac de prisos cercetarea în fond a pricinii".
În plus, din practicaua încheierii de dezbateri din Şedinţa publică din 21 iunie 2006 rezultă că excepţia ridicată de intimata Parohia Ortodoxă Sârbă Diniaş nu a fost pusă în discuţia contradictorie a părţilor prezente, care au pus concluzii numai pe fondul pricinii, încălcându-se, astfel, mai multe principii care guvernează procesul civil, inclusiv principiul dreptului la apărare.
Primul motiv de recurs ce cuprinde critici legate de modul în care instanţa de fond a soluţionat excepţia tardivităţii, este fondat.
Într-adevăr, potrivit art. 2 alin. (6) din OUG nr. 94/2000, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 501/2002, „deciziile Comisiei speciale de retrocedare vor putea fi atacate cu contestaţie la instanţa de contencios administrativ în a cărei rază teritorială este situat imobilul solicitat, în termen de 30 de zile de la comunicarea acestora".
Cum potrivit art. 8 din Decizia nr. 355 din 24 iunie 2004, aceasta a fost comunicată, din oficiu, numai solicitantului (Parohia Ortodoxă Sârbă Diniaş) şi unităţii deţinătoare (Primăria comunei Peciu Nou, judeţul Timiş), rezultă că recurentei, terţ, nu i s-a comunicat decât la cerere. Necontestat, de către intimate, Decizia atacată a fost comunicată recurentei prin adresa nr. 681250/C din 8 noiembrie 2005, de către Comisia specială de retrocedare, fiind primită la data de 14 noiembrie 2005, dată în raport cu care contestaţia înregistrată la data de 13 decembrie 2005, este formulată în termen.
În acest context apare ca fiind complet lipsit de suport considerentul fondului referitor la comunicarea deciziei „părţilor interesate, inclusiv reclamantei, Şcoala cu clasele I - VIII Diniaş, la data de 22 iunie 2005".
În fine, este nelegal şi argumentul subsidiar al instanţei de fond privitor la echipolenţa procesuală dintre actul procedural al comunicării şi faptul încheierii contractului de închiriere, la data de 22 iunie 2005, cu intimata Parohia Ortodoxă Sârbă Diniaş.
Pe lângă lipsa oricărui argument de text care să susţină raţionamentul instanţei, Înalta Curte mai reţine şi că recurenta-contestatoare a cerut permanent clarificări privind titlul locatorului şi condiţiile locaţiunii (de exemplu corespondenţa cu Inspectoratul Şcolar al judeţului Timiş), fiind evident că nu cunoştea conţinutul şi limitele deciziei de retrocedare a clădirii în care funcţionează Şcoala cu clasele I - VIII.
Şi cel de-al doilea motiv de recurs, ce vizează fondul pricinii, este fondat, după cum urmează:
În practicaua încheierii pronunţate în şedinţa publică din 10 mai 2006 s-a consemnat solicitarea reprezentantului reclamantei care „insistă în efectuarea unei expertize tehnice în construcţii".
La acel termen instanţa nu s-a pronunţat asupra probei solicitate, fiind lipsă de procedură cu intimata-pârâtă Comisia specială de retrocedare. Cu toate acestea, nici ulterior, instanţa nu s-a mai pronunţat acestei probe, deşi, dată fiind natura cauzei şi susţinerile contradictorii ale părţilor, expertiza tehnică, specialitatea construcţii, era singura dovadă aptă să clarifice situaţia de fapt.
Înalta Curte constată că nu este pe deplin lămurită cu privire la identitatea dintre construcţia existentă în prezent pe terenul situat în localitatea Diniaş, judeţul Timiş, înscris în C.F. nr. 512 a localităţii Diniaş, nr. top 120 şi construcţia preluată în anul 1949 de Statul Român, care avea destinaţia de casă parohială.
Urmează ca un expert în specializarea construcţii să verifice realitatea susţinerilor recurentei, întărite de cele ale intimatei Primăria comunei Peciu Nou, respectiv dacă ulterior preluării de către Statul comunist, construcţia - casă parohială a fost demolată, fiind edificată apoi construcţia în care funcţionează recurenta, „cu destinaţie iniţială şi permanentă de învăţământ".
Cum împrejurările de fapt ale cauzei nu au fost pe deplin stabilite, iar proba cu expertiză nu este admisibilă în recurs, în temeiul art. 312 alin. (3), se va casa sentinţa atacată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Va fi înlăturată ca nepertinentă apărarea intimatei Comisia specială de retrocedare, în sensul neretroactivităţii prevederii cuprinse în art. 1 alin. (6) din OUG nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 501/2002, republicată, modificată şi completată prin OUG nr. 209/2005, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 263/2006, întrucât problema care trebuie dezlegată, vizează „existenţa în natură" a construcţiei preluate în mod abuziv de Statul român, la data intrării în vigoare a ordonanţei, condiţie obligatorie pentru a se dispune retrocedarea, ce a fost prevăzută încă de la data intrării în vigoare a actului normativ în discuţie.
Recurenta nu a susţinut ipoteza existenţei unor îmbunătăţiri, pentru a deveni incidente prevederile art. 4 alin. (4) din ordonanţă, ci faptul că imobilul în care îşi desfăşoară activitatea, este altul decât cel preluat de stat.
În fine, chiar dacă norma cuprinsă în art. 13 din HG nr. 1164/2002 pentru aprobarea normelor de aplicare a OUG nr. 94/2000 poate fi interpretată ca fiind dispozitivă, art. 5 din aceleaşi norme stabilea imperativ că „pot face obiectul retrocedării, numai acele construcţii care existau fizic la data intrării în vigoare a OUG nr. 94/2002", ori tocmai acest aspect nu a fost clarificat nici în faza administrativă şi nici în etapa judiciară a cauzei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de Şcoala cu clasele I - VIII Diniaş, împotriva sentinţei civile nr. 228 din 28 iunie 2006 a Curţii de Apel Timişoara, secţia comercială şi de contencios administrativ.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 ianuarie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 484/2007. Contencios. Obligare emitere act... | ICCJ. Decizia nr. 49/2007. Contencios. Anulare act... → |
|---|
