ICCJ. Decizia nr. 503/2007. Contencios. Anulare decizie Uniunea Naţionala a Barourilor din România. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 503/2007
Dosar nr. 68/32/2006
Şedinţa publică din 26 ianuarie 2007
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bacău, reclamantul C.C. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Baroul Neamţ şi Uniunea Naţională a Barourilor din România, anularea Hotărârii nr. 3 din 30 ianuarie 2006 a Baroului Neamţ, obligarea pârâţilor la admiterea cererii sale de primire în avocatură cu scutire de examen şi obligarea la plata sumei de 400.000.000 lei daune morale.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că prin hotărârea atacată s-a respins cererea sa de primire în avocatură, motivat de faptul că a încetat activitatea din motive disciplinare imputabile acestuia, care îl fac nedemn pentru exercitarea profesiei de avocat.
Reclamantul a mai precizat că nu se află în nici una din situaţiile prevăzute de art. 63 din Legea nr. 303/2004.
Prin sentinţa nr. 141/2006 a Curţii de Apel Bacău, secţia comercială şi de contencios administrativ, instanţa a respins excepţia prematurităţii invocată de pârâtul Baroul Neamţ şi a admis în parte acţiunea formulată, dispunând anularea hotărârii atacate.
Totodată, instanţa a respins capătul de cerere privind obligarea pârâţilor la plata daunelor morale.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut, în esenţă, că nesoluţionarea de către pârâta Uniunea Naţională a Barourilor din România a contestaţiei formulate, a deschis reclamantului posibilitatea exercitării acţiunii în justiţie, potrivit art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
Pe fond, s-a reţinut că, deşi împotriva reclamantului se desfăşoară o procedură judiciară, fiind cercetat pentru săvârşirea unei infracţiuni ce ar atrage nedemnitatea de a fi avocat, potrivit art. 13 lit. a) din Legea nr. 51/1995, republicată, totuşi, până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare este prezumat nevinovat.
În această situaţie, judecătorul fondului a verificat şi îndeplinirea celorlalte condiţii pentru a fi primit în profesia de avocat, cu scutire de examen, conform art. 16 alin. (2) lit. b) din aceeaşi lege, conchizând că toate sunt îndeplinite. S-a apreciat ca fiind nerelevantă apărarea pârâtului Baroul Neamţ privind eventuala incompatibilitate în care s-ar afla reclamantul după primirea în profesie, întrucât aceasta va fi rezolvată potrivit ar.24 alin. (2) din lege.
Cât priveşte daunele morale solicitate, instanţa de fond a considerat că simplul fapt al respingerii cererii reclamantului, determinat de interpretarea greşită a textelor legale incidente nu este de natură a justifica acordarea acestora, în condiţiile în care hotărârea contestată nu face decât să citeze conţinutul Hotărârii nr. 20 din 26 ianuarie 2005, prin care acesta fusese suspendat din funcţie.
Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs în termen legal, reclamantul C.C. şi pârâtul Baroul Neamţ.
În recursul său, motivat în drept pe prevederile art. 304 pct. 9 şi 10 C. proc. civ., reclamantul critică modul de soluţionare a capătului de cerere privind daunele morale. Citând jurisprudenţa şi doctrina în materie, recurentul susţine că i se cuvin daunele solicitate, întrucât actul administrativ are un conţinut calomnios, de natură a-i leza onoarea şi demnitatea, precum şi de a-l expune dispreţului şi neîncrederii altor persoane, precum şi al autorităţilor.
La rândul său, pârâtul Baroul Neamţ, invocând prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., critică aceeaşi hotărâre pentru ignorarea art. 28 din Statutul profesiei de avocat şi a art. 14 lit. a) din Legea nr. 51/1995, potrivit cărora este incompatibil cu profesia de avocat cel care exercită o activitate salarizată în cadrul alte profesii decât cea de avocat. Or reclamantul, susţine acest recurent, a formulat cererea de primire în funcţia de avocat, în calitate de judecător, funcţie pe care o îndeplineşte şi în prezent.
Se mai învederează şi faptul că sentinţa a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 5 din Legea nr. 303/2004, care stabilesc că funcţia de judecător este incompatibilă cu orice altă funcţie publică sau privată, cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul superior, expunându-l, astfel, pe recurentul-reclamant la aplicarea unor sancţiuni de către Consiliul Superior al Magistraturii.
Într-o ultimă critică, Baroul Neamţ dezvoltă teza potrivit căreia nedemnitatea recurentului-reclamant, constatată prin hotărârea de suspendare din funcţie, determină incidenţa art. 13 lit. a) din Legea nr. 51/1995, text interpretat greşit de judecătorul fondului.
Examinând sentinţa recurată, prin prisma motivelor de recurs expuse ce se încadrează în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., dar şi potrivit art. 3041 C. proc. civ. (pct. 10 al art. 304 C. proc. civ., invocat de recurentul-reclamant fiind abrogat), Înalta Curte constată:
Actul administrativ atacat de recurentul-reclamant C.C. este Hotărârea nr. 3 din 30 ianuarie 2006, emisă de recurentul-pârât Baroul Neamţ, prin care i s-a respins cererea de primire în profesia de avocat cu scutire de examen, în temeiul art. 16 alin. (2) din Legea nr. 51/1995, pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, republicată, modificată şi completată.
Din considerentele actului cenzurat de instanţa de fond rezultă că temeiul refuzului l-a constituit Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 20 din 26 ianuarie 2005, în raport cu care s-a apreciat că „petentul C.C. este nedemn pentru profesia de avocat".
Prin această din urmă hotărâre se dispusese suspendarea recurentului-reclamant din funcţia de magistrat, deoarece prin Ordonanţa nr. 40/P/2004 din 19 octombrie 2004 a Parchetului Naţional Anticorupţie - Serviciul Teritorial Bacău fusese pusă în mişcare acţiunea penală cu trimiterea în judecată a acestuia, sub aspectul săvârşirii infracţiunii de luare de mită, prevăzută art. 254 alin. (1), cu referire la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000.
Procedura judiciară care se desfăşoară împotriva recurentului-reclamant, necontestat, nu s-a finalizat, Curtea de Apel Ploieşti, hotărând prin sentinţa penală nr. 5 din 23 februarie 2006, restituirea cauzei penale la Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Ploieşti, în vederea îndeplinirii corespunzătoare a dispoziţiilor art. 100 alin. (2) din Legea nr. 303/2004.
Potrivit art. 16 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 51/1995, republicată, modificată şi completată: „la cerere poate fi primit în profesie, cu scutire de examen, cel care până la data primirii în profesia de avocat a îndeplinit funcţia de judecător, procuror, timp de cel puţin 10 ani şi dacă nu i-a încetat activitatea din motive disciplinare care îl fac nedemn pentru profesia de avocat".
La rândul său, art. 13 din aceeaşi lege stabileşte limitativ situaţiile în care o persoană este nedemnă de a fi avocat, recurentul-pârât susţinând că recurentul-reclamant se încadrează în ipoteza reglementată la lit. a).
Potrivit acestui text de lege, este nedemn de a fi avocat cel condamnat definitiv prin hotărâre judecătorească la pedeapsa cu închisoare pentru săvârşirea unei infracţiuni intenţionate, de natură să aducă atingere prestigiului profesiei.
Din această expunere factuală rezultă că raţionamentul judecătorului fondului privind neîndeplinirea condiţiei „încetarea activităţii din motive disciplinare" şi, implicit, inexistenţa cazului de nedemnitate, este la adăpost de orice critică.
Susţinerea recurentului-pârât, referitoare la faptul că hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii de suspendare din funcţie ar atrage incidenţa art. 13 lit. a), precitat, este lipsită de suport, câtă vreme potrivit dispoziţiilor art. 60 alin. (1) lit. a) şi alin. (2) din Legea nr. 303/2004, în vigoare la acea epocă, temeiul suspendării l-a constituit punerea în mişcare a acţiunii penale, iar cazul de nedemnitate invocat se referă la existenţa unei hotărâri definitive de condamnare.
A admite contrariul înseamnă a încălca, între altele, prezumţia de nevinovăţie consacrată constituţional prin art. 23 alin. (11), dar şi art. 6 alin. (2) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
În plus, cum bine a constatat instanţa de fond, recurentul-reclamant nu se află în situaţia de a fi încetat activitatea de judecător, el fiind doar suspendat din funcţie, motiv în plus pentru a considera că nu se găsea în situaţia „încetării activităţii din motive disciplinare".
Şi critica referitoare la modul în care judecătorul fondului a soluţionat problema incompatibilităţii recurentului-reclamant cu funcţia de avocat, este vădit nefondată.
Incompatibilitatea invocată se referă la ipoteza reglementată de art. 14 lit. a) din Legea nr. 51/1995, respectiv art. 28 din Statutul profesiei de avocat (M. Of. nr. 45/13.01.2005), respectiv la desfăşurarea unei activităţi salarizate în cadrul altei profesii decât cea de avocat, în speţă cea de judecător.
Întreaga construcţie juridică a recurentului Baroul Neamţ se bazează pe o eroare de logică.
Este evidentă voinţa legiuitorului de a împiedica exercitarea concomitentă a profesiei de avocat şi a unei activităţi salarizate (de genul celei desfăşurate de recurentul-reclamant).
Faptul că la momentul formulării cererii de primire în profesia de avocat, o persoană desfăşoară activitate salarizată, nu poate constitui un impediment pentru primirea în profesie, întrucât altminteri s-ar ajunge la situaţia absurdă ca numai persoanele fără ocupaţie să aibă vocaţie pentru primirea în profesia de avocat.
Că opinia acestui recurent nu are nici un suport, rezultă chiar din prevederile art. 24 alin. (2) din Legea nr. 51/1995, republicată, modificată şi completată, potrivit căruia „în cazurile în care există incompatibilitate, Decizia de primire în profesie va produce efecte numai de la data încetării stării de incompatibilitate, care trebuie rezolvată în termen de două luni de la emiterea deciziei".
În fine, pentru aceleaşi argumente, corect reţinute de instanţa de fond, se va înlătura şi critica referitoare la încălcarea implicită a dispoziţiilor art. 5 din Legea nr. 303/2004, constatându-se, şi de această dată, că incompatibilitatea vizează numai exercitarea concomitentă a funcţiilor respective, ceea ce nu este cazul în speţă.
Înalta Curte mai constată, în plus faţă de cele anterior expuse în analiza pe fond a recursului declarat de pârâtul Baroul Neamţ şi că toate apărările referitoare la „impedimentul" incompatibilităţii au fost invocate pentru prima dată în faţa instanţei de fond, învestită cu cenzurarea legalităţii Hotărârii nr. 3 din 30 ianuarie 2006, emisă de acesta. Cum s-a arătat deja, în preambulul prezentelor considerente, temeiul respingerii cererii de primire în profesie l-a constituit numai hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii de suspendare din funcţie a recurentului-reclamant. Aşa fiind, instanţa de fond, examinând legalitatea actului potrivit art. 18 din Legea nr. 554/2004, nu era ţinută să analizeze motive noi, extrinseci actului atacat.
Şi recursul declarat de reclamant, referitor la respingerea cererii de acordare a daunelor morale, este nefondat.
Chiar dacă Hotărârea nr. 3 din 30 ianuarie 2006, emisă de recurentul-pârât Baroul Neamţ, face referiri la procesul penal în care recurentul-reclamant este cercetat sub aspectul săvârşirii infracţiunii de luare de mită, acestea sunt preluate din Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 20 din 26 ianuarie 2005 care, la rândul său, le preia din Ordonanţa nr. 40/P/2004 a Parchetului Naţional Anticorupţie - Serviciul Teritorial Bacău. Rezultă, astfel, că lipseşte condiţia „faptei ilicite" a debitorului obligaţiei la care se referă art. 998 C. civ., fără de care nu poate exista răspundere delictuală.
Cât priveşte faptul că actul administrativ în discuţie ar fi generat o reacţie de neîncredere în capacităţile profesionale ale recurentului-reclamant şi de aici o stare permanentă de anxietate a acestuia, Înalta Curte consideră ca plauzibilă această vătămare adusă unei dimensiuni a personalităţii, dar apreciază că simpla constatare a încălcării drepturilor sale, realizată prin hotărâre judecătorească, constituie o reparaţie morală satisfăcătoare.
Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se vor respinge ambele recursuri ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declarate de C.C. şi Baroul Neamţ împotriva sentinţei nr. 141/2006 din 21 iulie 2006 a Curţii de Apel Bacău, secţia comercială şi de contencios administrativ, ca nefondate.
Obligă recurenţii la plata sumei de 250 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către intimată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 ianuarie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 499/2007. Contencios. Refuz acordare drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 539/2007. Contencios. Refuz acordare drepturi... → |
|---|
