ICCJ. Decizia nr. 4851/2007. Contencios. Refuz soluţionare cerere. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4851/2007
Dosar nr. 208/45/2007
Şedinţa publică din 13 decembrie 2007
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 18 aprilie 2007 la Curtea de Apel Iaşi, secţia de contencios administrativ şi fiscal, reclamantul C.C. a solicitat ca în contradictoriu cu Preşedintele României să se constate refuzul acestuia de a rezolva problemele legate de încălcarea unor drepturi garantate prin Constituţie şi legislaţia internaţională şi să fie obligat să formuleze un răspuns clar, motivat, temeinic şi legal în urma investigării aspectelor semnalate prin petiţiile reclamantului, din care să reiasă poziţia instituţiei cu privire la problemele prezentate, la modul în care se veghează la respectarea Constituţiei şi a bunei funcţionări a autorităţilor publice, la recunoaşterea intereselor legitime şi a drepturilor încălcate. S-a mai cerut şi obligarea Preşedintelui României la plata sumei de 10.000 lei, cu titlu de daune morale, invocându-se frustrările şi umilinţele resimţite atunci când autorităţile chemate să înfăptuiască justiţia îl dezavantajează pe reclamant prin tratamentul preferenţial acordat avocaţilor.
Instanţa învestită cu soluţionarea pricinii, prin sentinţa nr. 86/ CA din 9 iulie 2007 a respins excepţia lipsei calităţii procesual pasive a Instituţiei Preşedintele României şi a respins acţiunea ca nefondată.
Pentru a adopta această soluţie, instanţa a reţinut, în privinţa excepţiei, că în sfera autorităţilor şi instituţiilor publice prevăzute de art. 2 din OG nr. 27/2002 trebuie inclusă şi Administraţia Prezidenţială care poate sta în proces în calitate de pârâtă pentru actele şi faptele îndeplinite în activitatea de soluţionare a petiţiilor.
Pe fond, s-a arătat că Instituţia Preşedintelui României a răspuns la petiţia reclamantului, fiind astfel eliberată de obligaţia prevăzută de art. 8 din OG nr. 27/2002. Nu există nici o normă internă sau convenţie internaţională, la care România este parte, care să recunoască vreunei persoane dreptul de a cere şefului statului să acţioneze potrivit viziunii şi dorinţei sale, exprimate prin cereri, reclamaţii, sesizări sau propuneri, întemeiate sau nu.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs în termen legal reclamantul C.C., încadrându-şi motivele în prevederile art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ. Sintetizând criticile formulate, Înalta Curte reţine că recurentul invocă următoarele:
1. Instanţa de fond nu a observat că răspunsul primit nu se referă la cerinţele cuprinse în art. 4, art. 5 şi art. 13 din OG nr. 27/2002.
2. Deşi prin cererea de chemare în judecată s-a invocat şi Constituţia României care conferă Preşedintelui atribuţii ce-i permit să se implice activ, chiar dacă limitat la nivel decizional, instanţa s-a raportat numai la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi la OG nr. 137/2000, republicată.
3. Nu i s-a răspuns şi la plângerea prealabilă formulată ulterior primirii răspunsului.
4 Pe lângă recunoaşterea drepturilor şi a intereselor legitime încălcate, a solicitat şi daune morale asupra cărora instanţa nu s-a pronunţat. Arată că suferinţele sale au fost determinate atât de frustrările pe care le resimte atunci când instanţele acordă tratament preferenţial avocaţilor, cât şi de umilinţele provocate de autorităţile publice, cu referire directă la Preşedintele României.
În recurs nu s-au administrat înscrisuri noi, potrivit art. 305 C. proc. civ. şi intimatul nu a formulat întâmpinare.
Examinând sentinţa recurată prin prisma motivelor de recurs reţinute, precum şi potrivit art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.
Recurentul-reclamant a adresat o petiţie Preşedintelui României, înregistrată sub nr. 329 din 4 ianuarie 2007, prin care, într-un limbaj trivial, îi aducea la cunoştinţă modul în care i s-a soluţionat o cerere de chemare în judecată, având ca obiect „revocarea" unor prevederi din Hotărârea nr. 352 din 10 mai 2006 a C.S.M., care conferă anumite drepturi avocaţilor (consilierilor juridici, etc.).
Solicitarea concretă se regăseşte în ultima propoziţie şi are următorul conţinut: „Aştept şi punctul dv. de vedere în legătură cu această situaţie, conform atribuţiilor dv. constituţionale şi legale".
Prin adresa nr. D.P. 02/630 din 19 ianuarie 2007 intimatul-pârât i-a răspuns în sensul că "opiniile dumneavoastră au rămas în atenţia noastră, în contextul în care, C.S.M. este o instituţie centrală, distinctă, în organizarea statală a ţării".
1. Curtea de apel a considerat corect că prin acest răspuns Preşedintele României a fost eliberat de obligaţia prevăzută de art. 8 din OG nr. 27/2002 privind reglementarea activităţii de soluţionare a petiţiilor. Dreptului de petiţionare consacrat Constituţional în art. 51 nu îi corespunde obligaţia corelativă a autorităţilor publice de a răspunde în sensul aşteptat de petiţionar. Aspectele semnalate de recurentul-reclamant, vizând soluţia pronunţată într-un litigiu anterior, având ca obiect anularea prevederilor art. 87 alin. (2) şi art. 92 alin. (5) din Regulamentul de ordine anterioară al instanţelor judecătoreşti aprobat prin Hotărârea C.S.M. nr. 387/2005 şi modificat prin Hotărârea C.S.M. nr. 352/ 2006, precum şi opiniile acestuia despre atribuţiile C.S.M. nu erau de natură a determina Preşedintele României să dispună măsuri de cercetare şi analiză detaliată, potrivit art. 5 din OG nr. 27/2002.
De altfel, la acea dată cauza de contencios administrativ invocată în petiţie nici nu era soluţionată irevocabil. Abia la data de 27 martie 2007, prin Decizia nr. 1783 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a respins ca nefondat recursul reclamantului C.C. împotriva sentinţei civile nr. 138/CA din 18 decembrie 2006 a Curţii de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Prin urmare, nici Preşedintele României şi nici o altă instituţie sau autoritate publică nu putea, potrivit art. 1 alin. (4) din Constituţie să îşi exprime un „punct de vedere în legătură cu această situaţie".
Cât priveşte invocarea art. 4 şi 13 din ordonanţă, Înalta Curte observă că recurentul nu a probat existenţa vreunei vătămări suferite ca urmare a neindicării temeiului legal al răspunsului primit de la Preşedintele României.
2. În considerentele sentinţei recurate judecătorul fondului a examinat cererea de chemare în judecată şi prin prisma Constituţiei, hotărârea fiind redactată în conformitate cu art. 261 C. proc. civ.
Art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale obligă instanţa să-şi motiveze hotărârile, dar nu se poate cere judecătorului să dea un răspuns detaliat la fiecare argument sau, şi mai mult, să-şi expună considerentele prin raportare la fiecare text de lege indicat de parte (Hotărârea din 9 decembrie 1994, cauza R.T. contra Spaniei).
3. Potrivit art. 10 alin. (2) din OG nr. 27/2002 „dacă după primirea răspunsului se primeşte o nouă petiţie de la acelaşi petiţionar, …, cu acelaşi conţinut, aceasta de clasează, la numărul iniţial făcându-se menţiune despre faptul că s-a răspuns".
Aşa fiind, cum cea de-a doua petiţie viza acelaşi subiect nu era obligatorie emiterea unui nou răspuns.
Deşi recurentul invocă împrejurarea că natura acesteia ar fi de plângere prealabilă, din conţinutul înscrisului aflat la fila 8 a dosarului de fond, expediat intimatului la data de 21 februarie 2007 nu rezultă acest lucru.
4. Potrivit art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, instanţa de fond nu putea soluţiona cererea de acordare a despăgubirilor pentru daunele morale pentru că respinsese acţiunea. Premisa acordării acestor despăgubiri o constituie tocmai existenţa unui act administrativ (tipic sau asimilat) nelegal, constatată de instanţa competentă de contencios administrativ, ceea ce nu e cazul în speţă.
În fine, recursul de faţă vizează şi încheierea din C.C. de la data de 10 mai 2007 prin care s-a respins cererea de abţinere a judecătorului cauzei, dar, Înalta Curte observă că potrivit art. 34 alin. (1) C. proc. civ. aceasta „nu este supusă la nici o cale de atac".
Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi art. 312 alin. (1) - (3) raportat la art. 304 pct. 9 şi art. 3041, toate C. proc. civ., se va respinge recursul de faţă ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de C.C. împotriva sentinţei nr. 86/CA din 9 iulie 2007 a Curţii de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal, precum şi împotriva Încheierii din 10 mai 2007 pronunţată în C.C., ca nefondat.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 decembrie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4846/2007. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 4877/2007. Contencios. Refuz acordare... → |
|---|
