ICCJ. Decizia nr. 4877/2007. Contencios. Refuz acordare drepturi. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE SI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4877/2007
Dosar nr. 3756/2/2007
Şedinţa publică din 14 decembrie 2007
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la Curtea de Apel Bucureşti reclamanţii F.L., C.M., G.M., G.G., I.E., P.S., R.D. şi M.C. au solicitat în contradictoriu cu pârâtul M.A.D.R. obligarea pârâtului la plata sumelor reprezentând prima de concediu pe anii 2001 - 2006 actualizată cu indicele de inflaţie de la data naşterii dreptului, la data plăţii efective.
În motivarea acţiunii reclamanţii au arătat că sunt funcţionari publici în cadrul M.A.D.R., iar Legea nr. 188/1999 prevede că „Funcţionarul public are dreptul, pe lângă indemnizaţia de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, care se impozitează separat".
Ulterior, printr-o serie de ordonanţe şi legi respectiv art. 3 alin,1 din OUG nr. 33/2001, art. 12 alin. (4) din Legea nr. 743/2001, art. 10 alin. (3) din Legea nr. 631/2002, art. 9 pct. 7 din Legea nr. 507/2003, art. 8 alin. (7) din Legea nr. 511/2004 şi art. 5 alin. (1) din Legea nr. 380/2005 s-a dispus suspendarea aplicării acestui articol cu privire la prima de concediu.
Reclamanţii susţin că sunt îndreptăţiţi la primele de vacanţă din ultimii 3 ani, conform art. 166 Codul Muncii, suspendările dispuse în legile bugetului din fiecare an încetându-şi aplicabilitatea, iar suspendarea este neconstituţională şi nelegală.
În fine, se mai arată că normele legale de suspendare, contravin prevederilor art. 16, art. 41 şi ale art. 53 din Constituţia României.
Pârâtul, prin întâmpinare a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
Prin sentinţa civilă nr. 1750 din 20 iunie 2007 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea formulată de reclamanţi, a obligat pârâtul să plătească reclamanţilor indemnizaţia de concediu actualizată cu indicele de inflaţie la data plăţii, prevăzut de art. 34 din Legea nr. 188/1999, astfel:F.L. - pentru anii 2001 - 2006, I.E. – pentru anii 2001 - 2006, R.D. – pentru anii 2005 - 2006, G.M. – pentru anii 2001-2006, G.G. – pentru anii 2004 - 2006, C.M. – pentru anii 2004 - 2006, M.C. – pentru anul 2006, P.S. – pentru anii 2005 - 2006.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că reclamanţii în calitate de funcţionari publici au dreptul la o primă de concediu potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, iar pentru neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 161 alin. (4) C. muncii a respins cererea privind daunele interese solicitate.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, invocând prevederile art. 304 pct. 9 şi 3041 C. proc. civ.
Recurentul, în dezvoltarea motivelor de recurs, susţine că instanţa de fond nu a observat că legile bugetului de stat pentru anii 2001 – 2006 au fost adoptate şi promulgate potrivit prevederilor Constituţiei României, iar aplicarea lor este obligatorie, pronunţând o hotărâre cu aplicarea greşită a legii.
Se mai arată că şi în anul 2006, potrivit alin. (5) al art. 5 din Legea nr. 379/2005 al bugetului de stat pentru anul 2006 şi alin. (1) al art. 5 din Legea nr. 380/2005 al asigurărilor sociale de stat pentru anul 2006 prevederile din actele normative în vigoare referitoare la primele ce se acordă cu ocazia plecării în concediu au fost suspendate până la data de 31 decembrie 2006.
Examinând cauza în raport cu actele şi lucrările dosarului precum şi cu dispoziţiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru cele ce se vor arăta în continuare.
Criticile aduse hotărârii instanţei de fond sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, acestea nu au nici un suport legal, şi nu fac decât să prezinte perioadele de timp şi actele normative prin care acest drept a fost suspendat.
Potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 „funcţionarul public are dreptul, pe lângă indemnizaţia de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu".
Or, dispoziţiile textului de lege sus citat prin care s-a acordat dreptul în discuţie, au fost în fiinţă în întreaga perioadă menţionată şi fiind conforme cu principiile înscrise în art. 38 alin. (2) din Constituţia României, nu s-a constatat că ar fi neconstituţionale.
Ulterior, în anii 2001-2006, prin legi bugetare succesive, acordarea primei de vacanţă a fost suspendată, însă aceste dispoziţii nu au conţinut vreo referire la eventualitatea desfiinţării dreptului, ci doar la suspendarea exerciţiului acestuia.
Suspendarea exerciţiului dreptului nu echivalează cu însăşi înlăturarea lui atâta timp cât nu există nici o dispoziţie legală prin care să fi fost înlăturată existenţa acestuia, întrucât s-ar încălca principiul constituţional care garantează realizarea drepturilor acordate din moment ce printr-o lege anterioară s-a conferit dreptul la primă pentru concediul de odihnă.
Nu se poate considera că acel drept nu a existat în perioada anilor 2001-2006, pentru că exerciţiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat, întrucât s-ar contraveni atât art. 53 din Constituţia revizuită (privind cazurile când se poate restrânge exerciţiul unui drept) cât şi reglementările date prin art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.
Efectele produse de aceste acte normative, de suspendare sau de amânare a punerii în aplicare a dispoziţiei legale referitoare la dreptul dobândit, trebuie limitate numai la perioada cât a fost în vigoare actul normativ care a prevăzut dreptul respectiv.
A considera altfel ar însemna să se prelungească valabilitatea dispoziţiei de suspendare a aplicării unui text de lege şi după abrogarea lui, ceea ce ar fi de neconceput şi inadmisibil.
Altfel, s-ar ajunge la situaţia ca un drept patrimonial, a cărui existenţă este recunoscută, să fie vidat de substanţa sa şi, practic, să devină lipsit de orice valoare.
Din cele prezentate rezultă că prima de vacanţă i se cuvine reclamantei, iar executivul nu putea suspenda sau abroga acest drept.
Este cert faptul că un drept derivând dintr-un raport juridic de muncă odată câştigat nu mai poate fi anulat.
Respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul şi litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendinţe de reglementare a unor situaţii juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi obstaculaţi de a se bucura efectiv de acestea pentru perioada în care au fost prevăzute de lege.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală şi în mod corect a constatat că, potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, republicată, reclamanţii au dreptul la o primă de concediu.
În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în conformitate cu art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat, menţinându-se sentinţa atacată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de M.A.D.R. împotriva sentinţei civile nr. 1750 din 20 iunie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 decembrie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4851/2007. Contencios. Refuz soluţionare... | ICCJ. Decizia nr. 3008/2007. Contencios → |
|---|
