ICCJ. Decizia nr. 544/2007. Contencios. Refuz soluţionare cerere. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 544/2007
Dosar nr. 2189/46/2006
Şedinţa publică din 30 ianuarie 2007
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea introdusă la data de 25 aprilie 2006, V.M. a chemat în judecată M.A.I., solicitând obligarea acestuia la :
- acordarea gradelor militare având în vedere stagiile minime în grad de la data de 30 aprilie 1991 până în anul 2006;
- înscrierea în dosarul de ofiţer activ a vechimii în serviciu conform ultimului post ocupat în structura poliţiei;
- acordarea ordinului Meritul Militar pentru vechimea sa în serviciu;
- plata drepturilor salariale corespunzătoare gradului şi funcţiei ocupate la data de 30 aprilie 1991 până în anul 2006;
- acordarea gradaţiei conform vechimii în serviciu, precum şi plata contravalorii dreptului de echipament pentru intervalul de timp menţionat mai sus.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că prin Ordinul M.I. – II/ 01597 din 30 aprilie 1991 s-a dispus trecerea sa în rezervă, dar acest act administrativ i-a fost comunicat abia la 14 august 1997, astfel cum s-a stabilit prin Decizia nr. 216 din 3 februarie 1999 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia de contencios administrativ.
Din această cauză, el consideră că şi-a păstrat în continuare calitatea de ofiţer activ, iar împrejurarea că autoritatea publică pârâtă a pus în aplicare un ordin care nu era definitiv, constituie temeiul pretenţiilor patrimoniale şi a celor cu caracter nepatrimonial ce formează obiectul prezentului litigiu.
Prin sentinţa civilă nr. 75/ FC din 11 septembrie 2006, Curtea de Apel Piteşti, secţia comercială şi de contencios administrativ a admis excepţia autorităţii lucrului judecat ridicată de M.A.I., cu consecinţa respingerii acţiunii.
Instanţa a reţinut că prin sentinţa nr. 76/ FC din 30 iunie 1999, rămasă irevocabilă, a fost respinsă acţiunea formulată de reclamant pentru anularea ordinului din 30 aprilie 1991. Că, între litigiul de faţă al cărui obiect vizează mai multe capete de cerere accesorii la cererea de anulare a ordinului de trecere în rezervă şi litigiul anterior, există tripla identitate de părţi, obiect şi cauză, în sensul art. 166 C. proc. civ.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul V.M.
Recurentul a susţinut că sentinţa nu cuprinde motivele pe care se sprijină şi reţine în mod eronat existenţa puterii lucrului judecat.
Pe de altă parte, interpretând greşit actul juridic dedus judecării, prima Instanţă a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.
În opinia recurentului, Decizia nr. 216 din 3 februarie 1999 a Curţii Supreme de Justiţie‚ secţia de contencios administrativ, i-a recunoscut calitatea de ofiţer activ în perioada 30 aprilie 1997 – 14 august 1997, producând efecte cu începere de la această din urmă dată.
De asemenea, a susţinut că Instanţa de Fond a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, schimbând natura şi înţelesul lămurit, neîndoielnic al acestuia. În realitate, din cuprinsul cererii de chemare în judecată nu rezultă în mod direct sau indirect, că pretenţia sa la repararea pagubei cauzate de autoritatea emitentă se bazează pe un motiv de nulitate absolută a ordinului de trecere în rezervă.
În fine, Curtea de Apel a ignorat total argumentele sale redate în acţiune şi în notele scrise, din care rezultă cu claritate că în cauză nu sunt întrunite condiţiile legale pentru existenţa autorităţii lucrului judecat.
Recursul este nefondat sub aspectul tuturor criticilor formulate.
Potrivit art. 1201 C. civ., există lucru judecat atunci când a doua cerere în judecată are acelaşi obiect, este întemeiată pe aceeaşi cauză şi este între aceleaşi părţi, făcută de ele şi în contra lor în aceeaşi calitate.
Aplicaţiunea acestui text legal a fost făcută în mod corect de prima Instanţă, de vreme ce în adevăr, o acţiune anterioară formulată de V.M. pentru anularea Ordinului M.I.–II/01597 din 30 aprilie 1992 emis de pârâtul M.A.I. pentru plata drepturilor salariale aferente funcţiei de ofiţer deţinută anterior şi a unor daune morale în valoare de 500.000.000 lei a fost respinsă ca neîntemeiată prin sentinţa civilă nr. 76/ FC din 3 iunie 1999, pronunţată de aceeaşi Instanţă, în fond după casare.
Această sentinţă a rămas definitivă şi irevocabilă ca efect al respingerii recursului declarat de reclamant, prin Decizia nr. 451 din 10 februarie 2000 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia de contencios administrativ.
Cum deja s-a arătat, obiectul litigiului de faţă îl constituie pretenţia lui V.M. de a fi repus în unele drepturi cu caracter nepatrimonial dar şi patrimonial care i s-ar cuveni ca urmare a comunicării cu întârziere a ordinului de trecere în rezervă emis în anul 1991.
Rezultă aşadar, că între acţiunea formulată iniţial pentru desfiinţarea Ordinului M.I.–II/01597 din 30 aprilie 1991, soluţionată definitiv şi irevocabil prin hotărârile judecătoreşti anexate în dosar şi acţiunea de faţă, există identitate de părţi, obiect şi cauză.
Această concluzie se impune deoarece autoritatea de lucru judecat prevăzută de art. 1201 C. civ. se fundamentează pe regula potrivit căreia o acţiune nu poate fi judecată decât o singură dată şi o constatare făcută printr-o hotărâre irevocabilă nu poate fi contrazisă prin alta.
Prin urmare, principiul autorităţii lucrului judecat împiedică nu numai o nouă judecată a unui proces finalizat, având acelaşi obiect, aceeaşi cauză şi fiind purtat între aceleaşi părţi, ci şi contrazicerile între două hotărâri judecătoreşti, în sensul că drepturile recunoscute unei părţi sau constatările făcute în mod irevocabil să nu fie contrazise printr-o altă hotărâre, posterioară, pronunţată într-un alt proces.
Pentru existenţa identităţii de obiect, nu este necesară formularea ambelor acţiuni în acelaşi mod, fiind suficient ca din cuprinsul lor să rezulte, fără echivoc, că scopul urmărit de reclamant este acelaşi.
În cauză, pretenţiile reclamantului V.M. izvorăsc, indiscutabil, din faptul emiterii unui act administrativ, individual, a cărei legalitate a fost însă confirmată prin hotărârile judecătoreşti irevocabile menţionate mai sus.
Scopul final urmărit de reclamant rămâne acelaşi, chiar dacă ulterior nu s-a mai cerut în mod expres anularea ordinului ministerial sancţionator şi în cele două pricini, părţile au avut aceeaşi calitate.
Contrar susţinerilor din recurs, în motivarea sentinţei atacate, prima Instanţă a examinat apărările formulate de ambele părţi pe parcursul judecăţii, a interpretat în mod corect actul juridic dedus judecăţii şi, admiţând excepţia ridicată de pârât a respins noua acţiune pentru autoritate de lucru judecat.
Având în vedere aceste considerente şi inexistenţa în cauză a unor motive de casare, de ordine publică, care în sensul art. 306 alin. (2) C. proc. civ. pot fi invocate din oficiu, urmează a se respinge recursul.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de V.M. împotriva sentinţei nr. 75/ FC din 11 septembrie 2006 a Curţii de Apel Piteşti, secţia comercială şi de contencios administrativ, ca nefondat.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 ianuarie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 534/2007. Contencios. Refuz acordare drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 551/2007. Contencios. Alte cereri. Recurs → |
|---|
