ICCJ. Decizia nr. 705/2007. Contencios. Refuz acordare drepturi conform Legii nr. 189/2000. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 705/2007
Dosar nr. 2560/35/2006
Şedinţa publică din 6 februarie 2007
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe calea contenciosului administrativ la data de 7 august 2006, reclamantul B.G. a solicitat, în contradictoriu cu C.J.P.B., să se dispună anularea Hotărârii nr. 10088 din 7 iulie 2006 emisă de pârâtă, prin care i s-a respins cererea privind recunoaşterea calităţii de beneficiar al prevederilor Legii nr. 189/2000.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat, în esenţă, că pârâta i-a respins în mod nejustificat cererea, deoarece a fost obligat de autorităţile hortyste să-şi părăsească domiciliul, fiind strămutat din localitatea Lugaşu de Jos în localitatea Budoi.
Prin completarea de acţiune făcută la data de 15 septembrie 2006, reclamantul a solicitat şi anularea deciziilor nr. 165559 din 3 august 2006 şi 1-165559 din aceeaşi dată, emise de pârâtă.
Prin sentinţa nr. 168/CA/2006 – PI din 20 octombrie 2006, Curtea de Apel Oradea, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea reclamantului B.G., a anulat Hotărârea nr. 10088 din 7 iulie 2006 emisă de pârâta C.J.P.B. pe care a obligat-o să-i recunoască reclamantului calitatea de beneficiar al Legii nr. 189/2000 pentru perioada 24 august 1944 – 15 octombrie 1944.
Prin aceeaşi sentinţă a fost admisă excepţia necompetenţei materiale a Curţii de Apel Oradea cu privire la soluţionarea capătului de acţiune privind anularea deciziilor nr. 165559 şi nr. 1-165559 din 3 august 2006 emise de C.J.P.B., disjungându-se acţiunea cu privire la acest capăt de cerere, cu declinarea competenţei de soluţionare în favoarea Tribunalului Bihor.
Pentru a se pronunţa în acest sens instanţa de fond a reţinut că, din probele administrate în cauză, rezultă că reclamantul se află în situaţia prevăzută de art. 1 lit. c) din Legea nr. 189/2000, care nu face distincţie între persoanele refugiate sau strămutate pe teritoriul României şi cele strămutate pe teritoriul cedat.
Totodată, instanţa de fond a reţinut că persecuţia etnică reprezintă condiţia prevăzută de textul de lege menţionat şi că această condiţie fiind îndeplinită nu se poate refuza reclamantului beneficiul drepturilor solicitate.
Cu privire la excepţia necompetenţei materiale a instanţei fondului de a soluţiona capătul de cerere referitor la anularea deciziilor nr. 165559 şi nr. 1-165559 din 3 august 2006 emise de C.J.P.B., instanţa a găsit-o întemeiată deoarece, potrivit dispoziţiilor art. 155 alin. (1) lit. d) şi h) din Legea nr. 19/2000 competenţa în primă instanţă privind soluţionarea litigiilor care au ca obiect contestaţiile împotriva deciziilor de pensionare şi a măsurilor de executare silită, dispuse în baza acestei legi, aparţine tribunalului.
Împotriva sentinţei pronunţată de Curtea de Apel Oradea a declarat recurs C.J.P.B.
Recurenta susţine că instanţa de fond a pronunţat o soluţie greşită, întrucât din materialul probator aflat la dosar nu rezultă că reclamantul ar fi fost persecutat etnic, pe acest considerent neputându-se justifica refugiul acestuia dintr-o localitate situată pe teritoriul cedat Ungariei într-o localitate situată în aceleaşi teritoriu. Recurenta consideră această împrejurare ca fiind relevantă pentru a se demonstra inexistenţa persecuţiei etnice, precum şi faptul că reclamantul nu a încercat să se refugieze în afara teritoriului vremelnic ocupat de trupele maghiare.
Examinându-se sentinţa atacată în raport cu criticile formulate, cu probele administrate în cauză, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii se constată că recursul este nefondat pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.
Conform art. 1 din OG nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările ulterioare, beneficiază de prevederile ordonanţei persoana, cetăţean român, care în perioada regimurilor instaurate între 6 septembrie 1940 şi 6 martie 1945 a avut de suferit persecuţii pe motive etnice, printre situaţiile prevăzute de lege fiind şi aceea a strămutării în altă localitate decât cea de domiciliu (art. 1 lit. c)).
Prin Normele pentru aplicarea ordonanţei menţionate, aprobate prin HG nr. 127/2002, s-a precizat că prin persoană care a fost strămutată în altă localitate se înţelege persoana care a fost mutată sau obligată să-şi schimbe domiciliul în altă localitate din motive etnice, precum şi persoanele care au fost expulzate, s-au refugiat, ori cele care au făcut obiectul unui schimb de populaţie ca urmare a unui tratat bilateral.
Atât din analiza textului ordonanţei menţionate, cât şi din cea a normelor de aplicare a acesteia, rezultă cu claritate că legiuitorul nu a condiţionat ca locul de refugiu să fie situat pe un anumit teritoriu. În toate situaţiile în care îşi găseşte aplicabilitatea acest act normativ problema esenţială o reprezintă persecuţia pe motive etnice şi nu locul unde are loc refugierea.
În cauză, prin întregul material probator administrat, reclamantul a făcut dovada că strămutarea familiei sale s-a făcut în mod silit de către autorităţile hortyste, pe criterii etnice, astfel că se poate concluziona că instanţa fondului a interpretat în mod corect situaţia de fapt şi reglementările aplicabile, pronunţând o soluţie legală şi temeinică.
Prin urmare, recursul urmează a fi respins, ca nefondat, în temeiul art. 312 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de C.J.P.B., împotriva sentinţei nr. 168/CA/2006 – PI din 20 octombrie 2006 a Curţii de Apel Oradea, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 februarie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 702/2007. Contencios. Obligare emitere act... | ICCJ. Decizia nr. 722/2007. Contencios. Anulare act emis de... → |
|---|
