ICCJ. Decizia nr. 823/2007. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 823/2007
Dosar nr. 10088/1/2006
Şedinţa publică din 9 februarie 2007
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la Curtea de Apel Timişoara la 7 august 2003, reclamanţii au solicitat, în contradictoriu cu P.V. şi Guvernul României, anularea Hotărârii nr. 11 din 30 iulie 1999 emisă de pârâta I, precum şi a HG nr. 532/2002 privitoare la trecerea în domeniul public al Comunei Văliug a terenurilor înscrise în C.F.
În cauză a formulat cererea de intervenţie în interes propriu P.M.S. susţinând greşita trecere în domeniul public al terenului dobândit de ea.
Prin sentinţa civilă nr. 317 din 8 iunie 2004, Curtea de Apel Timişoara, secţia comercială şi de contencios administrativ, a respins ca tardivă cererea de anulare a HG nr. 532/2002 şi cererea de intervenţie formulată în cauză şi a declinat în favoarea Tribunalului Caraş Severin, soluţionarea cererii de anulare a H.C.L.V., reţinând că HG nr. 523 a fost publicat în M. Of. la 24 iulie 2002, iar reclamanţii au contestat-o în instanţă la 5 august 2003, peste termenul prevăzut de art. 5 alin. ultim din Legea nr. 29/1990.
Admiţând recursul reclamantului J.P., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin Decizia nr. 3819 din 17 iunie 2005 a casat sentinţa Curţii de Apel Timişoara şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, cu îndrumarea de a analiza şi critica referitoare la competenţa soluţionării capătului de cerere privind anularea H.C.L.V. dată fiind interdependenţa acestuia cu HG nr. 532/2002.
Analizând materialul probator aflat la dosar, Curtea de Apel Timişoara, prin sentinţa civila nr. 106/ P din 29 martie 2006, a admis acţiunea, a anulat parţial H.C.L.V. nr. 11/1999 şi HG nr. 532/2002 privind atestarea domeniului public al judeţului Caraş Severin.
Instanţa a reţinut că reclamanţii au luat cunoştinţa de ambele hotărâri a căror anulare o solicită numai la 16 aprilie 2003 cu ocazia unui alt litigiu. Cât priveşte anexele HG nr. 532/2002, fiind publicate în M. Of. nr. 541 bis din 24 iulie 2002, acestea au fost comunicate numai instituţiilor interesate, neajungând la cunoştinţa publicului. În consecinţă, reclamanţii nu aveau posibilitatea luării la cunoştinţă din momentul publicării, motiv pentru care acţiunea lor nu a fost tardiv formulată.
Pe aspectul competenţei instanţa a stabilit că intră în competenţa sa atât soluţionarea cererii privind anularea HG nr. 532/2002, cât şi a celei referitoare la actul premergător, Hotărârea nr. 11/1999 a C.L.V.
Pe fondul cauzei, instanţa a constatat ca reclamanţii au făcut dovada calităţii lor de proprietari asupra unei părţi din domeniul public cuprins în HG nr. 532/2002 ceea ce impune anularea parţială a celor două hotărâri contestate, corespunzător dreptului de proprietate dovedit de reclamanţi cu extrasele de carte funciară.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a declarat recurs pârâtul Guvernul României, invocând motivele de modificare prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., precum şi art. 3041 C. proc. civ.
Recurentul critică hotărârea fondului sub următoarele aspecte:
1. Din modul de redactare rezultă că sentinţa nu este motivată în drept. Lipsa unei baze legale face ca raţionamentul instanţei să rămână fără suport.
2. Cererea de intervenţie principală era inadmisibilă, întrucât intervenienta nu a realizat procedura administrativă prealabilă cu emitentul actului, Guvernul României.
3. Nu s-a motivat suficient considerentul referitor la calitatea de proprietari a reclamanţilor şi intervenientei. Afirmaţiile instanţei sunt generale, nu se particularizează situaţia imobilului înscris în C.F.
În recurs nici unul dintre intimaţi nu a formulat întâmpinare.
În Şedinţa publică din 27 octombrie 2006, constatând că cererea de chemare în judecată nu a fost semnată de către intimaţii – reclamanţi C.I.M., R.V.N. şi C.E., în temeiul art. 133 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte a dispus citarea acestora cu menţiunea de a complini această lipsă până la termenul următor, 27 octombrie 2006.
Cu toate acestea, până la soluţionarea recursului, numai intimatele L.M. şi P.A. au semnat cererea de chemare în judecată, pentru ceilalţi trei intimaţi – reclamanţi, urmând a se face aplicarea primului alineat al art. 133 C. proc. civ., în sensul declarării nulităţii cererii lor de chemare în judecată.
Cât priveşte recursul formulat de pârâtul Guvernul României, din examinarea sentinţei atacate şi a criticilor anterior expuse, Înalta Curte constată:
1. Considerentele sentinţei, în partea privitoare la fondul pricinii sunt foarte concise. Rezultă însă cu claritate, chiar în absenţa indicării textelor de lege incidente: art. 1 şi 11 din Legea nr. 29/1990 (în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată), art. 480 – 481 C. civ. şi art. 44 din Constituţie, că instanţa de fond a avut în vedere faptul că actul administrativ atacat a încălcat dreptul de proprietate al reclamanţilor şi intervenientei.
S-a arătat astfel explicit în considerente că aceştia sunt proprietari tabulari asupra terenurilor indicate de pârâţii Guvernul României şi C.V. ca făcând parte din domeniul public al comunei Văliug. Pe lângă extrasele de carte funciară furnizate de reclamanţi, instanţa de fond a mai reţinut în motivare şi împrejurarea semnificativă că pârâtul C.J.C.S. a lăsat la aprecierea sa soluţionarea litigiului.
În plus, prin sintagma „motive de drept" folosită de legiuitor în art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. nu se înţelege numai indicarea unui text de lege, ci şi trimiterea la un principiu de drept, instituţie juridică, etc. ceea ce judecătorul fondului a făcut.
2. La data de 3 decembrie 2003, în primul dosar de fond nr. 4952/CA/2003 al Tribunalului Caraş Severin a formulat o cerere de intervenţie P.M.S. Această cererea a fost calificată de autoare ca fiind deopotrivă principală şi accesorie. Este corectă teza recurentului privind obligativitatea procedurii prealabile la care se referă art. 5 din Legea nr. 29/1990 şi în privinţa intervenienţilor principali, numai că intervenienta, nemulţumită de H.C.L.V. nr. 11/1999 a înregistrat reclamaţia administrativă la acesta la 24 noiembrie 2003, arătând că a aflat din zvon public despre existenţa unui act de expropriere a proprietăţii sale (cota de 4/6 din terenul înscris în C.F.), solicitând totodată comunicarea acestuia.
Cum C.L.C.V. nu a răspuns la această reclamaţie, necomunicându-i intervenientei care este actul administrativ ce o vatămă, în speţă HG nr. 532/2002 privind atestarea domeniului public al judeţului Caraş Severin, intervenienta nu a putut formula reclamaţia administrativă la Guvernul României, ci a ales să se alăture, în termen, intimaţilor – reclamanţi, în condiţiile art. 50 alin. (2) C. proc. civ.
De altfel, cum s-a arătat anterior, terenul înscris în C.F., menţionat de recurentă, figura şi în acţiunea introductivă. În aceste condiţii critica din cadrul acestui motiv de recurs apare ca fiind inutilă, întrucât şi dacă s-ar considera ca fiind inadmisibilă intervenţia principală, ar rămâne de examinat intervenţia accesorie, a cărei admisibilitate în materia contenciosului administrativ nu mai este condiţionată de îndeplinirea procedurii prealabile, iar efectul hotărârii judecătoreşti în privinţa intervenientei ar rămâne acelaşi.
3. Instanţa de fond a anulat parţial HG nr. 532/2002 privind atestarea domeniului public al judeţului Caraş Severin, precum şi al municipiilor, oraşelor şi comunelor din judeţ, inventarul bunurilor comunei Văliug, numai în partea privitoare la suprafaţa evidenţiată asupra căreia intimaţii – reclamanţi şi intervenienta dovedesc un drept de proprietate tabulară cu cărţile funciare. S-a reţinut că aceştia au dobândit proprietatea asupra acestor imobile, parţial prin succesiune şi parţial prin hotărâri judecătoreşti.
În limitele învestirii sale, instanţa de fond nu putea tranşa problema dreptului de proprietate invocat de reclamanţi şi intervenientă şi nici nu era necesar, întrucât potrivit art. 52 alin. (1) din Constituţie era suficient ca aceştia să-şi probeze interesul legitim.
Or, cu înscrisurile depuse la fondul cauzei, acest interes a fost demonstrat cu prisosinţă.
Astfel, pentru imobilul înscris în C.F. s-a depus certificatul de moştenitor din 28 iulie 2003, din care rezultă că intimata - intervenientă P.M.S. a dobândit cota de 4/6 din imobilele înscrise în această C.F., pentru cel înscris în C.F. 226 s-au depus extrase de carte funciară ale dosarului nr. 4952/CA/2003 al Tribunalului Caraş Severin din care reiese că sunt proprietari, cu diferite cote, intimaţii – reclamanţi J.P., J.A., P.A. si L.M. Pentru aceste două poziţii, ca şi pentru imobilul menţionat în C.F. (acelaşi dosar de fond) există mai multe procese pe rol, în diferite stadii procesuale, prin care se dezbate dreptul de proprietate în contradictoriu cu autorităţile locale sau cu persoane juridice de drept privat. Nici recurentul şi nici intimaţii nu au prezentat vreo hotărâre judecătorească irevocabilă care să tranşeze dreptul de proprietate asupra imobilelor (teren) în discuţie. Apare astfel ca fiind dovedit interesul legitim al intimaţilor – reclamanţi şi al intimatei – interveniente de a se anula HG nr. 532/2002, precum şi actul premergător Hotărârea nr. 11 din 30 iulie 1999 a C.L.V., urmând ca cele două autorităţi să poată stabili dacă imobilele fac parte din domeniul public al Comunei Văliug numai după ce situaţia juridică a acestora va fi clarificată.
În fine, cât priveşte imobilele menţionate la C.F. a comunei Văliug, Înalta Curte constată că dreptul de proprietate al intimaţilor – reclamanţi este pe deplin dovedit, aceştia probând că autorii lor au fost proprietarii acestora încă de la 1878 (dosarul nr. 9331/2005 al Curţii de Apel Timişoara, secţia comercială şi de contencios administrativ). De altfel, cu înscrisul nou depus în recurs, adresa din 21 noiembrie 2006, emisă de Primăria Văliug, intimaţii – reclamanţi au dovedit că această autoritate le recunoaşte calitatea de „proprietar de drept" pentru acest teren.
Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 312 alin (1) – (3) C. proc. civ. se va casa în parte sentinţa atacată, numai în ceea ce priveşte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii C.I.M., R.V.N. şi C.E. pe care o declară nulă în temeiul art. 133 C. proc. civ.
Celelalte dispoziţii ale sentinţei, referitoare la admiterea cererii de chemare în judecată formulate de ceilalţi reclamanţi precum şi a cererii de intervenţie vor fi menţinute fiind legale.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de Guvernul României împotriva sentinţei civile nr. 106/ PI din 29 martie 2006 a Curţii de Apel Timişoara, secţia comerciala şi de contencios administrativ.
Casează în parte sentinţa atacată în ceea ce priveşte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii C.I.M., R.V.N. şi C.E. pe care o declară nulă în temeiul art. 133 C. proc. civ.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 februarie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 811/2007. Contencios. Litigiu privind... | ICCJ. Decizia nr. 825/2007. Contencios. Anulare act... → |
|---|
