ICCJ. Decizia nr. 916/2007. Contencios. Anulare act emis de Consiliul Naţional al Audiovizualului. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 916/2007
Dosar nr.35334/2/2005
Şedinţa publică din 14 februarie 2007
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 693 din 21 martie 2006, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea formulată de reclamanta SC R. SRL Bucureşti, în contradictoriu cu pârâtul C.N.A. şi a anulat Decizia nr. 583 din 20 octombrie 2005 emisă de pârâtă ca nelegală, exonerând pe reclamantă de plata amenzii în cuantum de 5000 RON.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima Instanţă a reţinut că prin Decizia nr. 583 din 20 octombrie 2005 emisă de C.N.A., reclamanta a fost sancţionată cu o amendă în sumă de 5000 RON pentru încălcarea prevederilor art. 2 din Decizia C.N.A. nr. 218/2004 privind protecţia demnităţii umane şi a dreptului la propria imagine, precum şi ale art. 22 alin. (1) coroborat cu cele ale art. 19 lit. d) din Decizia C.N.A. nr. 249/2004 privind protecţia copiilor în cadrul serviciilor de programe deoarece în data de 22 septembrie 2005, postul R. a difuzat în cadrul emisiunii D.M. în intervalul 9,20 - 9,40, rubrica F.B., o farsă care a redat dialogul purtat de realizator, ce s-a dat drept medic ginecolog, cu o tânără care apelase în realitate, cu ceva timp în urmă la serviciile unui medic de această specialitate, tema discuţiei fiind modul de utilizare a unui test de sarcină, ce fusese achiziţionat de interlocutoare, dar pe care aceasta nu ştia să-l folosească.
Prima Instanţă a constatat că nu au fost încălcate textele menţionate din cele două decizii C.N.A. nr. 248/2004 şi respectiv nr. 249/2004, reclamanta făcând dovadă că a obţinut acordul interlocutorului din 22 septembrie 2005 pentru ca interviul să fie difuzat, identitatea acestuia nefiind cunoscută, neexistând dovada unei plângeri formulate de către persoana care consideră că i-au fost lezate drepturile la demnitate şi la propria imagine.
Pe de altă parte s-a reţinut că nu s-au încălcat nici prevederile art. 19 din Decizia nr. 249/2004, faţă de contextul în care au fost folosite anumite cuvinte şi expresii şi faţă de specificul emisiunii - farsa, realizatorul emisiunii profitând de ignoranţa interlocutoarei, însă limbajul folosit a fost unul decent, neputând afecta pe copiii minori.
Împotriva sentinţei a declarat recurs, pârâtul C.N.A. criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, susţinând sub un prim aspect greşita soluţionare a excepţiei nulităţii acţiunii invocate la fond, potrivit art. 133 C. proc. civ., întrucât acţiunea nu este semnată de reprezentantul legal al intimatei - reclamante, ci de avocatul său fără a se face dovada mandatului în acest sens, lipsă ce nu a fost complinită până la judecarea pe fond a cauzei.
Pe fondul cauzei, recurentul susţine că intimatei nu i-a fost îngrădit dreptul la exprimare, farsa fiind de prost gust şi lipsită de cel mai elementar bun simţ, iar înscrisul pe care l-a prezentat ca fiind acordul persoanei în cauză pentru difuzarea acestui interviu nu putea fi avut în vedere de Instanţa de Fond, cât timp acesta nu este datat, nu este semnat, nici de intimata - reclamantă, nici de persoana în cauză, iar din cuprinsul lui nu rezultă în nici un fel că ar fi vorba despre subiectul abordat în emisiunea pentru care a fost aplicată sancţiunea.
Mai arată recurentul că potrivit art. 10 alin. (1) din Legea audiovizualului nr. 504/2002, cu modificările şi completările ulterioare, C.N.A. este garantul interesului public în domeniul comunicării audiovizuale, iar potrivit art. 10 alin. (3) lit. e), are obligaţia legală de a asigura protejarea demnităţii umane, astfel încât intervenţia sa în astfel de situaţii este obligatorie şi independentă de existenţa unei plângeri formulată de persoane care consideră că i-au fost lezate drepturile, iar sancţiunea aplicată este una legală.
În mod greşit, Instanţa de Fond a apreciat că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 19 lit. d) din Decizia nr. 249/2004, limbajul folosit calificându-l ca fiind decent şi nu a afectat minorii, în realitate cuvintele folosite fiind vulgare, la o oră de maximă audienţă şi nu într-un cadru legal şi al bunului simţ, Instanţa rezumându-se de fapt doar la câteva expresii, fără a citi transcrierea întregii emisiuni care a stat la baza sancţiunii aplicate.
Intimata - pârâtă SC R. SRL Bucureşti, a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.
Analizând recursul formulat prin prisma motivelor invocate şi în raport cu dispoziţiile legale aplicabile, înalta Curte îl va admite pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Prin Decizia C.N.A. nr. 583 din 20 octombrie 2005, intimata - reclamantă a fost sancţionată cu o amendă în cuantum de 5000 RON, reţinându-se că a încălcat prevederile art. 2 din Decizia nr. 248/2004 privind protecţia demnităţii umane şi a dreptului la propria imagine, precum şi cele prevăzute de art. 22 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 19 lit. d) din Decizia nr. 249/2004 privind protecţia copilului în cadrul serviciilor de programe.
Printr-o interpretare eronată a probelor din dosar, Instanţa de Fond a ajuns la concluzia că Decizia susmenţionată a fost dată cu încălcarea legii, astfel că a admis acţiunea şi a dispus anularea acesteia, exonerând pe reclamanta - intimată de plata amenzii aplicate.
În primul rând s-a reţinut de către Instanţa de Fond că interviul realizat a fost difuzat cu acordul persoanei în cauză, acord care reprezintă de fapt un înscris pe care intimata - reclamantă l-a depus în urma judecării pe fondul cauzei şi din examinarea căruia se poate observa că nu este datat, nu este semnat de parte, iar din cuprinsul său nu rezultă că ar fi vorba despre subiectul abordat în emisiunea pentru care a fost aplicată sancţiunea.
C.D - ul cu înregistrarea audio de pe care s-a transcris înscrisul care ar conţine acordul respectiv, depus la termenul de dezbatere în fond a cauzei, nu a făcut obiect al dezbaterilor, în contradictoriu, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 167 C. proc. civ., acesta fiind ascultat de Instanţă după rămânerea în pronunţare a dosarului şi avut în vedere ca probe la adoptarea soluţiei.
Este cert, deci că acordul persoanei participante la farsă, nu întruneşte condiţiile de formă şi fond cerute de lege, astfel că nu putea fi avut în vedere ca probă relevantă în adoptarea soluţiei de anulare a deciziei atacate.
Celălalt aspect reţinut de Instanţa de Fond cu privire la necesitatea existenţei unei plângeri formulate de către persoana care consideră că i-au fost lezate drepturile la demnitate şi proprie imagine, este şi el în contradictoriu cu prevederile art. 2 din Decizia nr. 248/2004 a C.N.A., conform cărora radiodifuzorii au obligaţia de a respecta dreptul sacru la demnitate umană şi la propria imagine şi să nu profite de ignoranţa şi de buna credinţă a persoanelor.
Se deduce astfel din interpretarea textului de lege, că este obligatorie intervenţia C.N.A. în astfel de cazuri, nefiind condiţionată de existenţa unei plângeri formulate de persoana în cauză, fiind justificată şi de dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea audiovizualului nr. 504/2002 cu modificările şi completările ulterioare, prin care se statuează că „C.N.A. este garantul interesului public în domeniul comunicării audiovizuale", precum şi de dispoziţiile art. 10 alin. (3) lit. e) din aceeaşi lege conform cărora se instituie obligaţia legală a acestei autorităţi publice de a asigura protejarea demnităţii umane.
Mai mult decât atât, articolul 89 lit. e) din Legea audiovizualului nr. 504/2002 prevede în mod expres, ca una din formele de exercitare a activităţii de control de către C.N.A. se realizează din oficiu.
Rezultă astfel că Instanţa de Fond a dat o interpretare greşită dispoziţiilor legale incidente în cauză, pentru că nici o normă juridică nu condiţionează aplicarea unei sancţiuni, atunci când se constată încălcarea unor prevederi legale de către radiodifuziune, de existenţa prealabilă a unei plângeri din partea persoanelor cărora le-au fost vătămate drepturile garantate prin difuzarea unor astfel de emisiuni.
Oricum, din probatoriul administrat în cauză, rezultă contrar celor reţinute de Instanţa de Fond, că realizatorul farsei D.B., profitând de lipsa de experienţă şi de informare a tinerei interlocutoare precum şi de buna credinţă a acesteia, i-a dat indicaţii false privind folosirea testului de sarcină, într-un mod vulgar şi batjocoritor, cu numeroase conotaţii sexuale, insistând asupra unor aspecte care scoteau în evidenţă nepriceperea şi credulitatea fetei.
Pornind de la premisa greşită că limbajul vulgar reprezintă limbajul ordinar, grosolan, iar limbajul licenţios este cel indecent, impudic şi rezumându-se la doar câteva expresii, fără a citi transcrierea întregii emisiuni, care a stat la baza aplicării sancţiunii, Instanţa de Fond a apreciat în mod eronat că în cauză nu sunt incidente nici dispoziţiile art. 19 lit. d) din Decizia nr. 249/2004.
Însăşi Instanţa a considerat că realizatorul emisiunii a profitat de ignoranţa interlocutoarei, însă cu privire la limbajul folosit apreciază greşit că acesta a fost unul decent şi nu a fost de natură a afecta minorii, dat fiind contextul în care s-au folosit cuvintele şi expresiile respective, precum şi specificul emisiunii şi anume farsa.
O astfel de interpretare eronată, ar conduce la ideea că specificul emisiunii este cel care permite utilizarea unor cuvinte vulgare la o oră matinală de maximă audienţă, ignorând cadrul legal care încearcă să ocrotească minorii, şi care interzice utilizarea unor astfel de cuvinte în anumite intervale orare.
Libertatea de exprimare, potrivit art. 30 alin. (1) din Constituţia României şi art. 10 alin. (1) din C.E.D.O., invocată de intimata - reclamantă, constituie un drept deosebit de important, dar nu este nelimitat, astfel încât este necesar ca între exerciţiul dreptului la libera exprimare, pe de o parte şi protecţia intereselor sociale şi ale drepturilor individuale, ce aparţin altor persoane, pe de altă parte, să existe un echilibru.
Pentru toate aceste considerente, Instanţa de control judiciar constată că Decizia de sancţionare a intimatei - reclamante este una legală şi temeinică, ce urmează a fi menţinută, astfel încât în conformitate cu art. 312 C. proc. civ., recursul pârâtului va fi admis, iar hotărârea atacată - modificată în sensul respingerii acţiunii.
Excepţia nulităţii acţiunii, invocate de pârâta - recurentă, dat fiind că nu este semnată de reprezentantul legal al intimatei - reclamante, ci de avocatul care a reprezentat-o, a primit o rezolvare corectă din partea Instanţei de Fond prin respingerea ei, deoarece la dosar se află împuternicirea avocaţială prin care reclamanta a angajat cabinetul de avocatură A.P. să îi apere drepturile şi interesele prejudiciate prin emiterea Deciziei nr. 583 din 20 octombrie 2005, împuternicire semnată la data de 5 noiembrie 2005, iar acţiunea a fost introdusă ulterior acesteia, la data de 7 noiembrie 2005.
Excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata - reclamantă, a fost şi ea găsită neîntemeiată de Instanţa de Recurs, deoarece nu sunt îndeplinite condiţiile textului de lege, art. 306 C. proc. civ., cererea de recurs şi motivele de recurs fiind formulate în termenul legal, acestea cuprinzând motivele de nelegalitate pe care se întemeiază calea de atac şi precizând criticile ce se aduc sentinţei Instanţei de Fond.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de C.N.A., împotriva sentinţei civile nr. 693 din 21 martie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Modifică sentinţa atacată şi în fond respinge acţiunea ca neîntemeiată.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 februarie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 862/2007. Contencios. Anulare decizie Uniunea... | ICCJ. Decizia nr. 922/2007. Contencios. Anulare act... → |
|---|
