ICCJ. Decizia nr. 1133/2008. Contencios. Refuz acordare drepturi. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr.1133/2008
Dosar nr.3526/2/2007
Şedinţa publică din 19 martie 2008
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea în contencios administrativ înregistrată la data de 15 mai 2007 la Curtea de Apel Bucureşti, reclamanta C.R. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul M.A.D.R., obligarea pârâtului la plata sumei reprezentând prima de concediu pe anii 2001 - 2005 actualizată cu indicele de inflaţie de la data naşterii dreptului, până la data plăţii efective.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că în calitate de funcţionar public are dreptul, potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, să primească pe lângă indemnizaţia de concediu, o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară, plecării în concediu. Dreptul de a primi prima de concediu se naşte la data încetării suspendărilor succesive ale acordării dreptului, reclamanta susţinând că este îndreptăţită să-l pretindă, potrivit prevederilor art. 38 C. muncii şi art. 53 din Constituţia României.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 2285 din 26 septembrie 2007 a respins excepţia prescripţiei acţiunii, invocată de pârâtă. A admis acţiunea formulată de reclamantă C.R. în contradictoriu cu pârâtul M.A.D.R. A obligat pârâtul să plătească reclamantei, prima de concediu pentru anii 2001 - 2005, actualizată de la momentul naşterii dreptului şi până la data plăţii efective, cu indicele de inflaţie.
În motivarea soluţiei a fost respinsă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, întrucât potrivit art. 13 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, cursul prescripţiei se suspendă, cât timp cel împotriva căreia curge, este împiedicat de un caz de forţă majoră să facă acte de întrerupere, legea de suspendare a acordării dreptului, fiind un caz de forţă majoră care a împiedicat reclamanta să formuleze acţiunea.
Pe fondul cauzei s-a reţinut că, reclamanta în calitate de funcţionar public angajat al pârâtului are dreptul la o primă de concediu, egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, conform art. 33 alin. (2) din Legea nr. 188/1999. Normele de suspendare succesivă a acordării dreptului nemaifiind în vigoare la data sesizării Instanţei, s-a apreciat că aceste norme contravin art. 41 şi art. 53 din Constituţia României, ca şi art. 15 alin. (2) şi art. 16 alin. (1) din Constituţie.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs în termen pârâtul M.A.D.R., criticând-o în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi art. 3041 C. proc. civ. susţinând în esenţă că, cererea reclamantei este prescrisă faţă de prevederile art. 3 din Decretul nr. 167/1958.
Reclamantul a mai susţinut că, în mod greşit Instanţa de Fond a admis acţiunea, deoarece acordarea primei de vacanţă funcţionarilor publici a fost suspendată în perioada 2001 - 2005, pe baza legilor bugetare care s-au succedat. Legile respective au fost adoptate şi promulgate în condiţiile prevăzute de Constituţie, astfel încât aplicarea lor trebuie făcută şi în cazul reclamantei C.R.
Examinând cauza în raport cu critica adusă soluţiei Instanţei de Fond, cu apărările formulate şi probele administrate, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează.
Invocarea prescripţiei dreptului la acţiune este nefondată, în raport cu suspendarea acordării dreptului pretins, prin acte normative succesive şi faţă de prevederile art. 13 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, aşa cum corect a reţinut Instanţa de Fond.
Pe fondul cauzei, este necontestat că prin Legea nr. 188/1999 s-a instituit dreptul funcţionarilor publici ca, pe lângă indemnizaţia de concediu să li se acorde o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu.
De asemenea, este de necontestat că, prin dispoziţii succesive, acordarea primei de vacanţă a fost suspendată în anii 2001 - 2006.
Numai că, astfel cum corect a reţinut Instanţa de Fond, Înalta Curte constată că, suspendarea dreptului nu echivalează cu înlăturarea lui, cât timp nu există nici o dispoziţie legală prin care să fi fost înlăturată existenta acestuia.
Astfel, dreptul la prima de concediu stabilit iniţial prin art. 33 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 s-a menţinut prin art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 republicată în M. Of. nr. 251 din 22 martie 2004, precum şi prin art. 35 alin. (2) din aceeaşi lege, republicată în M. Of. nr. 365 din 29 mai 2007.
Aşadar, prin suspendarea acestui drept nu se poate considera că acesta nu a existat în perioada respectivă, întrucât s-ar încălca principiul constituţional care garantează realizarea drepturilor acordate.
Mai mult suspendarea exerciţiului dreptului nu echivalează cu însăşi înlăturarea lui, cât timp prin nici o dispoziţie legală nu i-a fost înlăturată existenţa.
Neprevederea în continuare a acestui drept recunoscut şi garantat nu poate înlătura existenţa lui anterioară pentru că s-ar contraveni atât art. 53 din Constituţia României revizuită (art. 49 din Constituţia anterioară) privind cazurile când se poate restrânge exerciţiul unui drept, cât şi reglementărilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.A.D.O.L.F.
Ca urmare, pentru ca un drept prevăzut să nu devină doar o prevedere lipsită de conţinut, ceea ce ar constitui o îngrădire nelegitimă a exercitării lui, un atare drept nu poate fi considerat că nu a existat în perioada anilor, pentru care exerciţiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat. Altfel, s-ar ajunge la situaţia ca un drept patrimonial, a cărui existenţă este recunoscută să fie violat în substanţa sa şi practic, să devină lipsit de orice valoare.
De aceea, respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul şi litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendinţe de reglementare a unor situaţii juridice fictive face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi împiedicaţi de a se bucura efectiv de acestea, pentru perioada în care au fost prevăzute de lege.
Decizia nr. 12 din 5 februarie 2007 a secţiilor unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie reţine în considerente că, drepturile persoanelor încadrate în muncă nu pot face obiectul vreunei tranzacţii renunţări sau limitări, ele fiind apărate de stat împotriva oricăror încălcări, a manifestărilor de subiectivism, abuz sau arbitrariu, în conformitate cu dispoziţiile art. 38 C. muncii.
OUG nr. 146 din 19 decembrie 2007 pentru aprobarea plăţii primelor de concediu de odihnă suspendate în perioada 2001 - 2006 reglementează modalitatea de plată a primelor acordate cu ocazia plecării în concediu de odihnă, actualizarea acestora cu indicele de inflaţie, precum şi obligaţia ordonatorilor principali de credite să asigure aplicarea prevederilor acestui act normativ.
Prin urmare, constatându-se că sentinţa atacată este legală şi temeinică, se va respinge recursul în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1), teza a II-a C. proc. civ., coroborate cu cele ale art. 20 şi art. 28 din Legea nr. 554/2004.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de M.A.D.R. împotriva sentinţei civile nr. 2285 din 26 septembrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 19 martie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1125/2008. Contencios. Refuz acordare... | ICCJ. Decizia nr. 1155/2008. Contencios. Anulare certificat de... → |
|---|
