ICCJ. Decizia nr. 1300/2008. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1300/2008
Dosar nr. 3851/2/2007
Şedinţa publică de la 27 martie 2008
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 29 mai 2007 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios, administrativ şi fiscal, reclamanţii M.I., I.M. şi P.C. au chemat în judecată pe pârâţii Ministerul Internelor şi Reformei Administrative, I.G.P.R. şi D.G.P. a Municipiului Bucureşti, solicitând instanţei să dispună obligarea acestora la plata primelor de concediu aferente anilor 2004-2006, actualizate cu indicele de inflaţie până la data efectuării plăţii.
Pârâtul Ministerul Internelor şi Reformei Administrative a formulat cerere de chemare în garanţie a Ministerului Economiei şi Finanţelor pentru ca, în cazul în care este admisă acţiunea reclamanţilor, să fie obligat să-i vireze sumele solicitate de reclamanţi.
Prin sentinţa civilă nr. 2420 din 10 octombrie 2007, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios, administrativ şi fiscal:
- a admis acţiunea reclamanţilor şi a obligat pârâţii la plata drepturilor băneşti solicitate;
- a admis cererea de chemare în garanţie a Ministerului Economiei şi Finanţelor, conform art. 60 C. proc. civ. şi având în vedere prevederile art. 4 şi art. 72 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice şi faptul că, potrivit H.G. nr. 208/2005, bugetul de stat este gestionat de Ministerul Economiei şi Finanţelor.
Împotriva sentinţei civile pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios, administrativ şi fiscal, a declarat recurs, în termenul legal, partea chemată în garanţie – Ministerul Economiei şi Finanţelor, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând modificarea hotărârii atacate în sensul respingerii cererii de chemare în garanţie, ca inadmisibilă, şi, în subsidiar, ca neîntemeiată.
Prin motivele de recurs se susţine, în primul rând, că cererea de chemare în garanţie este inadmisibilă întrucât nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 60 C. proc. civ., iar intimatul-pârât Ministerul Internelor şi Reformei Administrative nu a făcut dovada existenţei unei obligaţii de garanţie sau de despăgubire în sarcina ministerului.
În al doilea rând, recurentul – chemat în garanţie susţine, în esenţă, că cererea formulată de intimatul-pârât Ministerul Internelor şi Reformei Administrative este neîntemeiată, întrucât ministerul nu are calitate procesuală pasivă, în raport cu prevederile art. 28 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice şi ale O.G. nr. 22/2002.
Analizând cauza, în limita învestirii instanţei de control judiciar prin motivele de recurs formulate, în raport cu dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ. şi cu normele de drept aplicabile, Curtea constată că recursul este fondat pentru considerentele arătate în continuare.
Sub aspectul calităţii procesuale pasive a Ministerului Economiei şi Finanţelor, chemat în garanţie de pârâtul Ministerul Internelor şi Reformei Administrative, Înalta Curte reţine că existenţa acestei calităţi presupune identitate între persoana celui chemat în judecată şi cel obligat în raportul juridic dedus judecăţii. Or, în prezenta cauză obiectul cererii îl reprezintă plata unor drepturi băneşti, iar reclamanţii nu au raporturi de serviciu cu Ministerul Economiei şi Finanţelor, astfel că este lipsit de orice echivoc faptul că o instituţie publică nu poate fi obligată la plata drepturilor băneşti cuvenite salariaţilor unei alte instituţii.
Urmează a fi primită critica din recurs referitoare la neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 60 din C. proc. civ., întrucât nu se poate reţine existenţa în sarcina Ministerului Economiei şi Finanţelor a unei obligaţii de garanţie sau despăgubire, în ipoteza admiterii acţiunii.
În jurisprudenţă s-a reţinut în mod constant că „instituţia chemării în garanţie se întemeiază pe existenţa unei obligaţii de garanţie sau despăgubire şi revine, în principiu, tuturor acelora care transmit altora un drept subiectiv, dacă o atare transmisiune se face cu titlu oneros” şi că obligaţia de garanţie este condiţionată de existenţa unei transmisiuni anterioare, cu titlu oneros, a unui bun sau a unui drept subiectiv.
Potrivit art. 16 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, bugetul de stat se aprobă prin lege, rectificarea urmând aceeaşi procedură, conform principiului simetriei actelor juridice, fiind evident faptul că Ministerul Economiei şi Finanţelor nu are atribuţia de a adopta legi.
Tot Legea nr. 500/2002 prevede, în art. 28, că Ministerul Finanţelor Publice are atribuţii în elaborarea proiectului legii bugetului şi a proiectului bugetului de stat pe baza propunerilor prezentate de ordonatorii principali de credite. Atribuţiile ce revin ministerului în privinţa elaborării bugetului de stat sunt detaliate şi în actele normative de organizare şi funcţionare a fostului Minister al Finanţelor Publice, în prezent, Ministerul Economiei şi Finanţelor, (începând cu H.G. nr. 208/2005, în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată şi abrogată de H.G. nr. 495/2007; H.G. nr. 386/2007).
În consecinţă, Ministerul Economiei şi Finanţelor are rolul de administrator al bugetului statului, iar, în baza legii bugetului de stat, repartizează sumele către ordonatorii principali de credite, astfel cum acestea sunt prevăzute în buget.
În aceste condiţii, Ministerul Economiei şi Finanţelor nu are atribuţia de a vira ordonatorilor principali de credite alte sume decât cele prevăzute de legea bugetului de stat şi nici posibilitatea de a proceda la modificarea bugetelor ordonatorilor principali de credite cuprinse în bugetul de stat.
De altfel, prin O.G. nr. 22/2002 privind executarea obligaţiilor de plată ale instituţiilor publice, stabilite prin titluri executorii sunt reglementate modalităţile prin care instituţiile publice vor proceda la punerea în executare a titlurilor executorii. Dispoziţiile art. 2 din O.G., astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 110/2007, prevăd expres că „dacă executarea creanţei stabilite prin titluri executorii nu începe sau continuă din cauza lipsei de fonduri, instituţia debitoare este obligată ca, în termen de 6 luni, să facă demersurile necesare pentru a-şi îndeplini obligaţia de plată.”.
În consecinţă, cererea de chemare în garanţie a Ministerului Economiei şi Finanţelor se vădeşte a fi neîntemeiată în raport cu obiectul acţiunii, motivele invocate de Ministerul Internelor şi Reformei Administrative şi atribuţiile ce revin ministerului chemat în garanţie, nefiind îndeplinite condiţiile art. 60 din C. proc. civ.
Faţă de cele reţinute, în temeiul art. 312 alin. (1)-(3) C. proc. civ., va fi admis recursul declarat de Ministerul Economiei şi Finanţelor, va fi modificată, în parte, sentinţa atacată, în sensul respingerii cererii formulate de Ministerul Internelor şi Reformei Administrative de chemare în garanţie a Ministerului Economiei şi Finanţelor şi vor fi menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de Ministerul Economiei şi Finanţelor împotriva sentinţei civile nr. 2420 din 10 octombrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios, administrativ şi fiscal.
Modifică în parte sentinţa atacată în sensul că respinge cererea de chemare în garanţie a Ministerului Economiei şi Finanţelor.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 martie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 13/2008. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 1301/2008. Contencios → |
|---|
