ICCJ. Decizia nr. 1303/2008. Contencios. Refuz acordare drepturi. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1303/2008
Dosar nr. 3466/2/2007
Şedinţa publică de la 27 martie 2008
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 11 mai 2007 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios, administrativ şi fiscal, reclamanţii A.L., A.Ţ.J., B.R.M., B.V., B.D., B.D.A., B.S., B.C.S., B.V.A., B.N., C.V., C.D., C.A.I., C.C.F., C.S.G., C.R.M., C.C., D.D., D.T.C., D.T., E.C., F.E.M., F.F.I., G.I., G.C., H.Ş., H.C.N., I.I., I.V., I.I.V., I.M.C., I.F., M.E., N.G.A., N.M., O.C., P.P., P.I., P.C., R.I., R.I., R.V., R.D., S.M., S.V., S.L., S.L.M., S.N., S.C., S.L., S.M., V.G., Z.I.D., Z.M., Z.O.G., D.S., N.M. au solicitat obligarea în solidar a pârâţilor Ministerul Internelor şi Reformei Administrative, I.G.P.R., I.G.P.F., D.G.P. a Municipiului Bucureşti şi I.P.J. Ilfov la plata primelor de concediu pentru anii 2004, 2005 şi 2006 şi a sporului de fidelitate pentru anul 2005, actualizate cu indicele de inflaţie până la data efectuării plăţii.
În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că pentru perioadele precizate în cerere nu au beneficiat de drepturile băneşti reprezentând primă de concediu şi spor de fidelitate, întrucât acordarea acestor drepturi prevăzute de art. 6 şi art. 37 alin. (2) din O.G. nr. 38/2003 a fost suspendată prin legile bugetului de stat pe anii 2004, 2005 şi 2006, respectiv prin O.U.G. nr. 118/2004.
Pârâtul Ministerul Internelor şi Reformei Administrative a formulat cerere de chemare în garanţie a Ministerului Economiei şi Finanţelor, susţinând că în ipoteza admiterii acţiunii, acest minister care gestionează bugetul de stat trebuie să vireze sumele necesare efectuării plăţii.
Prin sentinţa civilă nr. 2298 din 26 septembrie 2007, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios, administrativ şi fiscal:
- a admis acţiunea formulată de reclamanţi;
- i-a obligat pe pârâţi în solidar la plata către reclamanţi a sumelor reprezentând prima de concediu aferentă anilor 2004-2006 şi a sporului de fidelitate pentru anul 2005, actualizate cu indicele de inflaţie de la data naşterii dreptului şi până la data efectuării plăţii;
- a respins excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în garanţie a Ministerului Economiei şi Finanţelor şi a lipsei calităţii procesuale pasive a acestei instituţii;
- a respins cererea de chemare în garanţie a Ministerului Economiei şi Finanţelor, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea de Apel a avut în vedere următoarele aspecte:
Conform actelor depuse la dosar, reclamanţii sunt poliţişti, angajaţi ai instituţiilor chemate în judecată în calitate de pârâţi, şi au dreptul la plata primei de concediu şi a sporului de fidelitate conform art. 6 şi art. 37 alin. (2) din O.G. nr. 38/2003 pentru perioadele precizate în acţiune.
A reţinut instanţa că suspendarea exercitării drepturilor respective prin până la 31 decembrie 2006 în cazul primei de concediu şi până la data de 31 decembrie 2005 în cazul sporului de fidelitate nu a înlăturat existenţa lor, afectând doar temporar posibilitatea de realizare.
În privinţa actualizării cu indicele de inflaţie a sumelor solicitate, instanţa a reţinut că este întemeiat acest capăt de cerere în considerarea principiul echităţii şi a principiului reparării integrale a prejudiciului suferit de reclamanţi prin devalorizarea produsă prin întârzierea acordării drepturilor respective.
Instanţa a mai reţinut că este admisibilă cererea de chemare în garanţie a Ministerului Economiei şi Finanţelor, întrucât Ministerul Internelor şi Reformei Administrative poate formula o astfel de cerere, iar excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a M.E.F. este neîntemeiată întrucât ministerul are atribuţii în domeniul bugetar.
Curtea de Apel a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în garanţie a Ministerului Economiei şi Finanţelor reţinând că sumele a căror plată se solicită nu sunt prevăzute în bugetul ministerului.
Împotriva acestei hotărâri, a declarat recurs pârâtul I.G.P.F., solicitând modificarea sentinţei în baza art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ., în sensul respingerii acţiunii formulate de reclamant.
Prin motivele de recurs, recurentul-pârât susţine, în esenţă, că drepturile băneşti solicitate prin acţiune au fost greşit acordate de instanţa de fond, în condiţiile în care a fost suspendată acordarea lor prin acte normative succesive, emise cu respectarea normelor de tehnică legislativă.
Analizând actele şi lucrările dosarului, în raport de motivele de recurs invocate şi de dispoziţiile art. 304 şi art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat pentru următoarele considerente:
1. Potrivit art. 37 alin. (2) din O.G. nr. 38/2003:
„La plecarea în concediul de odihnă poliţistul primeşte o primă de concediu egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu. Poliţistul are dreptul să solicite acordarea salariului de bază cuvenit pentru perioada de concediu, cu anticipaţie. Salariul de bază şi prima de concediu se plătesc cumulat, cu cel puţin 5 zile înaintea datei plecării în concediu. În cazul în care concediul de odihnă se efectuează fracţionat, prima de concediu şi salariul de bază se acordă cu anticipaţie, o singură dată.”
Este adevărat că aplicarea dispoziţiilor respective a fost suspendată în perioada 2004-2006, prin dispoziţiile: art. 9 alin. (7) din Legea nr. 507/2003, până la 31 decembrie 2004; art. 8 alin. (7) din Legea nr. 511/2004, până la 31 decembrie 2005; art. 5 alin. (5) din Legea nr. 379/2005, până la 31 decembrie 2006.
Însă, în mod corect a reţinut instanţa fondului că suspendarea nu echivalează cu anularea dreptului, ci doar cu amânarea punerii lui în executare, deoarece prin dispoziţiile de suspendare nu se poate aduce atingere existenţei acestui drept.
În acest sens, este edificator faptul că, prin decizia din 5 februarie 2007 a secţiile unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a fost admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, reţinându-se:
„În aplicarea dispoziţiilor art. 37 alin. (2) teza I din O.G. nr. 38/2003 privind salarizarea şi alte drepturi ale poliţiştilor, aprobată cu modificări prin Legea nr. 353/2003, cu modificările şi completările ulterioare, stabilesc:
Prima de concediu, respectiv o sumă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, pe lângă indemnizaţia de concediu, se cuvine pentru perioada anilor 2004-2006, astfel cum a fost reglementată prin dispoziţia legală menţionată.”
Astfel fiind, soluţia Curţii de Apel este legală şi temeinică, având în vedere şi jurisprudenţa constantă a Înaltei Curţi în această materie, precum şi dispoziţiile O.U.G. nr. 146/2007 care reglementează chiar „modalitatea de plată a primelor acordate cu ocazia plecării în concediul de odihnă, în baza prevederilor din actele normative a căror aplicare a fost suspendată prin legile bugetare anuale succesive şi actele normative anuale de salarizare, în perioada 2001-2006”.
2. Prin dispoziţiile art. 6 din O.G. nr. 38/2003 privind salarizarea şi alte drepturi ale poliţiştilor a fost consacrat dreptul poliţiştilor la un spor de fidelitate de până la 20% din salariul de bază.
Este adevărat că acordarea acestui drept, instituit prin prevederile legale susmenţionate, a fost suspendată, pentru anul 2005, prin O.U.G. nr. 118/2004 privind acordarea unor drepturi salariale personalului M.A.I., însă, aşa cum corect a reţinut şi instanţa de fond, suspendarea nu echivalează cu eliminarea dreptului, atâta vreme cât nu există nici o dispoziţie legală prin care să fi fost înlăturată existenta acestuia.
Nu se poate considera, deci, că suspendarea dreptului în perioada respectivă echivalează cu inexistenţa sa în cadrul aceleiaşi perioade, întrucât s-ar încălca principiul constituţional ce garantează realizarea drepturilor acordate.
Un astfel de drept nu poate fi considerat că nu a existat în perioada pentru care exerciţiul său a fost suspendat, întrucât s-ar ajunge la situaţia, inadmisibilă, potrivit căreia un drept prevăzut de lege să fie lipsit de conţinut, printr-o îngrădire nelegitimă a exercitării lui, îngrădire care ar contraveni atât art. 53 din Constituţia României, revizuită, care reglementează situaţiile în care se poate restrânge exerciţiul unui drept, cât şi prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului.
Or, respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate, în spiritul şi litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendinţe de reglementare a unor situaţii juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi împiedicaţi de a se bucura efectiv de acestea, pentru perioada în care au fost prevăzute de lege.
3. În privinţa respingerii, ca neîntemeiată, a cererii de chemare în garanţie a Ministerului Economiei şi Finanţelor, soluţia instanţei de fond este legală şi temeinică, având în vedere următoarele:
Obiectul cererii de chemare în judecată îl reprezintă plata unor drepturi băneşti, iar reclamanţii nu au raporturi de serviciu cu Ministerul Economiei şi Finanţelor, astfel că este lipsit de orice echivoc faptul că o instituţie publică nu poate fi obligată la plata drepturilor băneşti cuvenite salariaţilor unei alte instituţii.
Totodată, în raport cu dispoziţiile art. 60 din C. proc. civ., nu se poate reţine existenţa în sarcina Ministerului Economiei şi Finanţelor a unei obligaţii de garanţie sau despăgubire, în ipoteza admiterii acţiunii.
În jurisprudenţă s-a reţinut în mod constant că „instituţia chemării în garanţie se întemeiază pe existenţa unei obligaţii de garanţie sau despăgubire şi revine, în principiu, tuturor acelora care transmit altora un drept subiectiv, dacă o atare transmisiune se face cu titlu oneros” şi că obligaţia de garanţie este condiţionată de existenţa unei transmisiuni anterioare, cu titlu oneros, a unui bun sau a unui drept subiectiv.
Potrivit art. 16 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, bugetul de stat se aprobă prin lege, rectificarea urmând aceeaşi procedură, conform principiului simetriei actelor juridice, fiind evident faptul că Ministerul Economiei şi Finanţelor nu are atribuţia de a adopta legi.
Tot Legea nr. 500/2002 prevede, în art. 28, că Ministerul Finanţelor Publice are atribuţii în elaborarea proiectului legii bugetului şi a proiectului bugetului de stat pe baza propunerilor prezentate de ordonatorii principali de credite. Atribuţiile ce revin ministerului în privinţa elaborării bugetului de stat sunt detaliate şi în actele normative de organizare şi funcţionare a fostului Minister al Finanţelor Publice, în prezent, Ministerul Economiei şi Finanţelor, (începând cu H.G. nr. 208/2005, în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată şi abrogată de H.G. nr. 495/2007; H.G. nr. 386/2007).
În consecinţă, Ministerul Economiei şi Finanţelor are rolul de administrator al bugetului statului, iar, în baza legii bugetului de stat, repartizează sumele către ordonatorii principali de credite, astfel cum acestea sunt prevăzute în buget.
În aceste condiţii, Ministerul Economiei şi Finanţelor nu are atribuţia de a vira ordonatorilor principali de credite alte sume decât cele prevăzute de legea bugetului de stat şi nici posibilitatea de a proceda la modificarea bugetelor ordonatorilor principali de credite cuprinse în bugetul de stat.
De altfel, prin O.G. nr. 22/2002 privind executarea obligaţiilor de plată ale instituţiilor publice, stabilite prin titluri executorii sunt reglementate modalităţile prin care instituţiile publice vor proceda la punerea în executare a titlurilor executorii. Dispoziţiile art. 2 din O.G., astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 110/2007, prevăd expres că „dacă executarea creanţei stabilite prin titluri executorii nu începe sau continuă din cauza lipsei de fonduri, instituţia debitoare este obligată ca, în termen de 6 luni, să facă demersurile necesare pentru a-şi îndeplini obligaţia de plată.”.
Faţă de cele arătate, Curtea constată că sentinţa civilă atacată este legală şi temeinică şi, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a doua din C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de I.G.P.F. împotriva sentinţei civile nr. 2298 din 26 septembrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios, administrativ şi fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de I.G.P.F. împotriva sentinţei civile nr. 2298 din 26 septembrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios, administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 martie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1302/2008. Contencios. Refuz acordare... | ICCJ. Decizia nr. 1307/2008. Contencios. Refuz acordare... → |
|---|
