ICCJ. Decizia nr. 1307/2008. Contencios. Refuz acordare drepturi. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1307/2008
Dosar nr. 1066/59/2007
Şedinţa publică de la 27 martie 2008
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 125/F/CA/2007 din 1 octombrie 2007, Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios, administrativ şi fiscal, a admis acţiunea formulată de reclamanţii C.A. şi C.D., în contradictoriu cu pârâta A.N.O.F.M., şi a obligat-o pe pârâtă să plătească reclamanţilor primele de concediu pentru anii 2002 - 2006, actualizate cu indicele de inflaţie până la data efectuării plăţii, şi a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, invocată de pârâtă.
Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea de Apel a reţinut, în esenţă, următoarele:
În raport cu prevederile art. 7 alin. (1) din decretul nr. 167/1958, prescripţia dreptului la acţiune începe să curgă de la data la care se naşte dreptul la acţiune, or reclamanţilor li s-a deschis calea acţiunii după încetarea suspendării prevederilor referitoare la plata primei de concediu din Legea nr. 188/1999 şi reintrarea în vigoare a prevederilor favorabile obiectului acţiunii.
Pe fondul cauzei, instanţa de fond a reţinut că un drept consacrat legal, cum este dreptul funcţionarilor publici la plata primei de concediu, nu se pierde prin suspendarea exerciţiului dreptului şi nu se poate considera că acest drept nu a existat în perioada respectivă, aşa cum s-a reţinut, într-o situaţie juridică similară, prin decizia din 12 decembrie 2005 a secţiilor unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Curtea de Apel a reţinut că acţiunea reclamanţilor este întemeiată şi conform principiului încrederii în statul de drept, care presupune asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul şi în litera lor, ca şi eliminarea oricăror tendinţe de reglementare a unor situaţii juridice fictive, pentru ca titularii drepturilor recunoscute să se poată bucura efectiv de acestea.
Împotriva sentinţei civile pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios, administrativ şi fiscal, a declarat recurs, în termenul legal, pârâta A.N.O.F.M., criticând soluţia pronunţată pentru nelegalitate şi netemeinicie, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Prin motivele de recurs, recurenta-pârâtă susţine, în primul rând, că în mod greşit a fost respinsă excepţia prescripţiei dreptului la acţiune pentru perioada 2002-2003, în raport cu dispoziţiile art. 1 şi art. 3 din decretul nr. 167/1958 şi art. 283 alin. (1) lit. c) C. muncii şi întrucât suspendarea printr-un act normativ a dreptului la prima de concediu nu se regăseşte printre cauzele de suspendare a cursului prescripţiei prevăzute expres şi limitativ de art. 13 şi art. 14 din decretul nr. 167/1958.
Pe fondul cauzei, recurenta-pârâtă susţine, în esenţă, că intimaţii-reclamanţi nu au dreptul la plata primei de concediu aferentă perioadei menţionate în acţiune, întrucât dispoziţiile din Legea nr. 188/1999 referitoare la prima de concediu au fost suspendate în perioada 2001-2006, prin: art. III alin. (1) din O.U.G. nr. 33/2001, până la 31 decembrie 2001; art. 12 alin. (4) din Legea nr. 743/2001, până la 31 decembrie 2002; art. 10 alin. (3) din Legea nr. 631/2002, până la 31 decembrie 2003; art. 9 alin. (7) din Legea nr. 507/2003 şi art. 7 alin. (3) din Legea nr. 519/2003, până la 31 decembrie 2004; art. 8 alin. (7) din Legea nr. 511/2004 şi art. 7 alin. (3) din Legea nr. 512/2004, până la 31 decembrie 2005; art. 5 alin. (5) din Legea nr. 379/2005 şi art. 5 alin. (1) din Legea nr. 380/2005, până la 31 decembrie 2006, iar Agenţia, fiind instituţie publică, avea obligaţia de a respecta dispoziţiile de suspendare.
Mai susţine recurenta-pârâtă că admiterea acţiunii conduce la apariţia unor discriminări între funcţionarii publici al căror statut este reglementat exclusiv de Legea nr. 188/1999.
Analizând cauza, în raport cu dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ. şi cu normele de drept aplicabile, Curtea constată că recursul este nefondat pentru considerentele arătate în continuare.
În privinţa prescripţiei dreptului la acţiune al reclamanţilor pentru perioada 2002-2003, întemeiat instanţa de fond a reţinut că prescripţia dreptului la acţiune a început să curgă de la data încetării suspendării prevederilor referitoare la plata primei de concediu din Legea nr. 188/1999, respectiv la data de 1 ianuarie 2007. În acest sens, în cauze similare soluţionate de Înalta Curte s-a reţinut că funcţionarii publici au fost împiedicaţi să formuleze acţiune în solicitarea primelor de concediu pe perioada 2001-2006 de împrejurarea că, prin lege, a fost suspendată succesiv aplicarea dispoziţiilor legale corelative până la data de 31 decembrie 2006, ceea ce corespunde cazului de suspendare a cursului prescripţiei prevăzut de art. 13 lit. a) din decretul nr. 167/1958. Sub acest aspect, nu se poate face distincţie între suspendarea dispusă prin art. III din O.U.G. nr. 33/2001, modificat prin art. 12 alin. (4) din Legea nr. 743/2001 şi art. 10 alin. (3) din Legea nr. 631/2002, şi suspendarea dispusă ulterior prin legile anuale ale bugetului de stat.
În esenţă, problema de drept vizează legalitatea acordării primei de concediu cuvenite intimaţilor-reclamanţi pentru anii 2002-2006, în cursul cărora au fost suspendate dispoziţiile ce consacră acest drept din Legea nr. 188/1999.
Prin Legea nr. 188/1999 a fost instituit dreptul funcţionarilor publici ca, pe lângă indemnizaţia de concediu, să li se acorde o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu. Acest drept a fost prevăzut de art. 33 alin. (2) din forma iniţială a legii, de art. 34 alin. (2) din forma republicată în 2004 a legii şi, în prezent, este prevăzut de art. 35 alin. (2) din forma republicată în 2007 a Legii nr. 188/1999.
Este de necontestat faptul că, prin dispoziţii legale succesive, prevederile respective din Legea nr. 188/1999 au fost suspendate în anul 2006 pentru care reclamanta solicită plata primei de concediu.
Însă, tot atât de adevărat este că aceste norme de suspendare, care în prezent nu mai sunt în vigoare, au contravenit evident dispoziţiilor constituţionale, întrucât dreptul de remunerare a muncii ca şi dreptul la concediul de odihnă plătit, corelative dreptului la muncă, ca drepturi fundamentale reglementate în art. 41 din Constituţia României nu pot fi restrânse discriminatoriu şi în alte condiţii decât cele expres şi limitativ prevăzute în art. 53 din Constituţie, respectiv numai dacă se impune pentru apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, desfăşurarea instrucţiei penale şi prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru, ori ale unui sinistru deosebit de grav.
Astfel, Înalta Curte constată că instanţa de fond în mod corect a reţinut faptul că suspendarea dispoziţiilor incidente din Legea nr. 188/1999, republicată, nu poate afecta substanţa dreptului, ci doar exerciţiul acestuia pe perioada respectivă, în considerarea dispoziţiilor constituţionale, a practicii Instanţei Supreme şi a dispoziţiilor Convenţiei europene a drepturilor omului.
În acest sens, sunt relevante considerentele deciziei din 5 februarie 2007, prin care, secţiile unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în soluţionarea unei probleme de drept similare au reţinut că:
„În atare situaţie, suspendarea exerciţiului dreptului la prima de concediu nu echivalează cu însăşi înlăturarea lui, cât timp prin nicio dispoziţie legală nu i-a fost înlăturată existenţa şi nici nu s-a constatat neconstituţionalitatea textului de lege ce prevede acest drept.
Ca urmare, pentru ca un drept prevăzut să nu devină doar o obligaţie lipsită de conţinut, redusă la nudum jus, ceea ce ar constitui o îngrădire nelegitimă a exercitării lui, un atare drept nu poate fi considerat că nu a existat în perioada pentru care exerciţiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat.
Astfel, s-ar ajunge la situaţia ca un drept patrimonial, a cărui existenţă este recunoscută, să fie vidat de substanţa sa şi, practic, să devină lipsit de orice valoare.
De aceea respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul şi litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendinţe de reglementare a unor situaţii juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să se bucure efectiv de acestea pentru perioada în care sunt prevăzute de lege.”
Soluţia Curţii de Apel este legală şi temeinică şi nu se poate reţine existenţa vreunei discriminări, având în vedere şi următoarele:
Jurisprudenţa constantă a Înaltei Curţi în această materie, din care amintim cu titlu de exemplu deciziile din 25 mai 2007 şi din 19 iunie 2007, publicate în jurisprudenţa secţiei de contencios, administrativ şi fiscal, pe anul 2007;
Decizia din 5 noiembrie 2007 a secţiilor unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care a fost admis recursul în interesul legii şi s-a stabilit că dispoziţiile art. 34 alin. (2) [devenit art. 35 alin. (2)] din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcţionarilor publici, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, se interpretează în sensul că prima de concediu, reprezentând o sumă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, se cuvenea acestei categorii de personal;
O.U.G. nr. 146/2007 care reglementează chiar „modalitatea de plată a primelor acordate cu ocazia plecării în concediul de odihnă, în baza prevederilor din actele normative a căror aplicare a fost suspendată prin legile bugetare anuale succesive şi actele normative anuale de salarizare, în perioada 2001-2006”.
Faţă de cele reţinute, în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1) teza a doua din C. proc. civ., va fi respins ca nefondat recursul declarat de A.N.O.F.M.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de A.N.O.F.M. împotriva sentinţei civile nr. 234 din 3 octombrie 2007 a Curţii de Apel Timişoara, secţia a VIII-a contencios, administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 martie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1303/2008. Contencios. Refuz acordare... | ICCJ. Decizia nr. 1308/2008. Contencios. Refuz soluţionare... → |
|---|
