ICCJ. Decizia nr. 1310/2008. Contencios. Refuz acordare drepturi conform Legii nr. 189/2000. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1310/2008
Dosar nr. 1415/33/2007
Şedinţa publică de la 27 martie 2008
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 550 din 5 noiembrie 2007, Curtea de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios, administrativ şi fiscal, a admis acţiunea formulată de N.D., în contradictoriu cu pârâta C.J.P. Cluj, a dispus anularea hotărârii din 9 iulie 2007 emisă de pârâtă şi a obligat-o pe aceasta să-i recunoască reclamantului calitatea de refugiat în perioada 15 octombrie 1940 – 20 octombrie 1944 şi să-i acorde acestuia drepturile băneşti prevăzute de O.G. nr. 105/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 189/2000, cu modificările şi completările ulterioare, începând cu data de 1 decembrie 2006.
Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea de Apel a reţinut, în esenţă, următoarele:
Reclamantul s-a născut la data de 28 noiembrie 1936 în satul C., Judeţul Cluj.
Din declaraţiile martorilor P.I. şi M.A., audiaţi de instanţă, rezultă că, în toamna anului 1940, familia reclamantului s-a refugiat, datorită persecuţiilor din motive etnice suferite în localitatea de domiciliu, reîntorcându-se în această localitate în anul 1944.
A mai reţinut Curtea de Apel că şi reclamantul, minor fiind la momentul refugiului familiei sale, a avut de suferit aceleaşi prejudicii ca şi părinţii săi care au suportat consecinţele nefavorabile determinate de părăsirea localităţii de domiciliu, astfel că nu se justifică aplicarea unui tratament discriminatoriu în privinţa minorilor, care s-au refugiat împreună cu părinţii lor.
Împotriva sentinţei civile pronunţate de Curtea de Apel a declarat recurs, în termenul legal, pârâta C.J.P. Cluj, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, în temeiul art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ.
Prin motivele de recurs, recurenta-pârâtă C.J.P. Cluj susţine, în esenţă, că în mod greşit instanţa fondului a acordat reclamantului drepturile solicitate în baza declaraţiilor date de martori care au dat asemenea declaraţii în foarte multe dosare. Susţine recurenta-pârâtă că hotărârea contestată este legală întrucât cererea petentului a fost respinsă întrucât martorii C.L. şi B.A., ale căror declaraţii au fost depuse la Comisie, se află în imposibilitate de a cunoaşte personal toate situaţiile cu privire la care au făcut declaraţii în favoarea persoanelor ce solicită acordarea drepturilor prevăzute de O.G. nr. 105/1999, cu modificările şi completările ulterioare. Susţinerile recurentei-pârâte se întemeiază pe numărul mare de cereri depuse la nivelul comunei C. pentru recunoaşterea calităţii de beneficiar al prevederilor O.G. nr. 105/1999, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi pe faptul că aceiaşi martori au depus „sute de declaraţii” cu privire la persoane diferite aflate în situaţii diferite. Recurenta-pârâtă aduce critici sentinţei pronunţate de Curtea de Apel, motivat de faptul că în prezent peste 90% din dosarele de refugiat se întemeiază pe declaraţii de martori şi pe faptul că la Arhivele Naţionale nu există înscrisuri oficiale doveditoare.
Analizând cauza prin prisma motivelor de recurs invocate, în raport cu prevederile art. 304 şi art. 3041 C. proc. civ., ale O.G. nr. 105/1999, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale Normelor aprobate prin H.G. nr. 127/2002, Curtea constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.
Potrivit art. 1 lit. c) din O.G. nr. 105/1999, cu modificările şi completările ulterioare, „beneficiază de prevederile ordonanţei persoana, cetăţean român, care în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 a avut de suferit persecuţii din motive etnice”, fiind „refugiată, expulzată sau strămutată în altă localitate”.
Potrivit art. 4 alin. (1) şi (2) din Normele de aplicare a ordonanţei, aprobate prin H.G. nr. 127/2002 „dovada încadrării în situaţiile prevăzute la art. 1 din O.G. nr. 105/1999, aprobată şi modificată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările ulterioare, se poate face cu acte oficiale eliberate de organele competente”, iar „în lipsa actelor oficiale dovada persecuţiei etnice se poate face prin declaraţie cu martori.”
Aceste dispoziţii sunt date în aplicarea art. 61 din O.G. nr. 105/1999, cu modificările şi completările ulterioare, potrivit cărora „dovedirea situaţiilor prevăzute la art. 1 se face de către persoanele interesate, cu acte oficiale eliberate, la cerere, de către organele competente, iar în cazul în care aceasta nu este posibil, prin orice mijloc de probă prevăzut de lege”.
Potrivit dispoziţiilor susmenţionate, dovada încadrării în ipoteza reglementată de art. 1 lit. c) din O.G. nr. 105/1999, cu modificările şi completările ulterioare, se face fie prin actele oficiale menţionate la art. 4 alin. (1) din Norme, fie prin declaraţii de martori în situaţia în care lipsesc actele oficiale.
În cauză, Curtea de Apel a realizat o corectă apreciere a probatoriului administrat prin prisma dispoziţiilor legale incidente.
Este de reţinut faptul că, în mod constant, în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, chiar cu referire la dispoziţiile O.G. nr. 105/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 189/2000, cu modificările şi completările ulterioare, s-a afirmat că „stabilirea faptului dacă o persoană sau alta se încadrează ori nu în vreuna dintre măsurile de persecuţie prevăzute în ipoteza normei juridice reprezintă o problemă de aplicare a legii, de competenţa exclusivă a instanţei judecătoreşti” (Decizia Curţii Constituţionale nr. 558/2005).
Or, potrivit Normelor de aplicare a O.G. nr. 105/1999, cu modificările şi completările ulterioare, citate mai sus, dovada încadrării în ipoteza normei juridice de la art. 1 lit. c) din ordonanţă se face fie prin acte oficiale, fie, în lipsa unor asemenea acte, prin declaraţii de martori.
În cauză reclamantul a depus diligenţe necesare pentru a obţine acte oficiale de la organele competente enumerate la art. 4 alin. (1) din Normele metodologice, aşa cum rezultă din adresa emisă de D.J.C.A.N., în care se menţionează că N.M. şi N.D. nu figurează în documentele deţinute de această instituţie.
Astfel fiind, în virtutea rolului activ ce revine instanţei conform art. 129 alin. (5) C. proc. civ., Curtea de Apel Cluj, a procedat la audierea martorilor P.I. şi M.A., care au relatat fapte din copilărie de care au luat cunoştinţă în mod direct, în calitate de refugiaţi, şi din care rezultă faptul că părăsirea de către familia reclamantului a localităţii de domiciliu – C., judeţul Cluj – a fost determinată de persecuţiile din motive etnice suferite în urma regimului instaurat în localitate în perioada respectivă.
Sub acest aspect, Înalta Curte reţine că instanţa fondului a realizat o corectă apreciere a probatoriului administrat, stabilind cu just temei faptul că reclamantul se încadrează în ipoteza reglementată de art. 1 lit. c) din O.G. nr. 105/1999, cu modificările şi completările ulterioare.
Criticile din recurs ale recurentei-pârâte nu pot fi primite întrucât se susţine netemeinicia şi nelegalitatea sentinţei atacate cu referire la declaraţiile martorilor C.L. şi B.A., în condiţiile în care Curtea de Apel a pronunţat sentinţa recurată pe baza declaraţiilor date în faţa instanţei de alţi martori: P.I. şi M.A.
În consecinţă, Înalta Curte reţine că întemeiat şi legal instanţa de fond a apreciat că reclamantul N.D. a făcut dovada persecuţiilor din motive etnice suferite în localitatea de domiciliu, care au determinat familia sa să se refugieze în toamna anului 1940 (octombrie 1940) din localitatea de domiciliu (C., Judeţul Cluj) în localitatea C., Judeţul Cluj de unde au revenit în localitatea de domiciliu în luna octombrie 1944. Astfel fiind, Curtea de Apel a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală cu respectarea cadrului legal instituit de O.G. nr. 105/1999, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi a normelor şi principiilor de procedură civilă referitoare la administrarea şi analiza mijloacelor de probă.
Faţă de cele arătate, Curtea constată că sentinţa civilă atacată este legală şi temeinică şi, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a doua din C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de C.J.P. Cluj.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de C.J.P. Cluj împotriva sentinţei civile nr. 550 din 5 noiembrie 2007 a Curţii de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 martie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 131/2008. Contencios. Litigiu privind... | ICCJ. Decizia nr. 1311/2008. Contencios. Refuz acordare drepturi... → |
|---|
