ICCJ. Decizia nr. 1311/2008. Contencios. Refuz acordare drepturi conform Legii nr. 189/2000. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1311/2008
Dosar nr. 1579/33/2007
Şedinţa publică de la 27 martie 2008
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 775 din 14 decembrie 2007, Curtea de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios, administrativ şi fiscal, a admis acţiunea formulată de B.L., în contradictoriu cu pârâta C.J.P. Cluj, a dispus anularea hotărârii emise de pârâtă şi a obligat-o pe aceasta să-i recunoască reclamantei calitatea de refugiat în perioada 15 octombrie 1941 – 6 martie 1945 şi să-i acorde drepturile băneşti prevăzute de O.G. nr. 105/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 189/2000, cu modificările şi completările ulterioare, începând cu data de 1 noiembrie 2006.
Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea de Apel a reţinut, în esenţă, că din analiza probatoriului administrat, respectiv declaraţiile martorilor A.A. şi B.I., rezultă că reclamanta împreună cu familia s-a refugiat din localitatea de domiciliu – B. în localitatea C., în luna octombrie 1941, reîntorcându-se în localitatea de domiciliu în luna aprilie 1945, astfel că se încadrează în ipoteza reglementată de art. 1 lit. c) din O.G. nr. 105/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 189/2000, cu modificările şi completările ulterioare.
Împotriva sentinţei civile pronunţate de Curtea de Apel, a declarat recurs, în termenul legal, pârâta C.J.P. Cluj, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Prin motivele de recurs, recurenta-pârâtă C.J.P. Cluj susţine, în esenţă, că, potrivit O.G. nr. 105/1999, cu modificările şi completările ulterioare, pentru acordarea drepturilor reparatorii este necesar să existe două surse de informaţie care să poată fi coroborate în favoarea petentului şi care să indice aceleaşi date cu privire la: data de plecare, localitatea de plecare, motivul plecării, localitatea de refugiu şi data întoarcerii din refugiu.
Totodată, recurenta-pârâtă susţine că declaraţiile martorilor nu oferă suficiente informaţii cu privire la refugiul reclamantei şi al familiei sale şi că datele oferite sunt contradictorii în ceea ce priveşte localităţile de refugiu.
Analizând cauza prin prisma motivelor de recurs invocate, în raport cu prevederile art. 304 şi art. 3041 C. proc. civ., ale O.G. nr. 105/1999, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale Normelor aprobate prin H.G. nr. 127/2002, Curtea constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.
Potrivit art. 1 lit. c) din O.G. nr. 105/1999, cu modificările şi completările ulterioare, „beneficiază de prevederile ordonanţei persoana, cetăţean român, care în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 a avut de suferit persecuţii din motive etnice”, fiind „refugiată, expulzată sau strămutată în altă localitate”.
Potrivit art. 4 alin. (1) şi (2) din Normele de aplicare a ordonanţei, aprobate prin H.G. nr. 127/2002 „dovada încadrării în situaţiile prevăzute la art. 1 din O.G. nr. 105/1999, aprobată şi modificată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările ulterioare, se poate face cu acte oficiale eliberate de organele competente”, iar „în lipsa actelor oficiale dovada persecuţiei etnice se poate face prin declaraţie cu martori.”
Aceste dispoziţii sunt date în aplicarea art. 61 din O.G. nr. 105/1999, cu modificările şi completările ulterioare, potrivit cărora „dovedirea situaţiilor prevăzute la art. 1 se face de către persoanele interesate, cu acte oficiale eliberate, la cerere, de către organele competente, iar în cazul în care aceasta nu este posibil, prin orice mijloc de probă prevăzut de lege”.
Faţă de aceste dispoziţii legale, este neîntemeiată critica din recurs referitoare la faptul că instanţa de fond a eludat dispoziţiile ordonanţei referitoare la existenţa a două surse de informaţii care să probeze susţinerile reclamantei B.L.
Înalta Curte reţine că nici dispoziţiile ordonanţei şi nici dispoziţiile din normele de aplicare a acesteia nu prevăd că este necesar ca instanţa să verifice două surse de informaţie care să ateste susţinerile din cererea de chemare în judecată sau cererea de acordare a drepturilor prevăzute de O.G. nr. 105/1999, cu modificările şi completările ulterioare.
În privinţa mijloacelor de probă sunt aplicabile normele de procedură civilă, conform cărora proba trebuie să fie pertinentă, concludentă şi utilă cauzei, aceste caracteristici ale mijloacelor de probă fiind la aprecierea instanţei învestită cu soluţionarea cauzei.
Or, în speţă, întemeiat şi cu respectarea normelor procedurale, Curtea de Apel a apreciat declaraţiile martorilor audiaţi A.A. şi B.I. ca făcând dovada persecuţiilor etnice care au determinat familia reclamantei să se refugieze din localitatea de domiciliu – B. în localitatea C., revenind în localitatea natală în luna aprilie 1945.
Totodată, Înalta Curte reţine că, potrivit art. 4 alin. (2) din Normele de aplicare a ordonanţei, aprobate prin H.G. nr. 127/2002, şi având în vedere faptul că reclamanta a efectuat diligenţele necesare pentru a obţine acte oficiale eliberate de organele competente, aşa cum rezultă din împrejurarea că s-a adresat Arhivelor Naţionale, dovada persecuţiilor din motive etnice suferite în localitatea de domiciliu şi a refugiului puteau fi făcute prin declaraţii de martori, cum de altfel s-a şi întâmplat.
În ceea ce priveşte aprecierea probelor, aceasta se face pe baza convingerii intime a judecătorului, în mod liber, dar nu arbitrar. Or, recurenta-pârâtă aduce critici modalităţii de apreciere a probatoriului administrat în cauză, fără a combate aspectele invocate de reclamantă la fond şi fără a produce în recurs vreo probă care să demonstreze netemeinicia celor reţinute de Curtea de Apel.
Sub acest aspect, Înalta Curte reţine că instanţa de fond a realizat o corectă apreciere a probatoriului administrat în cauză, în acord cu dispoziţiile art. 61 din O.G. nr. 105/1999, cu modificările şi completările ulterioare, cu referire la art. 4 alin. (1) şi (2) din Normele aprobate prin H.G. nr. 127/2002.
În privinţa datelor referitoare la refugiu, declaraţiile martorilor sunt edificatoare şi atestă cu caracter unitar susţinerile reclamantei în sensul că, datorită persecuţiilor din motive etnice, s-a refugiat împreună cu familia sa în octombrie 1941 din localitatea B. în localitatea C., prin punctul de frontieră G., reîntorcându-se în localitatea de domiciliu în luna aprilie 1945. Astfel fiind, sunt neîntemeiate criticile din recurs referitoare la existenţa unor date contradictorii relatate de martorii audiaţi în privinţa detaliilor refugiului şi localităţii în care s-a refugiat familia reclamantei.
Sub toate aspectele, Înalta Curte reţine că instanţa fondului a realizat o corectă apreciere a probatoriului administrat, în deplină concordanţă cu dispoziţiile legale aplicabile, stabilind cu just temei faptul că reclamanta se încadrează în ipoteza reglementată de art. 1 lit. c) din O.G. nr. 105/1999, cu modificările şi completările ulterioare.
Faţă de cele arătate, Curtea constată că sentinţa civilă atacată este legală şi temeinică şi, în potrivit art. 312 alin. (1) teza a doua din C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de C.J.P. Cluj.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de C.J.P. Cluj împotriva sentinţei civile nr. 775 din 14 decembrie 2007 a Curţii de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 martie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1310/2008. Contencios. Refuz acordare drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 1312/2008. Contencios. Refuz acordare drepturi... → |
|---|
