ICCJ. Decizia nr. 1322/2008. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1322/2008
Dosar nr. 10470/1/2007
Şedinţa publică de la 27 martie 2008
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara, secţia de contencios, administrativ şi fiscal, reclamantul M.G.I. a solicitat în contradictoriu cu pârâţii I.G.P.R. şi Ministerul Internelor şi Reformei Administrative anularea dispoziţiei din 14 iunie 2007, prin care primul pârât i-a aplicat sancţiunea disciplinară „mustrare scrisă”, precum şi a ordinului din 5 iulie 2007 prin care cel de-al doilea pârât i-a respins contestaţia împotriva dispoziţiei de sancţionare.
În motivare, reclamantul a arătat că este comisar de poliţie şi îndeplineşte funcţia publică de ofiţer specialist I la Serviciul Poliţiei Rutiere din cadrul I.P.J. Timiş.
Reclamantul a precizat că cele două acte administrative pe care le contestă sunt lovite de nulitate, întrucât au fost emise cu încălcarea prevederilor art. 59 alin. (9) din Legea nr. 360/2002, care precizează că sancţiunea disciplinară se aplică în maximum 60 de zile de la finalizarea cercetării prealabile, dar nu mai târziu de un an de la data comiterii faptei. Pe acest aspect, reclamantul a menţionat faptul că prin dispoziţia din 5 februarie 2007 a I.G.P.R. a fost numit ofiţerul pentru efectuarea cercetării prealabile, care a finalizat lucrarea prin raportul din 20 martie 2007; aceasta este data de la care curge termenul anterior arătat, iar dispoziţia de sancţionare a fost emisă peste acest termen, respectiv la data de 14 iunie 2007.
Curtea de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 231 din 2 octombrie 2007, a admis acţiunea reclamantului M.G.I. şi a anulat dispoziţia din 14 iunie 2007 şi ordinul din 5 iulie 2007 emise de pârâţi pe excepţia prescripţiei dreptului de a aplica sancţiunea disciplinară.
Pentru a pronunţa o asemenea soluţie, prima instanţă a reţinut faptul că, într-adevăr, cercetarea prealabilă a fost finalizată prin raportul din 20 martie 2007, iar dispoziţia de sancţionare aflată în discuţie a fost emisă de pârâtul I.G.P.R. la data de 14 iunie 2007, deci cu depăşirea termenului de 60 de zile menţionat de art. 59 alin. (9) din Legea nr. 360/2002.
În opinia instanţei de fond, suspendarea procedurilor disciplinare - desfăşurate de pârâţi în temeiul ordinului M.A.I. nr. 400/2004 – nu puteau determina întreruperea cursului prescripţiei, atâta timp cât prin Legea nr. 360/2002, modificată, nu există o dispoziţie legală în acest sens; de altfel, orice interpretare a prevederilor ordinului M.A.I. nr. 400/2004 nu poate conduce la ideea modificării unei legi organice, cum este legea în discuţie, printr-un ordin al unei autorităţi administrative, în raport de principiul constituţional al ierarhiei actelor normative.
Împotriva sentinţei au declarat recurs, în termen legal, pârâţii, care au solicitat casarea acesteia, respingerea excepţiei prescripţiei dreptului de a aplica sancţiunea disciplinară ca neîntemeiată şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Recurenţii au formulat motive de recurs comune, în care au precizat, în esenţă, următoarele:
După finalizarea cercetării prealabile, prin dispoziţia din 13 aprilie 2004, I.G.P.R. a dispus convocarea C.S.D. pentru analizarea abaterii disciplinare de „neglijenţă manifestată în îndeplinirea îndatoririlor de serviciu şi a dispoziţiilor primite de la şefii ierarhici”, prevăzută de art. 12 alin. (1) lit. a) din ordinul M.A.I. nr. 400/2004. În cadrul atribuţiilor care îi revin, Consiliul era obligat să convoace poliţistul cercetat pentru a preciza dacă are cunoştinţă de rezultatul cercetării prealabile şi dacă are obiecţii sau probe noi de formulat. Prin urmare, la data de 25 aprilie 2007, prin adresa, intimatul a fost citat să se prezinte la sediul I.G.P.R. în data de 2 mai 2007, în faţa C.S.D., în conformitate cu prevederile art. 50 alin. (1) din ordinul anterior menţionat, care stipulează că procedura de citare este obligatorie numai pentru primul termen. La data de 27aprilie 2007, intimatul a informat Consiliul că în perioada 30 aprilie – 11 mai 2007 se află în concediu de odihnă, aprobat conform planificării, fiind plecat din ţară în Italia. Având în vedere acest aspect, Consiliul a considerat absenţa intimatului ca fiind justificată şi a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 51 alin. (1) din ordinul în discuţie, care permite suspendarea activităţii sale, procedura urmând a fi reluată în termen de 3 zile lucrătoare de la data încetării situaţiei care a cauzat suspendarea. În consecinţă, suspendarea activităţii a fost hotărâtă prin procesul-verbal de şedinţă din data de 2 mai 2007, fixându-se termen la data de 16 mai 2007, dată pentru care intimatul a fost citat.
În şedinţa Consiliului din data mai sus indicată s-a constatat că, începând cu 14 mai 2007, intimatul se află internat în Spitalul Judeţean de Urgenţă Timişoara, împrejurare faţă de care a menţinut decizia suspendării activităţii.
Consiliul s-a întrunit din nou la 4 iunie 2007, când a constatat că a încetat situaţia de incapacitate temporară de muncă a intimatului şi a dispus convocarea acestuia pentru data de 12 iunie 2007.
Recurenţii au concluzionat în sensul că în perioada în care C.S.D. a dispus suspendarea procedurilor disciplinare privind abaterile săvârşite de intimat nu putea curge termenul prevăzut de art. 59 alin. (9) din Legea nr. 360/2002.
Intimatul a formulat concluzii scrise în care a solicitat respingerea recursurilor.
Analizând sentinţa recurată, în raport cu criticile formulate, cât şi din oficiu, în baza art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că recursurile sunt nefondate pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.
În mod constant, jurisprudenţa comunitară şi naţională a statuat că unul din principiile fundamentale ale procedurii administrative necontencioase este principiul contradictorialităţii, privit ca o aplicare a principiului respectării drepturilor la apărare.
Cu alte cuvinte, sunt cazuri în care administraţia nu poate decide în mod legal fără să asculte cealaltă parte, adică fără să se conformeze principiului „audi alteram partem”.
În acest sens, alin. (5) al art. 59 din Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului precizează că, în cadrul procedurii de cercetare disciplinară, ascultarea celui în cauză şi consemnarea susţinerilor sale sunt obligatorii. În plus, alin. (6) din acelaşi act normativ arată că poliţistul cercetat are dreptul să cunoască în întregime actele cercetării şi să solicite probe în apărare.
Acest principiu se regăseşte statuat şi în art. 33 alin. (1) lit. d) din ordinul M.A.I. care menţionează următoarele: contradictorialitatea presupune asigurarea posibilităţii persoanelor aflate pe poziţii devergente de a se exprima cu privire la orice act sau fapt care are legătură cu abaterea disciplinară pentru care Consiliul a fost sesizat.
În plus, pentru punerea în aplicare a acestui principiu, art. 49 alin. (1) lit. a) – d) din acelaşi ordin precizează care sunt atribuţiile C.S.D.: convoacă poliţistul cercetat şi îi solicită să precizeze dacă are cunoştinţă de rezultatul cercetării prealabile, precum şi dacă are obiecţii sau noi probe de formulat care nu au putut fi prezentate în perioada cercetării prealabile; audiază persoane, administrează probe şi verifică documente.
În speţă, aşa cum a reţinut şi prima instanţă şi cum au arătat şi autorităţile recurente, suspendarea activităţii C.S.D. a avut loc datorită situaţiilor în care reclamantul s-a aflat: este vorba de efectuarea concediului legal de odihnă în perioada în care a fost planificat şi internarea acestuia în spital, ca urmare a unei afecţiuni medicale.
Dacă sancţiunea disciplinară s-ar fi aplicat strict în termenul de 60 de zile, fără a se respecta normele referitoare la suspendarea procedurii de cercetare disciplinară în cazuri excepţionale (cum au fost şi cele din cauza de faţă) s-ar fi încălcat principiul contradictorialităţii, iar intimatul ar fi fost în imposibilitate de a fi audiat, de a-şi exprima punctul de vedere cu privire la faptele reţinute în sarcina sa, şi de a-şi formula apărările.
Într-o atare situaţie, decizia de sancţionare disciplinară ar fi fost lovită de nulitate.
În consecinţă, Înalta Curte, constatând că prima instanţă nu a intrat în cercetarea fondului cauzei, în raport de prevederile art. 312 alin. (5) şi art. 312 C. proc. civ., coroborate cu cele ale art. 20 alin. (3) teza finală din Legea contenciosului administrativ, va admite recursurile, va casa sentinţa atacată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de Ministerul Internelor şi Reformei Administrative şi de I.G.P.R. împotriva sentinţei civile nr. -231 din 2 octombrie 2007 a Curţii de Apel Timişoara, secţia de contencios, administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 martie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1321/2008. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 1326/2008. Contencios. Alte cereri. Recurs → |
|---|
