ICCJ. Decizia nr. 1331/2008. Contencios. Refuz acordare drepturi. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1331/2008
Dosar nr. 890/2/2007
Şedinţa publică de la 28 martie 2008
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la Curtea de Apel Bucureşti reclamanţii H.M. şi T.T. au solicitat în contradictoriu cu Ministerul Internelor şi Reformei Administrative obligarea pârâtului la plata sumelor reprezentând prima de concediu pe anii 2001, 2002, 2003 actualizată cu indicele de inflaţie de la data naşterii dreptului, la data plăţii efective.
În motivarea acţiunii reclamanţii au arătat că au fost funcţionari publici în cadrul Ministerului Internelor şi Reformei Administrative, iar Legea nr. 188/1999 prevede că „Funcţionarul public are dreptul, pe lângă indemnizaţia de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, care se impozitează separat”.
Ulterior, printr-o serie de ordonanţe şi legi respectiv art. 3 alin,1 din O.U.G. nr. 33/2001, art. 12 alin. (4) din Legea nr. 743/2001, art. 10 alin. (3) din Legea nr. 631/2002, art. 9 pct. 7 din Legea nr. 507/2003, art. 8 alin. (7) din Legea nr. 511/2004 şi art. 5 alin. (1) din Legea nr. 380/2005 s-a dispus suspendarea aplicării acestui articol cu privire la prima de concediu.
Pârâtul, prin întâmpinare a invocat excepţia necompetenţei materiale a Curţii de Apel, iar pe fond a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
Prin sentinţa civilă nr. 1663 din 13 iunie 2007 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios, administrativ şi fiscal, a admis acţiunea formulată de reclamanţi, a respins excepţia necompetenţei materiale a Curţii de Apel Bucureşti şi cererea de chemare în garanţie invocată de pârât ca neîntemeiată, a obligat pârâtul să plătească sumele reprezentând prime de concediu pentru anii 2001, 2002 şi 2003, actualizate cu rata inflaţiei la data plăţii efective.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că reclamanţii în calitate de funcţionari publici are dreptul la o primă de concediu potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul Ministerul Internelor şi Reformei Administrative criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, invocând prevederile art. 304 pct. 4 C. proc. civ.
Recurentul în motivele de recurs susţine că instanţa de fond, în mod greşit, nu s-a pronunţat asupra excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune.
Astfel, s-a produs o restrângere temporară a dreptului de a beneficia de plata primelor de concediu, restrângere care este atât necesară (nu se poate aproba punerea în plată a unui drept câtă vreme nu există fonduri care să poată conduce la exercitarea acestuia), cât şi proporţională (această măsură va fi menţinută până când vor fi identificate fondurile necesare), conform prevederilor art. 53 alin. (2) din Constituţia României, republicată.
Recurentul susţine că hotărârea instanţei de fond este vădit nelegală deoarece dispoziţiile art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 fiind suspendate, este evident faptul că acestea nu pot produce efecte juridice în intervalul 01 ianuarie 2001 – 31 decembrie 2003, iar instituirea în sarcina instituţiei pârâte a obligaţiei de plată a dreptului pretins pe calea prezentei acţiuni s-a făcut cu încălcarea prevederilor imperative ale legilor bugetare amintite.
Un alt motiv pentru care consideră că hotărârea instanţei de fond este criticabilă îl constituie respingerea cererii de chemare în garanţie formulată de Ministerul Internelor şi Reformei Administrative în contradictoriu cu Ministerul Economiei şi Finanţelor.
De asemenea, se mai arată că instanţa de fond nu a observat că legile bugetului de stat pentru anii 2001 – 2005 au fost adoptate şi promulgate potrivit prevederilor Constituţiei României, iar aplicarea lor este obligatorie, pronunţând o hotărâre cu aplicarea greşită a legii.
Examinând cauza în raport cu actele şi lucrările dosarului precum şi cu dispoziţiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru cele ce se vor arăta în continuare.
Criticile aduse hotărârii instanţei de fond sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, acestea nu au nici un suport legal, şi nu fac decât să prezinte perioadele de timp şi actele normative prin care acest drept a fost suspendat.
Potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 „funcţionarul public are dreptul, pe lângă indemnizaţia de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu”.
Or, dispoziţiile textului de lege sus citat prin care s-a acordat dreptul în discuţie, au fost în fiinţă în întreaga perioadă menţionată şi fiind conforme cu principiile înscrise în art. 38 alin. (2) din Constituţia României, nu s-a constatat că ar fi neconstituţionale.
Ulterior, în anii 2001-2006, prin legi bugetare succesive, acordarea primei de vacanţă a fost suspendată, însă aceste dispoziţii nu au conţinut vreo referire la eventualitatea desfiinţării dreptului, ci doar la suspendarea exerciţiului acestuia.
Suspendarea exerciţiului dreptului nu echivalează cu însăşi înlăturarea lui atâta timp cât nu există nici o dispoziţie legală prin care să fi fost înlăturată existenţa acestuia, întrucât s-ar încălca principiul constituţional care garantează realizarea drepturilor acordate din moment ce printr-o lege anterioară s-a conferit dreptul la primă pentru concediul de odihnă.
Nu se poate considera că acel drept nu a existat în perioada anilor 2001-2005, pentru că exerciţiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat, întrucât s-ar contraveni atât art. 53 din Constituţia revizuită (privind cazurile când se poate restrânge exerciţiul unui drept) cât şi reglementărilor date prin art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.
Efectele produse de aceste acte normative, de suspendare sau de amânare a punerii în aplicare a dispoziţiei legale referitoare la dreptul dobândit, trebuie limitate numai la perioada cât a fost în vigoare actul normativ care a prevăzut dreptul respectiv.
A considera altfel, ar însemna să se prelungească valabilitatea dispoziţiei de suspendare a aplicării unui text de lege şi după abrogarea lui, ceea ce ar fi de neconceput şi inadmisibil.
Astfel, s-ar ajunge la situaţia ca un drept patrimonial, a cărui existenţă este recunoscută, să fie vidat de substanţa sa şi, practic, să devină lipsit de orice valoare.
Din cele prezentate rezultă că prima de vacanţă li se cuvine reclamanţilor, iar executivul nu putea suspenda sau abroga acest drept.
Este cert faptul că un drept derivând dintr-un raport juridic de muncă odată câştigat nu mai poate fi anulat.
Respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul şi litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendinţe de reglementare a unor situaţii juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi obstaculaţi de a se bucura efectiv de acestea pentru perioada în care au fost prevăzute de lege.
Nici susţinerea potrivit căreia instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune nu este neîntemeiată şi nu poate fi primită întrucât, din considerentele hotărârii, rezultă fără putinţă de tăgadă că instanţa a analizat această excepţie.
De asemenea, Înalta Curte constată că instanţa de fond în mod corect a respins cererea de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor Publice.
Într-adevăr, potrivit prevederilor art. 60 alin. (1) C. proc. civ., „Partea poate să cheme în garanţie o altă persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte, în cazul când ar cădea în pretenţii cu o cerere în garanţie sau în despăgubire";.
Or, în cauză, între autoritatea chemată în garanţie şi autoritatea pârâtă, nu există un raport juridic obligaţional, atribuţiile în materia bugetului de stat, stabilite în sarcina Ministerului Economiei şi Finanţelor de art. 19 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, neputând constitui fundamentul unui asemenea raport.
Mai mult decât atât, conform art. 34 din actul normativ sus menţionat, „Ordonatorii principali de credite au obligaţia ca până la data de 15 iulie a fiecărui an să depună la Ministerul Economiei şi Finanţelor propunerile pentru proiectul de buget şi anexele la acesta, pentru anul bugetar următor, cu încadrarea în limitele de cheltuieli, şi estimările pentru următorii 3 ani, comunicate potrivit art. 33, însoţite de documentaţii şi fundamentări detaliate"; alin. (1) iar „Ministerul Finanţelor Publice examinează proiectele de buget şi poartă discuţii cu ordonatorii principali de credite asupra acestora. În caz de divergenţă hotărăşte Guvernul";.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală şi în mod corect a constatat că potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, republicată, reclamanţii au dreptul la o primă de concediu.
În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în conformitate cu art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat, menţinându-se sentinţa atacată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Ministerul Internelor şi Reformei Administrative, sentinţei civile nr. 1663 din 13 iunie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios, administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 martie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1330/2008. Contencios. Anulare act emis de... | ICCJ. Decizia nr. 1350/2008. Contencios. Alte cereri. Recurs → |
|---|
