ICCJ. Decizia nr. 1334/2008. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE SI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1334
Dosar nr. 2448/2/200.
Şedinţa publică din 28 martie 2008
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la Curtea de Apel Bucureşti reclamantul T.A.N. a solicitat în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Internelor şi Reformei Administrative şi Ministerul Finanţelor Publice, ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate existenţa drepturilor sale băneşti, ca poliţist privind sporul de fidelitate de până la 20% din salariul de bază pe anii 2004 şi 2005 precum şi la prima de concediu egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, ce i se cuvine pe anii 2004, 2005 şi 2006, sume actualizate cu indicele de inflaţie şi cu dobânda medie practicată în sistemul bancar pe această perioadă.
Recurentul menţionează că drepturile solicitate există şi în prezent, ele nefiind înlăturate de legiuitor, acestea fiind drepturi câştigate, derivate dintr-un raport de muncă, astfel că suspendarea nu înseamnă desfiinţarea dreptului.
În drept, sunt invocate dispoziţiile art. 6 şi art. 37 alin. (2) din OG nr. 38 din 30 ianuarie 2003 şi la art. 41 şi art. 53 din Constituţie, art. 28 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 360/2002, C. muncii.
Prin întâmpinare Ministerul Internelor şi Reformei Administrative a solicitat respingerea acţiunii reclamantului ca neîntemeiată, cu susţinerea că perioada de suspendare succesivă a aplicării dispoziţiilor art. 37 alin. (2) teza I din OG nr. 38/2003 s-a încheiat la 31 decembrie 2006, însă ordonatorii principali de credite au obligaţia de a se încadra în cheltuielile de personal menţionate pentru fiecare din anexele la legile bugetare, astfel că bugetului Ministerului Internelor şi Reformei Administrative pe anul 2006 nu i-au fost alocate sume pentru plata primei de concediu.
În esenţă, se solicită ca în cazul admiterii acţiunii reclamantului să fie admisă şi cererea de chemare în garanţie cu obligarea Ministerului Economiei şi Finanţelor la virarea sumelor solicitate.
Prin întâmpinare, Ministerul Economiei şi Finanţelor a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii, a lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Economiei şi Finanţelor, iar în subsidiar (în cazul respingerii excepţiilor) a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
Se solicită respingerea cererii de chemare în garanţie ca neîntemeiată întrucât Ministerul Economiei şi Finanţelor are obligaţia de a se încadra în cheltuielile stabilite de legiuitor, plata primelor de concediu salariaţilor unei alte instituţii publice apărând nelegală şi imposibil de efectuat.
Prin sentinţa civilă nr. 1799 din 25 iunie 2007 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţia neîndeplinirii procedurii prealabile, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Economiei şi Finanţelor, a respins acţiunea reclamantului ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, a respins excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în garanţie a Ministerului Economiei şi Finanţelor, a admis în parte acţiunea reclamantului T.A.N., i-a recunoscut acestuia dreptul de a beneficia de sporul de fidelitate de până la 20% din salariul de bază şi prima de concediu.
De asemenea a obligat pârâtul Ministerul Internelor şi Reformei Administrative la plata către reclamant a acestor drepturi, a respins cererea reclamantului de plată a dobânzii medii practicate în sistemul bancar, la suma datorată, ca neîntemeiată, a admis cererea de chemare în garanţie a Ministerului Economiei şi Finanţelor, obligând acest pârât să aloce Ministerului Internelor şi Reformei Administrative fondurile necesare plăţii primelor de concediu şi a sporului de fidelitate.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că potrivit art. 911 din Legea nr. 188/1999, legiuitorul nu a operat o atare precizare astfel încât nu se poate face distincţie, motiv pentru care excepţia neîndeplinirii procedurii prealabile invocată pe temeiul art. 7 din Legea nr. 554/2004 a respins-o ca neîntemeiată.
În ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Economiei şi Finanţelor, instanţa a primit susţinerile formulate de Ministerul Economiei şi Finanţelor, constatând că acesta nu are legitimare procesuală pasivă faţă de raportul juridic dedus judecăţii, respingând acţiunea reclamantului ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în garanţie, instanţa de fond a respins-o având în vedere că acordarea drepturilor salariale solicitate depinde de existenţa fondurilor băneşti ce se alocă pârâtului Ministerul Internelor şi Reformei Administrative de către Ministerul Economiei şi Finanţelor în temeiul Legii nr. 500/2002 şi HG nr. 208/2005.
În ce priveşte cererea reclamantului de actualizare a sumelor cu indicele de inflaţie de la data naşterii dreptului şi până la data plăţii efective, instanţa de fond a admis-o având în vedere împrejurarea că reclamantul a fost împiedicat să-şi valorifice dreptul legal datorită suspendării prin legile bugetare anuale, astfel că actualizarea se impune ca rezultat al devalorizării monedei naţionale.
Cererea reclamantului ca sumele să fie actualizate şi cu dobânda medie practicată în sistemul bancar pe aceeaşi perioadă, instanţa a respins-o ca neîntemeiată apreciind că prejudiciul suferit de reclamant prin întârzierea valorificării dreptului, fiind acoperit de actualizarea cu coeficientul de inflaţie, astfel că aplicarea şi a dobânzii medii practicate în sistemul bancar pe aceeaşi perioadă, contravine principiului „non bis in idem".
Asupra cererii de chemare în garanţie a Ministerului Economiei şi Finanţelor, instanţa s-a pronunţat în sensul admiterii cererii, cu obligarea acestuia, în calitate de chemat în garanţie, să vireze fondurile băneşti necesare plăţii primelor de vacanţă (CO) şi a sporului de fidelitate.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul –chemat în garanţie Ministerul Economiei şi Finanţelor criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, invocând prevederile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
Recurentul, în dezvoltarea motivelor de recurs, susţine că, este inadmisibilă chemarea în garanţie având în vedere prevederile art. 60 alin. (1) C. proc. civ., precum şi obiectul cererii de chemare în judecată.
Apreciază că cererea de chemare în garanţie a acestei instituţii nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de codul de procedură civilă pentru chemarea în garanţie, atâta timp cât, obiectul acesteia se întemeiază pe o altă obligaţie decât cea pe care o pretind reclamanţii pârâtului.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 1 din OG nr. 22/2002, executarea obligaţiilor de plată ale instituţiilor publice în temeiul titlurilor executorii se realizează din sumele aprobate prin bugetele acestora la titlul de cheltuieli la care se încadrează obligaţia de plată respectivă.
În fine, se mai susţine că obligaţiile de plată ale Ministerului Internelor şi Reformei Administrative şi/sau ale Inspectoratului de Poliţie al Judeţului Ilfov în temeiul unui titlu executoriu, (cum ar fi şi o hotărâre judecătorească prin care s-ar admite pretenţiile reclamantului) se realizează din sumele aprobate prin bugetele acestor doi pârâţi, fără nici o legătură cu atribuţiile Ministerului Economiei şi Finanţelor în materie de buget.
Examinând cauza în raport cu actele şi lucrările dosarului precum şi cu dispoziţiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru cele ce se vor arăta în continuare.
Cu privire la cererea de chemare în garanţie a Ministerului Economiei şi Finanţelor se va reţine că în mod greşit a fost admisă aceasta de către instanţa de fond.
Într-adevăr, potrivit prevederilor art. 60 alin. (l) C. proc. civ., „Partea poate să cheme în garanţie o altă persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte, în cazul când ar cădea în pretenţii cu o cerere în garanţie sau în despăgubire".
Or, în cauză, între autoritatea chemată în garanţie, Ministerul Economiei şi Finanţelor, şi autorităţile pârâte nu există un raport juridic obligaţional, atribuţiile în materia bugetului de stat, stabilite în sarcina Ministerului Economiei şi Finanţelor de art. 19 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, neputând constitui fundamentul unui asemenea raport.
Mai mult decât atât, conform art.34 din actul normativ sus menţionat, „Ordonatorii principali de credite (cum sunt şi autorităţile pârâte - n.r.) au obligaţia ca până la data de 15 iulie a fiecărui an să depună la Ministerul Economiei şi Finanţelor propunerile pentru proiectul de buget şi anexele la acesta, pentru anul bugetar următor, cu încadrarea în limitele de cheltuieli, şi estimările pentru următorii 3 ani, comunicate potrivit art. 33, însoţite de documentaţii şi fundamentări detaliate" [alin. (1)] iar „Ministerul Economiei şi Finanţelor examinează proiectele de buget şi poartă discuţii cu ordonatorii principali de credite asupra acestora. In caz de divergenţă hotărăşte Guvernul".
Vor fi menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate, pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 „funcţionarul public are dreptul, pe lângă indemnizaţia de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu".
Or, dispoziţiile textului de lege sus citat prin care s-a acordat dreptul în discuţie, au fost în fiinţă în întreaga perioadă menţionată şi fiind conforme cu principiile înscrise în art. 38 alin. (2) din Constituţia României, nu s-a constatat că ar fi neconstituţionale.
Ulterior, în anii 2001-2006, prin legi bugetare succesive, acordarea primei de vacanţă a fost suspendată, însă aceste dispoziţii nu au conţinut vreo referire la eventualitatea desfiinţării dreptului, ci doar la suspendarea exerciţiului acestuia.
Suspendarea exerciţiului dreptului nu echivalează cu însăşi înlăturarea lui atâta timp cât nu există nici o dispoziţie legală prin care să fi fost înlăturată existenţa acestuia, întrucât s-ar încălca principiul constituţional care garantează realizarea drepturilor acordate din moment ce printr-o lege anterioară s-a conferit dreptul la primă pentru concediul de odihnă.
Nu se poate considera că acel drept nu a existat în perioada anilor 2001-2005, pentru că exerciţiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat, întrucât s-ar contraveni atât art. 53 din Constituţia revizuită (privind cazurile când se poate restrânge exerciţiul unui drept) cât şi reglementărilor date prin art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.
Efectele produse de aceste acte normative, de suspendare sau de amânare a punerii în aplicare a dispoziţiei legale referitoare la dreptul dobândit, trebuie limitate numai la perioada cât a fost în vigoare actul normativ care a prevăzut dreptul respectiv.
A considera altfel ar însemna să se prelungească valabilitatea dispoziţiei de suspendare a aplicării unui text de lege şi după abrogarea lui, ceea ce ar fi de neconceput şi inadmisibil.
Altfel, s-ar ajunge la situaţia ca un drept patrimonial, a cărui existenţă este recunoscută, să fie vidat de substanţa sa şi, practic, să devină lipsit de orice valoare.
Din cele prezentate rezultă că prima de vacanţă i se cuvine reclamantei, iar executivul nu putea suspenda sau abroga acest drept.
Este cert faptul că un drept derivând dintr-un raport juridic de muncă odată câştigat nu mai poate fi anulat.
Respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul şi litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendinţe de reglementare a unor situaţii juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi obstaculaţi de a se bucura efectiv de acestea pentru perioada în care au fost prevăzute de lege.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală şi în mod corect a constatat că potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, republicată, reclamanţii au dreptul la o primă de concediu.
În consecinţă, pentru considerentele arătate recursul va fi admis, sentinţa atacată va fi modificată în sensul respingerii cererii de chemare în garanţie, fiind menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de Ministerul Economiei şi Finanţelor, împotriva sentinţei civile nr. 1799 din 25 iunie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Modifică în parte sentinţa atacată, în sensul că respinge cererea de chemare în garanţie a Ministerului Economiei şi Finanţelor.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 martie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1329/2008. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 1336/2008. Contencios → |
|---|
