ICCJ. Decizia nr. 1336/2008. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE SI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1336
Dosar nr. 3438/2/200.
Şedinţa publică din 28 martie 2008
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la Curtea de Apel Bucureşti reclamantul G.C. a solicitat în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Internelor şi Reformei Administrative şi Direcţia Generală de Informaţii şi Protecţie Internă obligarea în solidar a acestora la plata drepturilor salariale reprezentând prime de concediu pentru anii 2004-2006 şi a sporului de fidelitate de până la 20% din salariul de bază pentru perioada 1 ianuarie 2005-31 decembrie 2005, actualizate cu indicele de inflaţie până la data plăţii efective.
Reclamantul a mai solicitat obligarea Ministerului Economiei şi Finanţelor la alocarea fondurilor necesare în bugetul Ministerului Internelor şi Reformei Administrative pentru efectuarea plăţii acestor drepturi salariale.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat în esenţă că îndeplineşte funcţia de poliţist, având calitatea de funcţionar public civil cu statut special, conform art. 1 alin. (1) din Legea nr. 360/2002 privind statutul poliţistului, ofiţer în cadrul Ministerului Internelor şi Reformei Administrative din anul 1998, iar potrivit dispoziţiilor art. 37 alin. (2) din OG nr. 38/2003, privind salarizarea şi alte drepturi ale poliţiştilor avea dreptul la plecarea în concediul de odihnă la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu.
Contrar acestor dispoziţii legale, reclamantul a arătat că în perioada 2004-2006 nu a beneficiat de plata acestor drepturi, întrucât printr-o serie de acte normative s-a dispus suspendarea aplicării acestora, deşi acest drept subzistă şi în prezent, textul care îl prevede nefiind abrogat.
În acelaşi sens, reclamantul a arătat faptul că nu i-au fost acordate în perioada 1 ianuarie 2005-31 decembrie 2005 drepturile salariale reprezentând sporul de fidelitate, prevăzut de dispoziţiile art .6 din OG nr. 38/2003 privind salarizarea şi alte drepturi ale poliţiştilor, cu modificările şi completările ulterioare.
Reclamantul a susţinut că suspendarea continuă a exerciţiului unui drept legal contravine normelor legislaţiei muncii ca şi a normelor constituţionale invocând în acest sens dispoziţiile art. 41 şi art. 53 din Constituţia României.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art.2 8 alin. (1) lit. e) şi art. 78 alin. (1) din Legea nr. 360/2002, art. 6 şi art. 37 alin. (2) teza I din OG nr. 38/2003, art. 56 şi art. 64 din Legea nr. 24/2000, Ordinul M.A.I. nr. 132/2004, Legea nr. 188/1999 republicată, Legea nr. 500/2002.
Pârâtul Ministerul Internelor şi Reformei Administrative a formulat întâmpinare şi cerere de chemare în garanţie a Ministerului Economiei şi Finanţelor, solicitând respingerea cererii formulate de reclamant ca neîntemeiată, iar în ipoteza admiterii acţiunii, obligarea chematului în garanţie la virarea sumelor necesare efectuării acestor plăţi.
Prin sentinţa civilă nr. 2206 din 19 septembrie 2008 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis cererea de chemare în garanţie a Ministerului Economiei şi Finanţelor formulată de Ministerul Internelor şi Reformei Administrative, a admis acţiunea reclamantului G.C., a obligat pârâţii Ministerul Internelor şi Reformei Administrative şi Direcţia Generală de Informaţii şi Protecţie Internă la plata drepturilor băneşti reprezentând prime de vacanţă pentru anii 2004-2006, actualizate cu indicele de inflaţie, la data plăţii efective şi a sporului de fidelitate de până la 20 % din salariul de bază pentru perioada 1 ianuarie 2005-31 decembrie 2005 actualizat la data plăţii. Totodată a obligat chematul în garanţie Ministerul Economiei şi Finanţelor la alocarea fondurilor necesare efectuării plăţilor.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că potrivit dispoziţiilor art. 37 alin. (2) teza I din OG nr. 38/2003 privind salarizarea şi alte drepturi ale poliţiştilor „la plecarea în concediul de odihnă, poliţistul primeşte o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu".
Potrivit dispoziţiilor art. 6 din OG nr. 38/2003 privind salarizarea şi alte drepturi ale poliţiştilor, cu modificările şi completările ulterioare „pentru activitatea desfăşurată în instituţiile din sectorul de apărare naţională, ordine publică şi siguranţă naţională, în calitate de militar, poliţist, funcţionar public şi personal contractual, poliţiştilor li se acordă un spor de fidelitate de până la 20% din salariul de bază.
În ceea ce priveşte cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtul Ministerul Internelor şi Reformei Administrative împotriva Ministerului Economiei şi Finanţelor, Curtea a apreciat-o ca fiind întemeiată admiţând-o, în cauză fiind întrunite condiţiile prevăzute de art. 60 C. proc. civ., având în vedere şi atribuţiile de gestionare a bugetului de stat în conformitate cu dispoziţiile HG nr. 208/2005.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul, chemat în garanţie Ministerul Economiei şi Finanţelor criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, invocând prevederile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
Recurentul, în dezvoltarea motivelor de recurs, susţine că tocmai pronunţarea unei hotărâri prin care Ministerul Economiei si Finanţelor să fie obligat la alocarea fondurilor către Ministerul Internelor ar duce la nesocotirea Legii nr. 500/2002, prin care este reglementată procedura bugetară şi totodată ar pune instituţia în imposibilitatea executării acestei hotărâri.
Potrivit art. 6 din Legea nr. 500/2002, "Legile bugetare anuale pot fi modificate în cursul exerciţiului bugetar prin legi de rectificare, elaborate cel mai târziu până la data de 30 noiembrie. Legilor de rectificare li se vor aplica aceleaşi proceduri ca şi legilor anuale iniţiale, cu excepţia termenelor din calendarul bugetar iar responsabilitatea instituţiei se limitează la faza de proiect bugetar.
Se mai susţine faptul că între reclamant si Ministerul Economiei si Finanţelor nu există nici un fel de raporturi legale sau contractuale care să justifice chemarea în judecată a instituţiei în calitate de pârât.
Raporturile de muncă sunt între reclamant pe de o parte şi instituţiile în care îşi desfăşoară activitatea pe de altă parte, Ministerul Internelor fiind ordonatorul principal de credite pentru acesta, de altfel singura instituţie care îşi elaborează propriul proiect de buget.
Pretenţiile reclamantului solicitate prin cererea de chemare în judecată reprezintă drepturi de personal, salariale, care nu pot fi plătite decât de către angajator.
Cererea de acordare a sporului de fidelitate şi a primelor de vacanţă este neîntemeiată şi prin prisma prevederilor Constituţiei României, potrivit cărora măsurile de protecţie socială sunt stabilite prin lege şi tot legiuitorul are posibilitatea de a suspenda acordarea acestor măsuri pentru o anumită durată determinată, fără ca acest eveniment legislativ să conducă la restrângerea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ce decurg din statutul de salariat al persoanelor, drepturi care sunt prevăzute expres în Codul muncii.
Examinând cauza în raport cu actele şi lucrările dosarului precum şi cu dispoziţiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru cele ce se vor arăta în continuare.
Cu privire la cererea de chemare în garanţie a Ministerului Economiei şi Finanţelor, se va reţine, de asemenea, că în mod greşit a fost admisă aceasta de către instanţa de fond.
Într-adevăr, potrivit prevederilor art. 60 alin. (l) C. proc. civ., „Partea poate să cheme în garanţie o altă persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte, în cazul când ar cădea în pretenţii cu o cerere în garanţie sau în despăgubire".
Or, în cauză, între autoritatea chemată în garanţie şi autorităţile pârâte nu există un raport juridic obligaţional, atribuţiile în materia bugetului de stat, stabilite în sarcina Ministerului Economiei şi Finanţelor de art. 19 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, neputând constitui fundamentul unui asemenea raport.
Mai mult decât atât, conform art.34 din actul normativ sus menţionat, „Ordonatorii principali de credite (cum sunt şi autorităţile pârâte - n.r.) au obligaţia ca până la data de 15 iulie a fiecărui an să depună la Ministerul Economiei şi Finanţelor propunerile pentru proiectul de buget şi anexele la acesta, pentru anul bugetar următor, cu încadrarea în limitele de cheltuieli, şi estimările pentru următorii 3 ani, comunicate potrivit art. 33, însoţite de documentaţii şi fundamentări detaliate" [alin. (1)] iar „Ministerul Economiei şi Finanţelor examinează proiectele de buget şi poartă discuţii cu ordonatorii principali de credite asupra acestora. In caz de divergenţă hotărăşte Guvernul".
Vor fi menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate, pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 „funcţionarul public are dreptul, pe lângă indemnizaţia de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu".
De asemenea, conform art. 6 din acest act normativ poliţiştilor li se acordă un spor de fidelitate de până la 20% din salariul de bază.
Or, dispoziţiile textului de lege sus citat prin care s-a acordat dreptul în discuţie, au fost în fiinţă în întreaga perioadă menţionată şi fiind conforme cu principiile înscrise în art. 38 alin. (2) din Constituţia României, nu s-a constatat că ar fi neconstituţionale.
Ulterior, în anii 2001-2006, prin legi bugetare succesive, acordarea primei de vacanţă a fost suspendată, însă aceste dispoziţii nu au conţinut vreo referire la eventualitatea desfiinţării dreptului, ci doar la suspendarea exerciţiului acestuia.
Suspendarea exerciţiului dreptului nu echivalează cu însăşi înlăturarea lui atâta timp cât nu există nici o dispoziţie legală prin care să fi fost înlăturată existenţa acestuia, întrucât s-ar încălca principiul constituţional care garantează realizarea drepturilor acordate din moment ce printr-o lege anterioară s-a conferit dreptul la primă pentru concediul de odihnă.
Nu se poate considera că acel drept nu a existat în perioada anilor 2001-2005, pentru că exerciţiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat, întrucât s-ar contraveni atât art. 53 din Constituţia revizuită (privind cazurile când se poate restrânge exerciţiul unui drept) cât şi reglementărilor date prin art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.
Efectele produse de aceste acte normative, de suspendare sau de amânare a punerii în aplicare a dispoziţiei legale referitoare la dreptul dobândit, trebuie limitate numai la perioada cât a fost în vigoare actul normativ care a prevăzut dreptul respectiv.
A considera altfel ar însemna să se prelungească valabilitatea dispoziţiei de suspendare a aplicării unui text de lege şi după abrogarea lui, ceea ce ar fi de neconceput şi inadmisibil.
Altfel, s-ar ajunge la situaţia ca un drept patrimonial, a cărui existenţă este recunoscută, să fie vidat de substanţa sa şi, practic, să devină lipsit de orice valoare.
În consecinţă recursul va fi admis, sentinţa atacată va fi modificată în sensul respingerii cererii de chemare în garanţie, menţinându-se celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de Ministerul Economiei şi Finanţelor, împotriva sentinţei civile nr. 2206 din 19 septembrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Modifică în parte sentinţa atacată, în sensul că respinge cererea de chemare în garanţie a Ministerului Economiei şi Finanţelor.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 martie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1334/2008. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 1347/2008. Contencios → |
|---|
