ICCJ. Decizia nr. 1376/2008. Contencios. Anulare act de control taxe şi impozite. Recurs
Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1376/2008
Dosar nr. 1007/35/2007
Şedinţa publică de la 1 aprilie 2008
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
În urma rejudecării cauzei, după casare, prin sentinţa nr. 155/CA - P.I. din 1 octombrie 2007, Curtea de Apel Oradea, secţia comercială, de contencios, administrativ şi fiscal, a respins acţiunea formulată de reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Economiei şi Finanţelor -A.N.A.F., D.R.V. Cluj şi A.N.V., prin care se solicita anularea actului administrativ-fiscal - procesul-verbal de control din 4 noiembrie 2005, privind stabilirea în sarcina societăţii a plăţii taxelor vamale, dobânzi şi penalităţi în cuantum de 653.359 RON aferente importului de maşini şi utilaje de preparare a cărnii, precum şi a deciziei din 16 februarie 2006 prin care s-a respins contestaţia reclamantei împotriva procesului-verbal menţionat.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că societatea reclamantă a importat din Ungaria o serie de maşini şi utilaje pentru prepararea cărnii, beneficiind de scutire de la plata obligaţiilor vamale în conformitate cu dispoziţiile art. 22 din Legea nr. 133/1999 privind stimularea întreprinzătorilor privaţi pentru înfiinţarea şi dezvoltarea întreprinderilor mici şi mijlocii.
A mai reţinut instanţa de fond că la controlul ulterior s-a constatat că nu a fost îndeplinită nici una dintre condiţiile impuse de textul legal menţionat, pentru scutirea de plata taxelor vamale, respectiv ca bunurile să fie folosite exclusiv pentru dezvoltarea activităţilor proprii de producţie şi servicii şi să fie achiziţionate din surse proprii, astfel încât nu se pot reţine susţinerile reclamantei cu privire la nelegalitatea actului de control, câtă vreme chiar reclamanta recunoaşte că bunurile importate au fost improprii desfăşurării unei activităţi de producţie de natura celei indicate prin declaraţia vamală de import, chiar de la momentul introducerii lor în tară.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta SC A.I. SRL, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, fără a indica expres vreunul dintre motivele de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
Prin conţinutul cererii de recurs, societatea recurentă reiterează, în esenţă, susţinerile formulate cu ocazia judecării cauzei la instanţa de fond arătând următoarele:
Din interpretarea dispoziţiilor legale aplicabile în cauză respectiv art. 22 din Legea nr. 133/1999, precum şi cele ale Normelor Metodologice de aplicare a legii menţionate, aprobate prin H.G. nr. 244/2001, rezultă că neutilizarea bunurilor importate şi pentru care societatea a beneficiat de scutirea de la plata taxelor nu echivalează cu schimbarea destinaţiei, activitatea de producţie presupunând un anumit interval de timp pentru pregătirea desfăşurării ei;
Din actele depuse la dosar rezultă că societatea reclamantă a demarat procedurile necesare autorizării şi desfăşurării activităţii de producţie pentru care au fost achiziţionate maşinile şi utilajele, cumpărând chiar şi un imobil în acest scop, dar, din cauza conjuncturii economice, operaţiunea nu a mai putut fi finalizată din lipsa resurselor financiare; bunurile importate au rămas însă în patrimoniul societăţii, cu titlu de proprietate, fiind afectate aceleiaşi destinaţii iniţiale;
Societatea reclamantă este proprietara bunurilor importate, chiar dacă preţul nu a fost achitat integral, acest aspect neavând relevanţă atâta vreme cât avansul a fost achitat din surse proprii, iar părţile contractuale au convenit să nu fie stabilit un termen limită pentru plata integrală a preţului, având în vedere că cele două societăţi au acelaşi patron;
În ceea ce priveşte originea bunurilor importate, în mod greşit instanţa de fond a apreciat că aceasta are relevanţă pentru aplicarea dispoziţiilor art. 22 din Legea nr. 133/1999, în realitate pentru scutirea de la plata taxelor vamale şi a T.V.A.-ului fiind necesară doar îndeplinirea condiţiilor privitoare la destinaţia bunurilor şi achitarea lor.
Recursul este nefondat.
Analizând actele dosarului, criticile recurentei, prin prisma dispoziţiilor art. 304 C. proc. civ. şi a prevederilor legale incidente în materie şi examinând cauza sub toate aspectele, conform art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că hotărârea atacată a fost pronunţată cu aplicarea corectă a legii, nefiind dat în cauză nici un motiv care să impună casarea sau modificarea acesteia, concluzie întemeiată pe argumentele în continuare arătate.
La data importului bunurilor în discuţie de la o societate comercială din Ungaria, respectiv în anul 2000, reclamanta a beneficiat de scutire de la plata obligaţiilor vamale în conformitate cu dispoziţiile art. 22 din Legea nr. 133/1999, actualizată, privind stimularea întreprinzătorilor privaţi pentru înfiinţarea şi dezvoltarea întreprinderilor mici şi mijlocii.
Pentru acordarea acestor facilităţi, provenienţa bunurilor nu prezintă nicio relevanţă cum de altfel au apreciat şi autorităţile vamale la data aprobării solicitării formulată de reclamantă, din această perspectivă criticile acesteia fiind justificate.
Esenţial este însă, pentru justa soluţionare a cauzei, aspectul referitor la neutilizarea bunurilor importate, urmând a se stabili dacă în ipoteza în care acestea nu au fost puse în exploatare pentru realizarea şi dezvoltarea activităţii de producţie sunt incidente dispoziţiile art. 144 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea n. 141/1997 privind C. vam. al României în baza cărora a fost stabilită, la controlul ulterior în urma căruia a fost întocmit procesul-verbal din 4 noiembrie 2005, obligaţia reclamantei de a achita taxele vamale şi accesoriile aferente.
Potrivit art. 22 din Legea nr. 133/1999, „întreprinderile mici şi mijlocii sunt scutite de plata taxelor vamale pentru maşinile, instalaţiile, echipamentele industriale, … care se exportă în vederea dezvoltării activităţii proprii de producţie şi servicii şi se achită din fondurile proprii sau din credite obţinute de la bănci româneşti şi străine”.
Rezultă din aceste prevederile legale, coroborate cu cele ale art. 1-4 din Legea nr. 133/1999, că facilităţile create au ca scop, pe de o parte, stimularea înfiinţării şi, pe de altă parte, dezvoltarea întreprinderilor mici şi mijlocii, în vederea dezvoltării activităţilor de producţie şi servicii.
Prin urmare, pentru aplicarea prevederilor art. 2 din Legea nr. 133/1999, este necesară îndeplinirea cumulativă a celor două condiţii impuse de legiuitor, hotărâtoare fiind împrejurarea dacă utilajele, maşinile, etc., importate au fost folosite la înfiinţarea/dezvoltarea unei activităţi de producţie.
Este real faptul că acest act normativ nu a instituit un termen, cu valoarea unei condiţii rezolutorii a scutirii acordate, pentru punerea în funcţiune a utilajelor şi maşinilor importate, dar susţinerile recurentei în sensul că într-o atare situaţie nu este posibilă revocarea acesteia pentru neutilizarea lor efectivă nu pot fi reţinute, realizarea scopului legii presupunând indiscutabil îndeplinirea cerinţei referitoare la folosirea lor pentru înfiinţarea/dezvoltarea unei activităţi de producţie întru-un termen rezonabil.
În speţă, perioada cuprinsă între data acordării facilităţilor (decembrie 2000) şi data controlului ulterior (noiembrie 2005), când s-a constatat că bunurile nu au fost folosite pentru dezvoltarea activităţii proprii, fiind demontate şi stocate, nu poate fi considerată rezonabilă pentru asigurarea realizării scopului legii, reprezentantul reclamantei precizând, de altfel, la acest termen de judecată, că nici ulterior controlului acestea nu au fost puse în exploatare, iar după data de 1 ianuarie 2007 utilizarea lor conform respectivului scop nu mai este posibilă, întrucât nu îndeplinesc condiţiile tehnice impuse de normele europene.
Or, această situaţie este consecinţa directă a efectuării importului şi solicitării acordării facilităţilor în discuţie la o dată la care reclamanta nu avea asigurate condiţiile minime necesare înfiinţării/dezvoltării unei activităţi de producţie şi, respectiv, punerii în exploatare a bunurilor importate, simpla „dorinţă” de dezvoltare a propriei activităţi nefiind suficientă pentru realizarea scopului legii, astfel încât susţinerile acesteia referitoare la schimbarea în timp a conjuncturii pieţei, a prevederilor legislative şi a normelor instituite în domeniul respectiv de activitate nu sunt de natură a impune adoptarea unei alte soluţii în cauză.
Modificarea hotărârii atacate nu se impune nici din perspectiva alinierii la jurisprudenţa instanţei supreme din această materie, prin toate deciziile indicate de recurentă în acest sens reţinându-se o stare de fapt diferită, în situaţiile respective bunurile importate fiind folosite la înfiinţarea/dezvoltarea unei activităţi de producţie.
În consecinţă, pentru toate aceste considerente, Înalta Curte în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge prezentul recurs ca fiind nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de SC A.I. SRL, împotriva sentinţei civile nr. 155/CA - P.I. din 1 octombrie 2007 a Curţii de Apel Oradea, secţia comercială şi de contencios, administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 aprilie 2008.
← ICCJ. Decizia nr. 1375/2008. Contencios. Refuz acordare drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 1380/2008. Contencios. Suspendare executare... → |
---|