ICCJ. Decizia nr. 178/2008. Contencios. Refuz soluţionare cerere. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 178/2008
Dosar nr. 119/2/2007
Şedinţa publică de la 17 ianuarie 2008
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea adresată Tribunalul Bucureşti la data de 08 iunie 2005, reclamantul G.I. a chemat în judecată Ministerul Justiţiei invocând faptul că nu a primit răspuns la memoriile adresate pârâtului cu referire la problemele sale de detenţie.
Prin sentinţa civilă nr. 4620 din 15 noiembrie 2005, Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă, asigurări sociale, contencios administrativ şi fiscal, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, având în vedere dispoziţiile art. 10 din Legea contenciosului administrativ.
Prin sentinţa civilă nr. 1133 din 23 mai 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, în temeiul art. 22 alin. (1) din Legea nr. 544/2001 a fost sesizată Înalta Curte pentru pronunţarea regulatorului de competenţă.
Prin decizia nr. 4078 din 21 noiembrie 2006, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti reţinând faptul că autoritatea pârâtă este un organ al administraţiei publice centrale, în raport cu care competenţa de soluţionare aparţine Curţii de apel.
Prin sentinţa civilă nr. 1137 din 26 aprilie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a fost respinsă acţiunea reclamantului ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut faptul că în cauza dedusă judecăţii nu sunt îndeplinite condiţiile unui refuz nejustificat de soluţionare a unei cereri privind un drept recunoscut de lege în favoarea reclamantului, în sensul dispoziţiilor art. 1 şi art. 2 lit. g) şi h) din Legea nr. 554/2004 întrucât pârâtul a răspuns la sesizările formulate de reclamant cu privire la regimul de detenţie, în limitele competenţei sale administrative.
Sentinţa menţionată a fost atacată cu recurs de către reclamant, care a criticat-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, arătând că instanţa de fond nu a dat valoarea cuvenită Legii nr. 544/2001 şi H.G. nr. 123/2002, deşi că o parte dintre cererile sale se încadrau în ipoteza art. 5 alin. (1), raportat la art. 12 din Normele metodologice.
Recurentul-reclamant a mai arătat că Ministerul Justiţiei a refuzat să dea curs cererilor sale, sub diferite motive care contravin legii – fie că petiţiile privind unele informaţii de interes public sunt rezolvate de conducerea penitenciarului, fie că poate accesa o pagină de internet pentru a găsi informaţiile dorite.
În opinia recurentului-reclamant, esenţa procesului constă în aceea că a contestat actul administrativ prin care i s-a stabilit un regim de detenţie foarte restrictiv şi a solicitat efectuarea unei inspecţii din partea Corpului de control al ministrului şi comunicarea unor copii ale legilor privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Justiţiei şi Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, copia Codului deontologic al funcţionarului public cu statut special, precum şi a tuturor documentelor referitoare la detenţie, organizare şi funcţionare, regulamente, ordine ale ministrului justiţiei, referitoare la condiţii, hrană, cazarmament, planuri de intervenţie psihosocială.
Prin întâmpinarea depusă la dosar la data de 10 ianuarie 2008, intimatul-pârât a arătat, pe de o parte, că prin decizia nr. 4078 din 21 noiembrie 2006 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, făcând aplicarea art. 3 pct. 1 C. proc. civ. şi neluând în considerare precizarea acţiunii formulate de reclamant în sensul aplicării dispoziţiilor Legii nr. 544/2001.
Pe de altă parte, intimatul-pârât a arătat că instanţa de fond a constatat corect inexistenţa unui refuz nejustificat de rezolvare a unei cereri în sensul art. 1 din Legea nr. 544/2001, întrucât Ministerul Justiţiei, în limitele competenţelor sale administrative, a comunicat reclamantului un răspuns la diferitele sesizări.
Examinând cauza prin prisma criticilor formulate de recurentul-reclamant şi a prevederilor art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.
Prin decizia nr. 4078 din 21 noiembrie 2006, soluţionând conflictul negativ de competenţă ivit între Tribunalul Bucureşti şi Curtea de Apel Bucureşti, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, a stabilit în mod irevocabil că acţiunea cu care a fost învestită instanţa este una de drept comun în contenciosul administrativ, supusă normei de competenţă prevăzută de art. 3 pct. 1 C. proc. civ., nefiind aplicabile prevederile Legii nr. 544/2001.
Din acest motiv, nu poate fi reţinută critica privind ignorarea, de către instanţa de fond, a prevederilor Legii nr. 544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public şi ale Normelor metodologice aprobate prin H.G. nr. 123/2002.
În raport cu prevederile Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, sentinţa atacată a dat o rezolvare corectă raportului juridic dedus judecăţii.
Potrivit art. 52 din Constituţia României, precum şi a art. 1 alin. (1) şi art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ, prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, ori prin refuzul nejustificat de rezolvare a unei cereri.
Prevederile art. 2 alin. (1) lit. g) şi h) din Legea nr. 554/2004, în forma în vigoare la data sesizării instanţei [art. 2 alin. (1) lit. h) şi i), în forma actuală] definesc „nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri” drept faptul de a nu răspunde solicitantului în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii, dacă prin lege nu se prevede un alt termen, iar „refuzul nejustificat de a rezolva o cerere” drept exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinţei de a nu rezolva cererea.
Soluţionarea unei cereri în defavoarea petiţionarului sau contrar aşteptărilor sale nu reprezintă, automat, un refuz nejustificat, acest caracter al refuzului fiind reţinut numai prin raportare la prevederile legale, cu care răspunsul dat petiţionarului ar intra în contradicţie.
Or, din înscrisurile depuse la dosarul de fond, rezultă că Ministerul Justiţiei a răspuns detaliat şi adecvat la cererile care se refereau la atribuţii ce revin ministerului, potrivit legii, îndemnând, totodată, petiţionarul, să se adreseze autorităţii competente – Administraţia Naţională a Penitenciarelor – pentru problemele legate de regimul de detenţie.
Având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamantul G.I. împotriva sentinţei civile nr. 1137 din 26 aprilie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 ianuarie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1769/2008. Contencios. Alte cereri. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1783/2008. Contencios → |
|---|
