ICCJ. Decizia nr. 180/2008. Contencios. Litigiu privind regimul străinilor. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 180/2008
Dosar nr. 8254/2/2006
Şedinţa publică de la 18 ianuarie 2008
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea adresată Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul M.M. a chemat în judecată Ministerul Administraţiei şi Internelor – Autoritatea pentru Străini pentru anularea respingerii cererii de stabilire a domiciliului în România, dispusă de Autoritatea pentru Străini la 27 iulie 2006 şi obligarea acestei instituţii de aprobare a stabilirii domiciliului în România.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 993 din 11 aprilie 2007, a respins cererea ca neîntemeiată.
În motivarea soluţiei s-a reţinut că potrivit art. 70 alin. (1) din O.U.G. nr. 194/2002, republicată, cu modificările ulterioare, străinii îşi pot stabili domiciliul în România dacă îndeplinesc cumulativ condiţiile prevăzute la lit. a)-f), respectiv o şedere temporară, continuă şi legală în ultimii 5 ani, cu mijloace de întreţinere, asigurări sociale de sănătate, spaţiul de locuit, cunoaşterea limbii române şi să nu prezinte pericol pentru ordinea şi siguranţa naţională.
Cererea reclamantului a fost respinsă pentru că nu îndeplinea ultima condiţie, respectiv pentru că ar prezenta pericol social pentru ordinea şi siguranţa naţională conform unei adrese emisă de Serviciul Român de Informaţii.
În adresa Serviciului Român de Informaţii se descrie în concret pericolul pe care cetăţeanul străin îl reprezintă pentru siguranţa naţională şi acest înscris se află sub incidenţa art. 10 din Legea nr. 51/1991 privind siguranţa naţională a României.
Nu a fost reţinută susţinerea reclamantului că această adresă ar fi doar un punct de vedere, un aviz consultativ pentru că dispoziţiile art. 70 alin. (1) sunt imperative şi trebuiesc îndeplinite cumulativ.
Pentru a dovedi că această condiţie este îndeplinită, singura instituţie abilitată este Serviciul Român de Informaţii, conform Legii nr. 51/1991 şi Legii nr. 14/1992 privind organizarea şi funcţionarea Serviciului Român de Informaţii.
S-a motivat respingerea cererii de înfăţişare a înscrisului pe dispoziţiile art. 173 pct. 2 C. proc. civ. pentru că prin înfăţişarea acestuia s-ar încălca îndatorirea de a păstra secretul.
Nu s-a apreciat că a existat un abuz din partea pârâtei referitor la respingerea solicitării cetăţeanului străin atâta timp cât pârâta şi S.R.I. au acţionat în raport de legile statului român, cu respectarea drepturilor şi libertăţilor omului recunoscute de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, restrângerea acestor drepturi nefiind contrară scopului pentru care au fost edictate şi supunându-se principiului suveranităţii naţionale, prevăzut de art. 1 alin. (1) din Constituţia României.
Împotriva acestei sentinţe s-a declarat recurs de către reclamant, considerând că soluţia instanţei de fond este netemeinică şi nelegală.
Se arată în motivele de recurs că art. 3 din Legea nr. 51/1991 privind siguranţa naţională indică modalităţile de săvârşire a actelor ce constituie ameninţări pentru siguranţa naţională, iar în cauză nu s-a putut face dovada că reclamantul ar fi efectuat vreun act care să se încadreze în aceste modalităţi.
Pe de altă parte, din cuprinsul Legii nr. 14/1992 nu reiese că Serviciul Român de Informaţii ar avea ca atribuţii emiterea unor dispoziţii obligatorii pentru pârâtă, astfel că adresa Serviciului Român de Informaţii nu poate fi considerată decât un punct de vedere, un aviz consultativ.
Cu toate că reclamantului i se refuză stabilirea domiciliului în România, acestuia i se permite şederea legală pe teritoriul României ca refugiat, iar în această calitate nu prezintă pericol la adresa securităţii statului român.
A fost invocat şi faptul că adresa emisă de Serviciul Român de Informaţii ar avea caracter secret, dat din analiza art. 45 din Legea nr. 14/1992, documentele interne ale Serviciului Român de Informaţii au caracter de secret de stat, se păstrează în arhiva proprie şi nu pot fi consultate decât cu aprobarea directorului, în condiţiile legii, iar aceasta este adresată unei alte autorităţi şi nu poate avea caracter secret.
Se apreciază că instanţa nu poate fi oprită de la controlul judiciar, chiar dacă s-ar considera că ele au caracter secret şi trebuie înfăţişate instanţei, în acest sens pronunţându-se şi Curtea Constituţională prin Decizia nr. 333/2006.
Neprezentarea adresei solicitate poate fi considerată o încălcare a dreptului la apărare, astfel cum a constatat Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Lupşa contra României.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
Oficiul Român pentru Imigrări, instituţia care este continuarea Autorităţii Române pentru Străini, a formulat întâmpinare şi a solicitat respingerea recursului declarat, apreciind că este legală şi temeinică sentinţa prin care a fost respinsă contestaţia reclamantului, iar instanţa de fond, în mod legal a considerat că documentele ce au stat la baza refuzului, având caracter secret, nu pot fi înfăţişate nici în întregime şi nici în parte, în acest sens pronunţându-se şi Curtea Constituţională.
S-a solicitat Oficiului Român pentru Imigrări să depună la dosar actele care au stat la baza refuzului stabilirii domiciliului în România pentru reclamant, iar această autoritate a comunicat faptul că informaţiile solicitate sunt informaţii secret de stat, nivel de secretizare „secret”, iar pentru a putea fi comunicate trebuie respectate prevederile art. 28 alin. (1) din Legea nr. 182/2002 privind protecţia informaţilor clasificate, coroborate cu cele ale H.G. nr. 585/2002.
Examinând motivele de recurs invocate, inclusiv dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ., prevederile legale incidente în cauză, Înalta Curte va admite recursul declarat, va casa sentinţa şi va trimite cauza spre rejudecare, pentru următoarele considerente:
Instanţa de fond a avut de soluţionat contestaţia reclamantului faţă de refuzul Autorităţii pentru Străini de a-i stabili domiciliul în România.
Refuzul s-a bazat pe o adresă emisă de Serviciul Român de Informaţii din care ar rezulta că reclamantul ar prezenta un pericol pentru siguranţa naţională.
Instanţa de fond nu a dat curs solicitării reclamantului de a înfăţişa instanţei actele care au stat la baza acestui refuz, considerând că prin înfăţişarea lor s-ar încălca îndatorirea de a păstra secretul.
Potrivit art. 129 alin. (5) C. proc. civ., judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale. Ei vor putea ordona administrarea probelor pe care le consideră necesare chiar dacă părţile se împotrivesc.
Se constată că instanţa de fond nu a dat dovadă de rol activ, rezumându-se la un control pur formal al măsurii dispuse de autoritate, fără să solicite precizări în privinţa faptelor ce au fost atribuite reclamantului şi pentru a putea verifica dacă prin aceste fapte reclamantul prezintă pericol pentru odinea publică, pentru a putea stabili dacă măsura dispusă a fost luată în mod legal.
La rejudecare, instanţa va trebuie să procedeze, în conformitate cu prevederile Legii nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate, putând să solicite ca actele care au stat la baza refuzului de stabilire a domiciliului să poată fi înfăţişate.
Numai în acest fel se va putea asigura controlul judiciar pentru că orice persoană care face obiectul unei cercetări bazate pe motive de siguranţă naţională nu trebuie să fie lipsită de garanţiile împotriva arbitrarului, iar măsura dispusă să poată fi controlată de un organ independent şi imparţial care să analizeze toate problemele de fapt şi de drept, legalitatea măsurii şi să sancţioneze un eventual abuz al autorităţilor.
În acest sens s-a pronunţat şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului (cauza Lupşa contra României, cauza Kaya contra României).
În acelaşi timp, se va solicita autorităţii pârâte să prezinte motivele care au stat la baza luării măsurii, în condiţiile în care reclamantului i se prelungeşte anual dreptul de şedere legală pe teritoriul României ca refugiat.
De aceea, va fi admis recursul, în baza art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, va fi casată sentinţa instanţei de fond şi trimisă cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de M.M. împotriva sentinţei civile nr. 993 din aprilie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 ianuarie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1793/2008. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 1800/2008. Contencios. Anulare act... → |
|---|
