ICCJ. Decizia nr. 1809/2008. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE SI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1809/2008
Dosar nr. 2671/2/2007
Şedinţa publică din 8 mai 2008
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea introductivă de instanţă, reclamantul C.N. a chemat în judecată pe pârâta Casa Naţională de Pensii şi alte Drepturi de Asigurări Sociale (C.N.P.A.S.), solicitând instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa, pârâta să fie obligată la soluţionarea cererii de majorare a indemnizaţiei primite în temeiul dispoziţiilor Decretului Lege nr. 118/1990, republicat şi ale Legii nr. 189/2000, în sensul admiterii acesteia.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că prin Decizia nr. 5287 din 17 iunie 2003 i s-a admis cererea de stabilire a calităţii de beneficiar în sensul Legii nr. 189/2000 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate politic de către regimurile instaurate politic, stabilindu-se că drepturile i se acordă începând cu 1 aprilie 2003 pentru perioada 6 septembrie 1940 - 6 martie 1945. A mai precizat reclamantul că la stabilirea drepturilor au fost avute în vedere prevederile art. 1 lit. c) din Legea nr. 189/2000, situaţie ce se regăseşte şi în Decretul Lege nr. 118/1990 la art. 1 lit. e).
Temeiul de drept al acţiunii reclamantului este Legea nr. 232/2006 de modificare a Decretului 118/1990, prin aceasta, mărindu-se indemnizaţia acordată pentru beneficiarii act normativ menţionat.
Prin întâmpinare, Casa de Pensii a Municipiului Bucureşti a invocat excepţia de necompetenţă materială, respinsă de instanţa de fond prin încheierea din 25 iunie 2007, care a reţinut că reclamantul este beneficiar al dispoziţiilor Legii nr. 189/2000, art. 1 lit. c), în speţă fiind vorba despre o strămutare etnică, faţă de care competenţa aparţine Curţii de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Prin sentinţa civilă nr. 2049 din 10 septembrie 2007, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea reclamantului C.N. ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că acţiunea reclamantului este determinată de refuzul pârâtei Casa de Pensii a Municipiului Bucureşti de mărire a indemnizaţiei solicitate de reclamant în temeiul Legii nr. 232/2006 de modificare a Decretului nr. 118/1990.
A mai constatat prima instanţă că Legea nr. 232/2006, într-adevăr, modifică Decretul nr. 118/1990, însă această modificare nu aduce vreun beneficiu în sensul creşterii indemnizaţiei, întrucât reclamantului i s-a acordat reparaţiune materială în sensul dispoziţiilor Legii nr. 189/2000.
S-a mai reţinut că Decretul Lege nr. 118/1990 acorda drepturi atât persoanelor persecutate din motive politice, cât şi celor persecutate din motive etnice, însă prin apariţia Legii nr. 189/2000, privind aprobarea OG nr. 105/1999 pentru modificarea şi completarea Decretului Lege nr. 118/1990, s-a făcut distincţie evidentă între cele două persecuţii astfel că solicitarea reclamantului apare vădit neîntemeiată. A concluzionat instanţa de fond că această situaţie rezultă şi din conţinutul Notei de la finele Decretului Lege nr. 118/1990 în care se consemnează că „Legea nr. 189/2000 publicată în M. Of. nr. 553/8.11.2000 devine din act modificator, act cu funcţie de bază conex la Decretul Lege 118/1990".
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs, în termen legal, reclamantul C.N., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, invocând generic dispoziţiile art. 299 - art. 316 C. proc. civ. şi făcând referire expresă la motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Prin criticile formulate recurentul-reclamant arată, în esenţă, că Decretul Lege nr. 118/1990 a avut iniţial ca obiect acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, ulterior fiind modificat prin OG nr. 105/1999, la rândul ei aprobată cu modificări de Legea 189/2000, în baza căreia i s-au stabilit şi drepturile acordate persoanelor persecutate din motive etnice în perioada septembrie 1940 - 6 martie 1945. În continuarea raţionamentului său, recurentul-reclamant susţine că având în vedere această succesiune a actelor normative menţionate, este cert că Legea nr. 232/2006 de modificare a Decretului Lege nr. 118/1990 se aplică şi persoanelor care beneficiază de drepturi stabilite prin actul modificator al Decretului Lege, respectiv Legea 189/2000 de aprobare a OG nr. 105/1999, în mod greşit instanţa de fond reţinând că cele două acte normative sunt distincte, reglementând situaţii diferite.
Recursul este nefondat.
Examinând sentinţa atacată în raport de actele şi lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurent, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 304 ind.1 C. proc. civ., Curtea reţine următoarele:
Prin Hotărârea nr. 5287 din 17 iunie 2003 Comisia pentru aplicarea Legii 189/2000 i-a stabilit reclamantului C.N. calitatea de beneficiar al prevederilor art. 1 lit. c) din Legea 189/2000, pentru perioada 6 septembrie 1940 - 6 martie 1945, astfel cum acesta a solicitat prin cererea nr. 6137 din 26 martie 2003, reţinându-se că acesta s-a refugiat din Basarabia în urma persecuţiilor exercitate din motive etnice.
În motivarea pretenţiilor sale, recurentul-reclamant invocă dispoziţiile Legii nr. 232/2006 prin care s-au majorat indemnizaţiile acordate în baza Decretului Lege nr. 118/1990, persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945 precum şi a celor deportate în străinătate sau constituite prizonieri.
Analizând cele două acte normative invocate în speţă, respectiv Decretul Lege nr. 118/1990, care a făcut obiectul modificării prin Legea nr. 232/2006 şi Legea nr. 189/2000, în baza căreia reclamantului i s-a recunoscut calitatea de refugiat din motive etnice, Înalta Curte constată că, prin acestea se reglementează situaţii diferite, atât sub aspectul perioadei istorice la care se referă, cât şi cu privire la categoria persoanelor cărora li se aplică.
Distincţia reglementărilor reiese cu evidenţă chiar din titlurile celor două acte, care practic, se exclud, în sensul că în timp ce Decretul Lege nr. 118/1990 priveşte acordarea unor drepturi persoanelor „persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945 precum şi a celor deportate în străinătate sau constituite prizonieri", Legea nr. 189/2000 se referă la persoanele persecutate din motive etnice, de către regimurile instaurate în România cu începere de la 6 septembrie 1940 - martie 1945.
Prin urmare, Decretul Lege stabileşte reparaţii materiale celor care având alte opinii politice au suferit consecinţele dictaturii comuniste, iar Legea 189/2000, se aplică persoanelor care au fost persecutate din cauza originii lor etnice, în urma încheierii tratatelor succesive de către România, prin care s-au cedat anumite teritorii româneşti Ungariei şi Rusiei, pe fondul izbucnii celui de-al doilea război mondial.
Din actele dosarului, depuse inclusiv de reclamant în susţinerea cererii de chemare în judecată, rezultă cu certitudine că acestuia i s-au aplicat exclusiv dispoziţiile Legii nr. 189/2000, situaţia sa încadrându-se în ipoteza prevăzută de art. 1 lit. c) din lege în sensul că are calitatea de refugiat din motive etnice în perioada 6 septembrie 1940 - 6 martie 1945.
Argumentul invocat de recurentul-reclamant în sensul că situaţia prevăzută de art. 1 lit. c) este aceeaşi cu cea stabilită prin art. 1 lit. e) din Decretul Lege nr. 118/1990, nu poate fi primită, atâta vreme cât premisele acestora sunt, după cum s-a arătat anterior, diferite atât în ceea ce priveşte perioada la care se referă, cât şi cauzele strămutării (motive politice - dictatură comunistă în Decretul Lege nr. 118/1990, respectiv persecuţie etnică - regim hortyst sau sovietic în cazul Legii 189/2000).
Interpretarea făcută de recurentul-reclamant, prin raportare la OG nr. 105/1999, ca act intermediar între Decretul Lege nr. 118/1990 şi Legea 189/2000, nu poate fi acceptată, având în vedere că OG nr. 105/1999, chiar dacă iniţial s-a intitulat „de modificare a Decretului Lege nr. 118/1990", în sensul introducerii la art. 1 din acesta a lit. a) care prevedea şi situaţia persoanelor persecutate din motive etnice în perioada septembrie 1940 - martie 1945, la două luni de la intrarea în vigoare (31 august 1999) a devenit Legea 189/2000, prin aprobarea cu modificări de către Parlament la data de 2 noiembrie 1999, în temeiul art. 114 alin. (3) din Constituţia României.
Voinţa legiuitorului exprimată prin Legea nr. 189/2000 de aprobare şi modificare a OG nr. 105/1999 a fost, în mod evident de face o distincţie clară între acest act normativ şi Decretul Lege nr. 118/1990, prin însăşi schimbarea titlului ordonanţei, care implicit i-a schimbat caracterul de act modificator în act normativ cadru în domeniul acordării drepturilor compensatorii pentru persoanele care au suferit persecuţii etnice în perioada indicată în lege.
În sprijinul acestei interpretări logico-juridice este şi dispoziţiile diferite cuprinse în cele două acte normative menţionate, privitoare la competenţa soluţionării cererilor formulate în temeiul Decretului Lege nr. 118/1990, respectiv în baza Legii nr. 189/2000, fiind constituite comisii specializate pentru fiecare dintre aceste două acte normative.
În concluzie, faţă de situaţia că Legea nr. 232/2006 face referire expresă doar la Decretul Lege nr. 118/1990, adică la persoanele persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945 precum şi a celor deportate în străinătate sau constituite prizonieri, doar acestora aplicându-li-se majorarea indemnizaţiei, efectele acestei legi nu pot fi extinse asupra altor persoane aflate în situaţii diferite şi care sunt reglementate distinct într-un act normativ autonom.
Având în vedere considerentele de mai sus, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat, constatând temeinicia şi legalitatea sentinţei atacate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de C.N., împotriva sentinţei civile nr. 2049 din 10 septembrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VlII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 8 mai 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1807/2008. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 1812/2008. Contencios → |
|---|
