ICCJ. Decizia nr. 1812/2008. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1812
Dosar nr. 4306/2/200.
Şedinţa publică din 8mai 2008
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele.
Prin sentinţa civilă nr. 2466 din 11 octombrie 2007, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Economiei şi Finanţelor, a respins excepţia lipsei procedurii prealabile şi excepţia prescripţiei dreptului la acţiunea, ca neîntemeiate şi a obligat pârâta Autoritatea Naţională a Vămilor
la plata către reclamantele G.R.E. şi H.L. a primei de concediu pe anii 2001-2006, actualizată cu rata inflaţiei la data plăţii efective.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Economiei şi Finanţelor este întemeiată deoarece nu există temei legal pentru obligarea acestui pârât la alocarea fondurilor necesare plăţii primelor de vacanţă.
Privitor la excepţia lipsei procedurii prealabile, instanţa de fond a apreciat că nu există obligaţia reclamantelor de a efectua această procedură, acestea având calitatea de funcţionari publici, iar excepţia prescripţiei este de asemenea neîntemeiată, cursul acesteia fiind întrerupt de suspendările succesive ale plăţii primelor de concediu.
Pe fond, a reţinut că dreptul la prima de concediu al salariaţilor care au calitate de funcţionar public este un drept stabilit prin Legea 188/1999, iar potrivit dispoziţiilor art. 38 C. muncii, salariaţii şi angajatorul nu pot cădea de acord cu privire la limitarea sau renunţarea la drepturile conferite prin lege.
A mai reţinut prima instanţă că suspendarea acordării primelor de concediu constituie o restrângere a drepturilor salariale, încălcându-se art. 41 din Constituţia României referitoare la restrângerea exerciţiului unor drepturi.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta Autoritatea Naţională a Vămilor criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie susţinând în esenţă următoarele:
În mod greşit a respins instanţa de fond excepţia lipsei procedurii prealabile, precum şi pe cea a prescripţiei dreptului la acţiune;
Nu există temei legal pentru acordarea primelor de concediu, acest drept fiind de fapt inexistent în această perioadă şi nu doar suspendat.
Examinând cauza în raport cu actele şi lucrările dosarului precum şi cu dispoziţiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru cele ce se vor arăta în continuare.
În primul rând, în speţă sunt aplicabile dispoziţiile Legii 188/1999, lege specială care se aplică funcţionarilor publici, categorie din care fac parte şi cele două reclamante, iar art. 911 din această lege stabileşte doar competenţa instanţelor de contencios administrativ, nefiind aplicabile prevederile art. 7 alin. (1) din Legea 554/2004 privitoare la obligaţia efectuării procedurii prealabile.
În al doilea rând nu se poate vorbi de o prescriere a dreptului la acţiune pentru prima de vacanţă din perioada 2001-2005. Fiind suspendată plata acestor drepturi, termenul general de prescripţie de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958 raportat la art. 283 alin. (1) lit. c) C. muncii, a fost suspendat, astfel că, după încetarea acestei suspendări, prescripţia îşi reia cursul de 3 ani.
În concluzie, instanţa de fond în mod legal a respins cele două excepţii invocate de pârâtă, acest motiv de recurs fiind nefondat.
Referitor la motivul de recurs ce vizează fondul cauzei, Înalta Curte constată că argumentele critice aduse hotărârii instanţei de fond sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, acestea nu au nici un suport legal, şi nu fac decât să prezinte perioadele de timp şi actele normative prin care acest drept a fost suspendat.
Potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 „funcţionarul public are dreptul, pe lângă indemnizaţia de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu".
Or, dispoziţiile textului de lege sus citat prin care s-a acordat dreptul în discuţie, au fost în fiinţă în întreaga perioadă menţionată şi fiind conforme cu principiile înscrise în art. 38 alin. (2) din Constituţia României, nu s-a constatat că ar fi neconstitutionale.
Ulterior, în anii 2001-2006, prin legi bugetare succesive, acordarea primei de vacanţă a fost suspendată, însă aceste dispoziţii nu au conţinut vreo referire la eventualitatea desfiinţării dreptului, ci doar la suspendarea exerciţiului acestuia.
Suspendarea exerciţiului dreptului nu echivalează cu însăşi înlăturarea lui atâta timp cât nu există nici o dispoziţie legală prin care să fi fost înlăturată existenta acestuia, întrucât s-ar încălca principiul constituţional care garantează realizarea drepturilor acordate din moment ce printr-o lege anterioară s-a conferit dreptul la primă pentru concediul de odihnă.
Nu se poate considera că acel drept nu a existat în perioada anilor 2001-2006, pentru că exerciţiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat, întrucât s-ar contraveni atât art. 53 din Constituţia revizuită (privind cazurile când se poate restrânge exerciţiul unui drept) cât şi reglementările date prin art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.
Efectele produse de aceste acte normative, de suspendare sau de amânare a punerii în aplicare a dispoziţiei legale referitoare la dreptul dobândit, trebuie limitate numai la perioada cât a fost în vigoare actul normativ care a prevăzut dreptul respectiv.
A considera altfel, ar însemna să se prelungească valabilitatea dispoziţiei de suspendare a aplicării unui text de lege şi după abrogarea lui, ceea ce ar fi de neconceput şi inadmisibil.
Astfel, s-ar ajunge la situaţia ca un drept patrimonial, a cărui existenţă este recunoscută, să fie vidat de substanţa sa şi, practic, să devină lipsit de orice valoare.
Din cele prezentate rezultă că prima de vacanţă i se cuvine reclamantei, iar executivul nu putea suspenda sau abroga acest drept.
Este cert faptul că un drept derivând dintr-un raport juridic de muncă odată câştigat nu mai poate fi anulat.
Respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul şi litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendinţe de reglementare a unor situaţii juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi împiedicaţi de a se bucura efectiv de acestea pentru perioada în care au fost prevăzute de lege.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală şi în mod corect a constatat că potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, republicată, reclamantul are dreptul la o primă de concediu.
În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în conformitate cu art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat, menţinându-se sentinţa atacată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Autoritatea Naţională a Vămilor, împotriva sentinţei civile nr. 2466 din 11 octombrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 8 mai 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1809/2008. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 1813/2008. Contencios → |
|---|
