ICCJ. Decizia nr. 18581/2008 Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE SI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
DE C I Z I A nr. 4316/2008
Dosar nr. 19047/4/200.
Dosar nr. (5282/2005.
Şedinţa publică din 26 noiembrie 2008
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele.
Prin cererea înregistrată la 30 martie 2004 la Curtea de Apel Piteşti, SC A. SA a formulat recurs împotriva sentinţei civile nr. 35/F/C din 10 martie 2004 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, solicitând admiterea recursului şi modificarea hotărârii atacate în sensul respingerii cererii intimatului-reclamant oraşul Ocnele Mari – Vâlcea.
S-a susţinut de recurent că hotărârea recurată este lipsită de temei legal şi a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Sub acest aspect recurentul a susţinut că instanţa a încălcat dispoziţiile Legii nr. 15/1990 conform căreia societatea recurentă a dobândit prin efectul legii, dreptul de proprietate cu privire la terenul din litigiu.
Legea nr. 15/1990 a mai fost încălcată şi de HG nr. 1362 din 27 decembrie 2001, susţine recurentul pentru că a fost inventariat terenul aferent Ştrandului Ocniţa în suprafaţă de 19.292,19 mp, ca făcând parte din domeniul public, teren care după aprecierea recurentei este în proprietatea SC A. SA din 1990 prin efectul art. 20 din Legea nr. 15/1990.
S-a mai susţinut de recurent că instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra unor mijloace de apărare invocate şi asupra unor dovezi administrative, după aprecierea recurentului, hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii.
Recurentul a mai precizat că în cauză s-a efectuat o expertiză tehnică de către inginerul M.C., care a concluzionat că la data reorganizării societăţii comerciale în baza Legii nr. 15/1990 avea în administrare terenul în litigiu şi că acesta este necesar pentru realizarea obiectului de activitate al SC A. SA Râmnicu Vâlcea.
Recurentul a precizat că în mod greşit, contrar, concluziilor acestei expertize, instanţa de fond a considerat că recurenta ar fi deţinut abuziv, deci ilegal, activele inclusiv terenul în litigiu.
La fila 8 în dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, se găseşte o adresă a recurentei actualmente SC B. SA Râmnicu Vâlcea şi prin care a declarat că înţelege cu toate actele de procedură din cauză pentru acest proces să se comunice la adresa: Râmnicu Vâlcea, judeţul Vâlcea (acesta fiind sediul ales pentru acest proces).
În cauză, oraşul Ocnele Mari, Vâlcea a formulat întâmpinare precizând că sentinţa civilă nr. 35/F/C din 10 martie 2004, este legală şi temeinică în raport de art. 7 din Constituţia României adoptată în 1965, în vigoare la data apariţiei Legii nr. 15 din 7 august 1990, ca de altfel şi potrivit Constituţiei României adoptată la 21 noiembrie 1991, art. 135.
Intimata a precizat că prin Decizia nr. 18581/1950 a Comitetului Provizoriu Judeţean Vâlcea, Băile Ocniţa trec din administraţia Secţiunii Administrative a Sfatului Judeţean în administrarea comunei Urbane Ocnele Mari, pe teritoriul căreia se află aceste băi.
Conform art. 1 din această decizie „s-a înfiinţat Întreprinderea "Băile Ocniţa" în cadrul Secţiei Gospodării şi Industrii locale a Sfatului comunei Ocnele Mari, iar conform art. 2. Obiectul de activitate al Întreprinderii este exploatarea sursei de apă sărată de pe teritoriul denumit Băile Ocniţa, în scopul asigurării tratamentului balnear.
Intimata a precizat că dreptul de administrare al sursei de apă sărată, nu a fost transferat niciodată. Strandul Ocniţa fiind exploatat în mod abuziv atât de O.J.T. Vâlcea cât şi ulterior de SC A. SA Râmnicu Vâlcea.
Cât priveşte actul administrativ la care face referire recurenta-pârâtă, a precizat intimata-reclamantă, respectiv Dispoziţia 31 din 8 mai 1985 a Oficiului Judeţului Vâlcea, transfera din administrarea operativă a C.H.R. Govora, în administrarea O.J.T. Vâlcea, doar unităţile de alimentaţie publică şi cazare din Staţiunea Ocnele Mari şi nu Ştrandul Ocniţa.
De altfel a menţionat intimata şi din lista anexă a bunurilor care trec în proprietatea SC A. SA Râmnicu Vâlcea la Ordinul Ministerului Turismului nr. 154 din 26 aprilie 1991, sunt menţionate „Bufet Ştrand Ocniţa şi Popas Ocniţa. De aceea în mod incorect, în procesul verbal de recepţie încheiat la 21 februarie 1992, în mod abuziv s-a înregistrat şi Ştrandul Ocniţa. De aceea şi instanţa de fond a precizat intimata-reclamantă, a apreciat că terenul în litigiu nu se afla legal în administrarea recurentei-pârâte ci l-a folosit abuziv şi deci nu putea trece în proprietatea recurentei-pârâte.
A mai precizat intimata că terenul în litigiu nu putea fi înregistrat în patrimoniul recurentei-pârâte, din moment ce era menţionat în proprietatea Statului, situaţie în care ar fi fost nevoie de o lege specială.
Intimata-reclamantă a invocat art. 5 din Legea nr. 18/1001 potrivit căruia se exclud din domeniul public parcurile publice, zonele de agrement. În acest sens sunt şi dispoziţiile art. 135 din Constituţia României, anexa 1, III pct. 2 la Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia anexa 3 lit. g) a hotărârii nr. 548/1999 privind aprobarea normelor tehnice pentru întocmirea inventarului bunurilor care alcătuiesc domeniul public al comunelor oraşelor, municipiilor şi judeţelor.
Certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria M 08 nr. 1096 din 6 iunie 2002, a susţinut intimata, a fost eliberat de Ministerul Turismului, prin fraudarea legii, faţă de dispoziţiile art. 3 din HG nr. 834/1991 care prevăd că art. 1 din hotărâre nu se aplică terenurilor care, în condiţiile legii, fac parte din domeniul public. Mai mult a menţionat, Legea nr. 213/1998 prevede că „actele juridice încheiate cu încălcarea prevederilor art. 1 privind regimul juridic al bunurilor din domeniul public sunt lovite de nulitate absolută.
Sentinţa civilă nr. 35/F/C din 10 martie 2004 a Curţii de Apel Piteşti a mai fost recurată de Ministerul Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului care a susţinut că în mod greşit instanţa de fond a dispus anularea certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria M 08 nr. 1096 din 6 iunie 2002 al Ministerului Turismului.
În acest sens recurentul a precizat că art. 5 din Legea nr. 18/1991, art. 11 din Legea nr. 213/1998 sunt ulterioare Legii nr. 15/1990.
Cât priveşte considerentele instanţei de fond, cum că terenul în litigiul a aparţinut şi aparţine domeniului public al Judeţului Vâlcea şi că nu putea intra în proprietatea SC A. SA Râmnicu Vâlcea la apariţia Legii nr. 15/1990, recurentul consideră că nu pot fi reţinute deoarece dacă terenul ar fi aparţinut domeniului public „Oficiul Judeţean de Cadastru, Geodezie şi Cartografie" avea obligaţia de a respinge documentaţia întocmită de societate comercială, în vederea obţinerii certificatului de atestare a dreptului de proprietate.
S-a mai considerat de recurent că la apariţia Legii nr. 15/1990, nu s-a făcut dovada că terenul aparţinea domeniului public.
În cauză SC Z. SA Drăgăşani a formulat cererea de intervenţie prin care s-a solicitat admiterea recursului formulat de recurenta-pârâtă SC B. SA Râmnicu Vâlcea (fostă SC A. SA).
S-a precizat de intervenientă că, această societate (SC Z. SA) a fost proprietara terenului în suprafaţă de 19.292,19 mp, situat în intravilanul oraşului Oraşul Ocnele Mari – Vâlcea, punctul Ocniţa Judeţul Vâlcea.
Acest teren l-a dobândit în proprietate prin cumpărare de la SC A. SA (actualmente SC B. SA) în baza contractului autentificat sub nr. 2292 din 23 iulie 2002. Intervenienta a mai susţinut că în mod nelegal, terenul a fost trecut în domeniul public prin HG nr. 1362/2001 şi figurează la poziţia 12 anexa 9 din acest act normativ.
În cauză SC G. SA Râmnicu Vâlcea, a depus o cerere de intervenţie susţinând că sunt proprietari ai terenului în suprafaţă de 19.292,19 mp, teren ce a fost introdus nelegal, după aprecierea intervenientei în anexa 9, din HGR nr. 1362/2001.
Intervenienta a invocat sentinţa civilă nr. 891 din 15 octombrie 2004 a Judecătoriei Brezoi (dosar nr. 1365/2004) hotărâre ce ţine loc de act autentic de înstrăinare.
Aşa fiind intervenienta a susţinut că are interes ca recursul SC B. SA împotriva sentinţei civile nr. 35/F/C din 10 martie 2004 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti să fie admis.
În cauză au mai formulat cerere de intervenţie în interesul intimatului reclamant Oraşul Ocnele Mari Judeţul Vâlcea,următoarele persoane fizice: P.D., M.E., S.M.D., L.I., L.D.F.O. şi C.P.I., ca moştenitori ai foştilor proprietari ai bunului imobil, cuprins în Certificatul de atestarea dreptului de proprietate seria M 08 nr. 1096 din 6 iunie 2002.
Aceştia au solicitat respingerea recursurilor promovate de Ministerul Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului şi SC A. SA (actuala SC B. SA Râmnicu Vâlcea) şi menţinerea sentinţei civile nr. 35/F/C din 10 martie 2004 pronunţată Curtea de Apel Piteşti, secţia comercială de contencios administrativ şi fiscal.
În motivarea cererii intervenienţii au precizat că hotărârea instanţei de fond respectă dispoziţiile constituţionale ce îşi găsesc explicit aplicabilitatea în Legea nr. 213/1998.
Din actele cauzei Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că prin sentinţa nr. 35/F/C din 10 martie 2004 a Curţii de Apel Piteşti, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, s-a admis acţiunea reclamantului oraşul Ocnele Mari – Vâlcea împotriva pârâţilor SC A. SA şi Ministerul Turismului Bucureşti.
S-a dispus anularea Certificatului de atestarea dreptului de proprietate seria M 08 nr. 1096 din 6 iunie 2002 în ceea ce priveşte suprafaţa de 19.292 mp, situată în punctul „Ştrand Ocniţa" evidenţiată în schiţa raportului de expertiză efectuată de expertul M.C., cu următoarele vecinătăţi, N.S.E – proprietatea reclamantei, S- Pârâul Sărat.
Pârâţii au fost obligaţi să plătească reclamantei cheltuieli de judecată de 4.000.000 lei.
Instanţa de fond a reţinut că, din probatoriul administrat, rezultă că terenul în suprafaţă de 19.292,19 mp, situat în punct „Ştrand Ocniţa", pe raza Oraşului Ocnele Mari a aparţinut şi aparţine domeniului public al Judeţului Vâlcea.
Terenul în litigiu, a precizat instanţa de fond nu putea intra în proprietatea intimatei-pârâte, întrucât terenurile din domeniul public sunt inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile, fiind scoase din circuitul civil şi având regim juridic de excepţie.
S-a făcut precizarea că „criteriile de evidenţiere ale domeniului public, exclud parcurile publice, zonele de agrement şi ştrandurile".
S-a invocat de instanţă art. 5 din Legea nr. 18/1991, art. 135 din Constituţia României şi art. 11 pct. 4 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia. De asemenea s-a invocat art. 11 lit. a) din Legea nr. 213/1998 care prevede că bunurile din domeniul public nu pot fi înstrăinate, ci numai administrate, concesionate sau închiriate în condiţiile legii.
S-a mai menţionat că art. 1 din HG nr. 834/1991 privind determinarea terenurilor aflate în patrimoniul societăţilor comerciale cu capital de stat, la data înfiinţării acestora, necesare activităţii conform obiectului de activitate, nu se aplică potrivit art. 3 din acelaşi act normativ, terenurilor care în condiţiile legii, fac parte din domeniul public.
Mai mult instanţa a invocat şi art. 4 din criteriile nr. 2665/1992 ce prevăd obligaţiile comisiilor constituite potrivit art. 2 de a verifica regimul juridic al terenurilor aflate în patrimoniul societăţilor comerciale cu capital de stat, respectiv al titlului asupra terenurilor (legi directe, ordine, decizii, contracte, acorduri) planurile şi schiţele anexă de titlu.
S-a precizat expres că la data emiterii certificatului de atestare a dreptului de proprietate (seria M 08 nr. 1096 din 6 iunie 2002) dreptul reclamantei era confirmat prin HG nr. 1362/2001, iar prin anexa nr. 9, la poziţia 12, terenul în litigiu a fost inclus în inventar.
Verificându-se actele cauzei, se constată că hotărârea instanţei de fond este legală şi temeinică astfel că recursurile şi cererile de intervenţie vor fi respinse conform art. 312 C. proc. civ.
Legea fundamentală a ţării respectiv Constituţia, are o forţă juridică superioară faţă de celelalte legi, forţă juridică ce este dată atât de conţinutul cât şi de forma diferită de adoptare şi modificare. Consecinţa acestei deosebiri este aceea că legile organice, ordinare şi celelalte acte normative, decrete ordonanţe ale Guvernului, hotărâri, regulament, ordine ale miniştrilor, trebuie să fie conforme cu Constituţia.
În cauză atât Legea nr. 18/1991 cât şi Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia sunt în consecinţă cu dispoziţiile art. 135 din Constituţia României.
Terenul în suprafaţă de 19292,19 mp, situat în punctul Ştrand Ocniţa pe raza Oraşului Ocnele Mari – Vâlcea a aparţinut şi aparţine domeniului public al judeţului Vâlcea aşa cum corect a reţinut instanţa de fond, Ştrandul fiind domeniu public.
De altfel în acord cu Legea fundamentală şi cu dispoziţiile legilor suscitate prin HG nr. 1362/27 decembrie 2001, s-a aprobat inventarul, bunurilor domeniu public printre care şi Ştrandul Ocniţa situat pe terenul în litigiu, bun ce aparţine domeniului public.
Împotriva dispoziţiilor art. 11 pct. 4 din Legea nr. 213/1998 ce prevăd că „bunurile din domeniul public sunt inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile", profitând de faptul că a folosit terenul în litigiu, intimata a cerut eliberarea certificatului de atestare a dreptului de proprietate pentru terenul ce a fost din totdeauna proprietate publică şi este şi în prezent. Acest certificat a fost emis la 6 iunie 2002 după ce în prealabil deja prin HG nr. 1362 din 27 decembrie 2001, imobilul în litigiu fusese inventariat ca proprietate publică.
Este relevant faptul menţionat de intimata-reclamantă în notele scrise fila 130 dosar 4391/2002 a Curţii de Apel Piteşti că SC A. SA a cunoscut faptul că la momentul întocmirii documentaţiei pentru suprafaţa de 19.292,19 mp aparţinea domeniului public al oraşului Ocnele Mari ca domeniu public. Situaţia era cunoscută de societate, pentru că au fost depuse documente în instanţă în timpul judecării dosarelor civile nr. 1427/2002 şi 1578/2002.
Recurenta-intimată nu a fost în măsură atunci când a întocmit documentaţiei potrivit HG nr. 834/1991 (aşa cum a fost modificată şi completată prin HG nr. 468/1998, şi prin criteriile nr. 2665/1/C/1992) să depună procesele verbale de vecinătate, semnate de Consiliul local al oraşului Ocnele Mari.
Emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria M 08 nr. 1096 din 6 iunie 2002 privind terenul în litigiu în suprafaţă de 19.292,19 mp, domeniu public al oraşului Ocnele Mari, atestat prin HG nr. 1362/2001, anexa nr. 9 poziţia 12, de către Ministerul Turismului s-a făcut cu încălcarea art. 1 din HG nr. 834/1991, ce prevede că această reglementare nu se aplică terenurilor care în condiţiile legii fac parte din domeniul public.
Inventarierea în domeniul public al terenului în suprafaţă de 19.292,19 mp, aferent obiectului Ştrand Ocniţa s-a făcut prin HG nr. 1362 din 27 decembrie 2001, în conformitate cu prevederile art. 19, art. 20, art. 21 din Legea nr. 213/1998 şi HG nr. 548 din 8 iulie 1999, privind aprobarea normelor tehnice pentru întocmirea inventarului bunurilor ce alcătuiesc domeniul public.
Sub aspectul motivelor de recurs formulate de SC A. SA (actualmente SC B. SA Râmnicu Vâlcea) sunt neîntemeiate şi vor fi respinse.
Susţinerea recurentei că ar fi proprietara terenului în litigiu potrivit Legii nr. 15/1990 este total neîntemeiată, terenul fiind proprietate publică şi neputând fi decât folosit, concesionat, dar nu dobândit în proprietate opunându-se art. 135 din Constituţia României.
Înscrisurile depuse de recurentă la filele 47 – 48 (de altfel destul de ilizibile), nu reprezintă decât dovada că s-a făcut tot timpul o exploatare a apelor sărate ale Ştrandului Ocniţa de diferite întreprinderi, acesta, neînsemnând în nici un caz că s-ar fi transmis ş i proprietatea aşa cum a cerut recurenta.
Ordinul nr. 154 din 26 aprilie 1991 eliberat de Departamentul Turismului, menţionează că anumite construcţii sunt incluse în capitalul societăţii SC A. SA Râmnicu Vâlcea (dar nu şi terenul în litigiu). De altfel la fila 51 este detaliată lista acestor construcţii astfel încât acest act nu poate constitui temei pentru admiterea recursului.
Acelaşi regim are şi actul eliberat de Oficiul Oficiul Judeţean de Turism Vâlcea (fila 60) respectiv de act nerelevant cauzei sub aspectul dedus judecăţii.
Din nici un act aflat la dosar depus de recurentă nu rezultă temeinicia acţiunii corect respinsă de instanţa de fond care a apreciat asupra probelor administrate în cauză astfel încât nefondat a susţinut recurenta că actele nu au fost considerate ca făcând dovada temeiniciei susţinerilor lor.
Cât priveşte invocarea expertizei tehnice de către recurent în susţinerea recursului a fost făcută greşit.
Expertul tehnic are obligaţia a constata fapte care să fie menţionate ca atare, asupra acestora, urmând a se pronunţa instanţa de judecată.
În nici un caz expertul tehnic nu are competenţa materială a aprecia asupra unor aspecte juridice care ţin numai de judecata instanţei.
Hotărârea atacată fiind legală şi temeinică, recursurile declarate vor fi respinse, aceiaşi soluţie revenind şi pentru cererile de intervenţie cu observaţie că aceste cereri de intervenţie tind de fapt în apărarea unui interes propriu dar cum recursul este neîntemeiat şi aceste urmează a fi respinse.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declarate recursurile declarate pârâţii de SC B. SA Râmnicu Vâlcea prin administratorul judiciar C.I. Focşani şi Ministerul Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului (în prezent Ministerul pentru Întreprinderi Mici şi Mijlocii, Comerţ, Turism şi Profesii Liberale) împotriva sentinţei civile nr. 35/F/C din 10 martie 2004 a Curţii de Apel Piteşti, secţia comercială de contencios administrativ şi fiscal,ca nefondate.
Respinge cererile de intervenţie formulate de SC Z. SA Drăgăşani şi SC G.SA Râmnicu Vâlcea în interesul, recurentei pârâte SC B. SA Râmnicu Vâlcea.
Admite cererea de intervenţie în interesul intimatului-reclamant Oraşul Ocnele Mari – Vâlcea de către P.D., P.V., V.E., M.E., P.A.C., S.M.D., L.D.F.O., L.I., C.P.I., C.I.P., şi P.G.P.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 noiembrie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4301/2008. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 4318/2008. Contencios → |
|---|
