ICCJ. Decizia nr. 1896/2008. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE SI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1896/2008
Dosar nr. 3627/2/200.
Şedinţa publică din 14 mai 2008
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la Curtea de Apel Bucureşti reclamanţii T.N., Z.S. şi I.V. au solicitat în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Internelor şi Reformei Administrative şi Ministerul Economiei şi Comerţului obligarea acestora la plata drepturilor salariale reprezentând prime de concediu pentru anii 2004-2006 şi a sporului de fidelitate de până la 20% din salariul de bază pentru anul 2005, actualizate cu indicele de inflaţie până la data plăţii efective.
În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că potrivit dispoziţiilor art. 37 alin. (2) din OG nr. 38/2003, privind salarizarea şi alte drepturi ale poliţiştilor avea dreptul la plecarea în concediul de odihnă la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu.
De asemenea se invocă faptul că potrivit Ordinului MAI nr. 132 din 9 februarie 2004 erau îndreptăţiţi la plata unui spor de fidelitate de până la 20 % în raport de vechimea în muncă, spor care nu le-a fost acordat datorită aceluiaşi motiv.
Pârâtul Ministerul Internelor şi Reformei Administrative a formulat întâmpinare solicitând respingerea acţiunii ca neîntemeiată motivat de faptul că drepturile pretinse de reclamanţi au fost suspendate anual prin legile bugetare.
De asemenea, pârâtul a formulat cerere de chemare în garanţie a Ministerului Economiei şi Finanţelor pe motiv că acest minister trebuie să aloce sumele de bani necesare plăţii acestor drepturi salariale.
Chematul în garanţie a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi a inadmisibilităţii cererii de chemare în garanţie întrucât nu are atribuţii decât în ceea ce priveşte elaborarea proiectului de buget şi nu se puteau include în acest buget cheltuieli care să nu fie acoperite de venituri.
Prin sentinţa civilă nr. 2076 din 11 septembrie 2008 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea formulată de reclamanţii T.N., Z.Ş. şi I.V. în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Internelor şi Reformei Administrative şi Ministerul Economiei şi Finanţelor. A admis cererea de chemare în garanţie a Ministerului Economiei şi Finanţelor. A obligat Ministerul Internelor şi Reformei Administrative să plătească reclamanţilor primele de vacanţă pentru anii 2004-2006 şi sporul de fidelitate pentru perioada 1 ianuarie 2005 – 31 decembrie 2005 actualizate cu indicele de inflaţie. A obligat Ministerul Economiei şi Finanţelor să aloce sumele necesare pentru plata acestor drepturi.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că potrivit dispoziţiilor art. 37 alin. (2) teza I din OG nr. 38/2003 privind salarizarea şi alte drepturi ale poliţiştilor „la plecarea în concediul de odihnă, poliţistul primeşte o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu".
Potrivit dispoziţiilor art. 6 din OG nr. 38/2003 privind salarizarea şi alte drepturi ale poliţiştilor, cu modificările şi completările ulterioare „pentru activitatea desfăşurată în instituţiile din sectorul de apărare naţională, ordine publică şi siguranţă naţională, în calitate de militar, poliţist, funcţionar public şi personal contractual, poliţiştilor li se acordă un spor de fidelitate de până la 20% din salariul de bază.
În ceea ce priveşte cererea de chemare în garanţie formulata de pârâtul Ministerul Internelor şi Reformei Administrative împotriva Ministerului Economiei şi Finanţelor, Curtea a apreciat-o ca fiind întemeiată şi a admis-o, constatând de asemenea că Ministerul Economiei şi Comerţului are calitate procesuală pasivă.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs Ministerul Economiei şi Finanţelor criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, invocând prevederile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
Recurentul, în dezvoltarea motivelor de recurs, susţine că, tocmai pronunţarea unei hotărâri prin care Ministerul Economiei si Finanţelor sa fie obligat la alocarea fondurilor către Ministerul Internelor ar duce la nesocotirea Legii nr. 500/2002, prin care este reglementata procedura bugetara si totodată ar pune instituţia în imposibilitatea executării acestei hotărâri.
Potrivit art. 6 din Legea nr. 500/2002, "Legile bugetare anuale pot fi modificate în cursul exerciţiului bugetar prin legi de rectificare, elaborate cel mai târziu pana la data de 30 noiembrie. Legilor de rectificare li se vor aplica aceleaşi proceduri ca şi legilor anuale iniţiale, cu excepţia termenelor din calendarul bugetar iar responsabilitatea instituţiei se limitează la faza de proiect bugetar.
Se mai susţine faptul că între reclamant si Ministerul Economiei si Finanţelor nu există nici un fel de raporturi legale sau contractuale care să justifice chemarea în judecată a instituţiei în calitate de pârât.
Raporturile de muncă sunt între reclamant pe de o parte şi instituţiile în care îşi desfăşoară activitatea pe de altă parte, Ministerul Internelor fiind ordonatorul principal de credite pentru acesta, de altfel singura instituţie care îşi elaborează propriul proiect de buget.
Pretenţiile reclamantului solicitate prin cererea de chemare în judecată reprezintă drepturi de personal, salariale, care nu pot fi plătite decât de către angajator.
De asemenea se mai arată că cererea de chemare în garanţie a Ministerului Economiei şi Finanţelor nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de codul de procedură civilă pentru chemarea în garanţie, atâta timp cât, obiectul acesteia se întemeiază pe o altă obligaţie decât cea pe care o pretind reclamanţii pârâtului.
Cererea de chemare în garanţie este inadmisibilă şi din prisma dreptului muncii, atâta timp cât drepturile revendicate de către reclamant derivă dintr-un raport de muncă al cărui subiect nu este Ministerul Economiei şi Finanţelor.
Având în vedere dispoziţiile legale referitoare la finanţele publice, la bugetul de stat şi la executarea titlurilor executorii de către instituţiile publice citate în susţinerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive faţă de cererea de chemare în judecată, cu precizarea că, potrivit Codului de procedură civilă, ceea ce determină participarea unei persoane la un proces este calitatea sa şi nu opozabilitatea hotărârii cu care se finalizează acesta, raportul de drept procesual putându-se lega valabil decât între titularii dreptului, respectiv, obligaţiei ce rezultă din dreptul material dedus judecăţii.
Tot referitor la calitatea noastră procesuală pasivă, se solicită a se avea în vedere faptul că Ministerul Internelor şi Reformei Administrative îşi recunoaşte calitatea de ordonator principal de credite, iar în conformitate cu dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 500/2002, ordonatorii principali de credite sunt cei care repartizează creditele bugetare aprobate, pentru bugetul propriu şi pentru bugetele instituţiilor publice ierarhic inferioare.
De asemenea s-a solicitat admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Economiei şi Finanţelor şi respingerea cererii de chemare în garanţie ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Examinând cauza în raport cu actele şi lucrările dosarului precum şi cu dispoziţiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru cele ce se vor arăta în continuare.
Cu privire la cererea de chemare în garanţie a Ministerului Economiei şi Finanţelor, se va reţine, de asemenea, că în mod greşit a fost admisă aceasta de către instanţa de fond.
Într-adevăr, potrivit prevederilor art. 60 alin. (l) C. proc. civ., „Partea poate să cheme în garanţie o altă persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte, în cazul când ar cădea în pretenţii cu o cerere în garanţie sau în despăgubire".
Or, în cauză, între autoritatea chemată în garanţie şi autoritatea pârâtă nu există un raport juridic obligaţional, atribuţiile în materia bugetului de stat, stabilite în sarcina Ministerului Economiei şi Finanţelor de art. 19 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, neputând constitui fundamentul unui asemenea raport.
Mai mult decât atât, conform art. 34 din actul normativ sus menţionat, „Ordonatorii principali de credite (cum sunt şi autorităţile pârâte - n.r.) au obligaţia ca până la data de 15 iulie a fiecărui an să depună la Ministerul Economiei şi Finanţelor propunerile pentru proiectul de buget şi anexele la acesta, pentru anul bugetar următor, cu încadrarea în limitele de cheltuieli, şi estimările pentru următorii 3 ani, comunicate potrivit art. 33, însoţite de documentaţii şi fundamentări detaliate" [alin. (1)] iar „Ministerul Economiei şi Finanţelor examinează proiectele de buget şi poartă discuţii cu ordonatorii principali de credite asupra acestora. În caz de divergenţă hotărăşte Guvernul".
Ministerul Economiei şi Finanţelor nu are calitate procesuală pasivă, între acest pârât şi persoana obligată în raportul juridic dedus judecăţii neexistând identitate în lipsa unor raporturi de serviciu între această autoritate şi reclamant.
Or, numai existenţa unor astfel de raporturi juridice poate justifica legitimarea procesuală pasivă în cauză a unei autorităţi sau instituţii publice, având în vedere că dreptul solicitat de reclamant este de natură salarială.
Vor fi menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate, pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 „funcţionarul public are dreptul, pe lângă indemnizaţia de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu".
De asemenea, conform art. 6 din acest act normativ poliţiştilor li se acordă un spor de fidelitate de până la 20% din salariul de bază.
Or, dispoziţiile textului de lege sus citat prin care s-a acordat dreptul în discuţie, au fost în fiinţă în întreaga perioadă menţionată şi fiind conforme cu principiile înscrise în art. 38 alin. (2) din Constituţia României, nu s-a constatat că ar fi neconstituţionale.
Ulterior, în anii 2001-2006, prin legi bugetare succesive, acordarea primei de vacanţă a fost suspendată, însă aceste dispoziţii nu au conţinut vreo referire la eventualitatea desfiinţării dreptului, ci doar la suspendarea exerciţiului acestuia.
Suspendarea exerciţiului dreptului nu echivalează cu însăşi înlăturarea lui atâta timp cât nu există nici o dispoziţie legală prin care să fi fost înlăturată existenţa acestuia, întrucât s-ar încălca principiul constituţional care garantează realizarea drepturilor acordate din moment ce printr-o lege anterioară s-a conferit dreptul la primă pentru concediul de odihnă.
Nu se poate considera că acel drept nu a existat în perioada anilor 2001-2005, pentru că exerciţiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat, întrucât s-ar contraveni atât art. 53 din Constituţia revizuită (privind cazurile când se poate restrânge exerciţiul unui drept) cât şi reglementările date prin art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.
Efectele produse de aceste acte normative, de suspendare sau de amânare a punerii în aplicare a dispoziţiei legale referitoare la dreptul dobândit, trebuie limitate numai la perioada cât a fost în vigoare actul normativ care a prevăzut dreptul respectiv.
A considera altfel ar însemna să se prelungească valabilitatea dispoziţiei de suspendare a aplicării unui text de lege şi după abrogarea lui, ceea ce ar fi de neconceput şi inadmisibil.
Altfel, s-ar ajunge la situaţia ca un drept patrimonial, a cărui existenţă este recunoscută, să fie vidat de substanţa sa şi, practic, să devină lipsit de orice valoare.
În consecinţă recursul va fi admis, sentinţa atacată va fi modificată în sensul respingerii cererii de chemare în garanţie, menţinându-se celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de Ministerul Economiei şi Finanţelor, împotriva sentinţei civile nr. 2076 din 11 septembrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Casează în parte sentinţa atacată în sensul că respinge acţiunea formulată de reclamanţi împotriva Ministerului Economiei şi Finanţelor pentru lipsa calităţii procesuale pasive.
Respinge cererea de chemare în garanţie formulată de Ministerul Internelor şi Reformei Administrative.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 mai 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1895/2008. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 1900/2008. Contencios → |
|---|
