ICCJ. Decizia nr. 1983/2008. Contencios. Refuz acordare drepturi conform Legii nr. 189/2000. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1983/2008
Dosar nr. 1735/33/2007
Şedinţa publică de la 16 mai 2008
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 3 octombrie 2007, reclamantul I.V. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Casa Judeţeană de Pensii Cluj, anularea hotărârii din 9 iulie 2007 emisă de pârâtă şi obligarea acesteia să-i ateste calitatea de beneficiar al prevederilor Legii nr. 189/2000.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că, în mod nelegal, prin hotărârea atacată, pârâta i-a respins cererea de acordare a drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000, deşi a dovedit că s-a refugiat în luna octombrie 1940 din localitatea de domiciliu, datorită persecuţiilor exercitate pe criterii etnice de către trupele de ocupaţie după Dictatul de la Viena.
Curtea de Apel Cluj, secţia comercială,de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 642/2007 din 22 noiembrie 2007 a admis acţiunea, a anulat hotărârea contestată şi a obligat pârâta să-i recunoască reclamantului calitatea de refugiat în perioada 15 octombrie 1940–6 martie 1945 şi să-i acorde drepturile băneşti prevăzute de O.G. nr. 105/1999 aprobată prin Legea nr. 189/2000 cu modificările ulterioare, începând cu data de 1 ianuarie 2007.
Instanţa a reţinut că soluţia se impune, în raport cu probele administrate şi cu dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 189/2000.
Împotriva sus menţionatei sentinţe a declarat recurs, în termen legal, pârâta Casa Judeţeană de Pensii Cluj.
Recurenta a susţinut, în esenţă că, în mod eronat, prima instanţă şi-a fundamentat hotărârea exclusiv pe declaraţia unui martor, în absenţa şi a unor alte surse de informaţie, care să indice aceleaşi date, ţinând cont şi de împrejurarea că martora nu a indicat sfârşitul perioadei refugiului, iar susţinerile acesteia nu sunt în concordanţă cu declaraţiile autentice depuse la dosar.
Examinând cauza şi sentinţa atacată, în raport cu criticile invocate, cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în speţă, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, pentru motivele care vor fi expuse în continuare.
Potrivit prevederilor art. 1 lit. c) din O.G. nr. 105/1999, aşa cum a fost completată şi modificată, de dispoziţiile acestei ordonanţe beneficiază persoana, cetăţean român, care în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945, a avut de suferit persecuţii etnice, fiind strămutată în altă localitate decât cea de domiciliu.
Prin persoană strămutată în altă localitate, conform dispoziţiilor H.G. nr. 127/2002 privind Normele de aplicare a O.G. nr. 105/1999, se înţelege „persoana care a fost obligată să îşi schimbe domiciliul în altă localitate, din motive etnice”.
În mod eronat recurenta-pârâtă susţine că intimatul–reclamant nu s-ar afla în această situaţie.
Astfel, din declaraţia judiciară a martorei I.M., coroborată cu declaraţiile autentificate ale martorilor T.I. şi C.L., cu actele de stare civilă ale reclamantului şi cu adresa din 28 iunie 2006 emisă de Direcţia Judeţeană Cluj a Arhivelor Naţionale, rezultă că, s-a făcut dovada, în condiţiile art. 4 din H.G. nr. 127/2002 că, în octombrie 1940, intimatul-reclamant împreună cu mama sa s-au refugiat din localitatea de domiciliu, în mai multe localităţi, datorită persecuţiilor exercitate pe criterii etnice asupra populaţiei române, de către trupele maghiare de ocupaţie.
În ceea ce priveşte sfârşitul refugiului, instanţa, în mod corect, a indicat data de 6 martie 1945, acesta fiind termenul limită prevăzut de legea reparatorie.
Aparentele neconcordanţe între declaraţiile martorilor sunt justificate de vârsta înaintată a acestora, precum şi de intervalul mare de timp scurs de la momentul producerii faptelor generatoare de drepturi în litigiu.
În consecinţă, faţă de dovezile existente la dosar, se reţine că sentinţa este legală şi temeinică, motiv pentru care, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a doua C. proc. civ., se va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâta Casa Judeţeană de Pensii Cluj împotriva sentinţei civile nr. 642 din 22 noiembrie 2007 a Curţii de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 16 mai 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1971/2008. Contencios. Refuz soluţionare... | ICCJ. Decizia nr. 1985/2008. Contencios. Suspendare executare... → |
|---|
