ICCJ. Decizia nr. 209/2008. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 209/2008
Dosar nr. 121.1/32/200.
Şedinţa publică din 22 ianuarie 2008
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
În fond, după casare, prin Decizia nr. 99 din 27 august 2007 a Curţii de Apel Bacău, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, a fost respinsă ca nefondată, excepţia de nelegalitate a prevederilor art. 11 alin. (1) lit. e) din Anexă nr. 1 Norme metodologice aprobate prin Ordinul M.T.C.T. nr. 1170/2003 emis de Ministrul Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului invocată de reclamanta SC S.T. SRL, în contradictoriu cu pârâtele A.R.R. Bucureşti şi Ministerul Transporturilor.
Totodată, instanţa a respins acţiunea formulată de SC S.T. SRL împotriva pârâtei A.R.R. Bucureşti, instituţie publică aflată în subordinea Ministrului Transporturilor.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa a reţinut că reclamanta, operator de transport de taxi deţinătoare a unei licenţe de transport rutier public în regim de taxi, este abilitată să efectueze transport rutier public în regim de taxi în conformitate cu caietul de sarcini, iar în urma controlului în trafic efectuat de reprezentanţii A.R.R., Agenţia Neamţ, s-a constatat faptul că societatea nu a respectat prevederile caietului de sarcini aferent licenţei de transport taxi în ce priveşte obligaţia de a utiliza numai conducători auto deţinători ai atestatului profesional valabil şi care corespund standardului ocupaţional al taximetristului, obligaţie prevăzută de art. 1 lit. e) din Ordinul M.T.C.T. nr. 1170/2003 şi de art. 9 alin. (2) din caietul de sarcini al licenţei de transport.
Urmare a celor constatate, s-a aplicat sancţiunea suspendării pentru o lună a licenţei de transport, începând cu data de 7 decembrie 2005, această măsură fiind menţinută şi ulterior soluţionării contestaţiei formulate.
Astfel, reţine instanţa, pe calea excepţiei prevăzute de art.4 din Legea nr. 554/2004, reclamantul a contestat legalitatea art. 11 lit. e) Ordinul M.T.C.T. nr. 1170/2003, respectiv cazul suspendării licenţei de transport pentru nerespectarea caietului de sarcini, susţinând, în esenţă că acestei dispoziţii completează Legea nr. 38/2003.
S-a constatat, pe de o parte, cu referire la obligaţia societăţii reclamante, că prevederile art. 9 alin. (2) din caietul de sarcini, precum şi dispoziţiile Ordinului M.T.C.T. nr. 1170/2003, reproduc dispoziţiile cuprinse în art. 28 alin. (2) din Legea nr. 38/2003, text ce prevede expres că, pe lângă sancţiunile prevăzute la art. 55, se dispune şi suspendarea sau anularea autorizaţiei în anumite situaţii.
În atare condiţii, a apreciat instanţa, sancţionarea contravenţională nu exclude aplicarea sancţiunii administrative a suspendării licenţei de transport, cumulul celor două forme de răspundere fiind permis, în conformitate cu prevederile art. 56 alin. (1) din Legea nr. 38/2003.
Totodată, a mai apreciat instanţa, nu se poate reţine nelegalitatea Ordinului nr. 1170/2003 prin prisma dispoziţiile art. 1 coroborate cu art. 2 alin. (2) din OG nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, întrucât sancţiunea contestată în cauză nu este contravenţional, ci administrativă.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta SC S.T. SRL Român, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., în dezvoltarea cărora a susţinut, în esenţă următoarele:
Instanţa de fond, prin motivarea hotărârii, s-a îndepărtat de natura pricinii încălcând dreptul de apărare al recurentei, întrucât nu a observat că s-a invocat excepţia de nelegalitate numai cu privire la un articol al metodologiei aprobate prin Ordinul nr. 1170/2003 şi nu cu privire la integralitatea acestuia. De asemenea, a condiţionat, în mod greşit, invocarea unei excepţii de nelegalitate de contestatoarea propriei licenţe de export.
De asemenea hotărârea atacată este dată cu aplicarea greşită a legii, întrucât s-a apreciat în mod greşit că sancţiunea contestată este una administrativă fapta imputată constituind contravenţie, potrivit art. 55 lit. b) rap. la art. 52 A lit. c) din Legea nr. 38/2003 privind transportul în regim de taxe şi în regim de închiriere.
În opinia recurentei, Normele metodologice în discuţie vin să completeze dispoziţiile unui act juridic cu forţă superioară, întrucât stabilesc şi condiţiile în care licenţele de transport pot fi suspendate sau anulate, deşi Legea nr. 38/2003 nu conţine nici o prevedere referitoare la acestea, încălcând totodată principiul legalităţii încriminării cuprins în art. 1 şi art. 2 alin. (1) din OG nr. 2/2001, deoarece acestea nu fac parte din categoria actelor normative prevăzute prin aceste taxe de lege.
Analizând actele dosarului, motivele de nelegalitate invocate de recurenţi, prin prisma dispoziţiilor legale incidente în materie şi examinând cauza sub toate aspectele, conform art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, având în vedere considerentele în continuare arătate.
Hotărârea atacată cuprinde motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, condiţie impusă de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., iar acestea nu sunt contradictorii sau străine de natura pricini, în sensul dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., astfel încât motivul de nelegalitate reglementat de acest text de lege nu poate fi reţinut.
Mai mult, exercitându-şi rolul activ în sensul dispoziţiilor art. 129 C. proc. civ., prima instanţă a contribuit la corecta stabilire a obiectului excepţiei de nelegalitate şi a procedat apoi la examinarea legalităţii dispoziţiilor art. 11 lit. e) din Ordinul nr. 1170/2003, în limita impusă prin precizarea făcută la ultimul termen de judecată, susţinerile recurentei în sensul că nu s-ar fi observat această împrejurare, cu consecinţa încălcării dreptului său la apărare, neavând nici o justificare.
Nejustificate sunt şi celelalte critici ale recurentei circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., hotărârea atacată fiind dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente în materie, atât asupra excepţiei de nelegalitate invocată de reclamanta-recurentă, cât şi asupra fondului cauzei.
Astfel, în cadrul procedurii instituite prin art. 4 din Legea nr. 554/2004 instanţa de contencios administrativ legal investită cu soluţionarea unei excepţii de nelegalitate este abilitată să verifice concordanţa actului administrativ supus analizei cu actele normative cu forţă juridică superioară în temeiul şi în executarea cărora a fost emis, ţinând seama de principiul ierarhiei şi forţei juridice a actelor normative consacrat de art. 1 alin. (5) din Constituţia României şi art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000, privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative.
Prin Ordinul nr. 1170/2003 al M.T.C.T. au fost aprobate Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 38/2003, fiind emis aşadar în executarea acestei legi, ca lege specială care reglementează activitatea de transport rutier în regim de taxi.
Reclamanta a contestat legalitatea art. 11 lit. e), respectiv cazul de suspendare a licenţei de transport pentru nerespectarea caietului de sarcini, susţinând, în esenţă, că aceste dispoziţii completează Legea nr. 38/2003.
Art. 52 A lit. c) din Legea nr. 38/2003, la care reclamanta a înţeles să se raporteze în susţinerea excepţiei de nelegalitate, instituie obligaţia operatorului de transport de a angaja ca taximetrişti numai conducători auto care deţin certificate de atestare a pregătirii profesionale, nerespectarea acestei obligaţii fiind sancţionaţi cu amendă, conform art. 55 lit. b) din aceeaşi lege.
Din conţinutul deciziei nr. 5458 din 6 decembrie 2005 rezultă că măsura suspendării licenţei de transport rutier public în regim de taxi a fost dispusă ca urmare a nerespectării de către reclamanţi a obligaţiei prevăzută la art. 9 alin. (2) din caietul de sarcini, respectiv aceea de a utiliza numai conducători auto deţinători ai atestatului profesional şi care corespund standardului ocupaţional al taximetristului, ca măsură administrativă ce poate fi dispusă atunci când una din condiţiile acordării autorizaţiei nu mai este îndeplinită.
Deţinerea certificatului de atestare valabil este prevăzută drept condiţie a practicării activităţii de taximetrist în regim de taxi prin art. 16 alin. (1) din Legea nr. 38/2003.
De asemenea, prin însăşi licenţa de transport s-a prevăzut că reclamanta este abilitată să efectueze transport rutier în conformitate cu caietul de sarcini.
Potrivit art. 28 alin. (2) Legea nr. 38/2003, reproduse, de altfel, în art. 39 alin. (2) din Anexa 1 la Ordinul nr. 1170/2003, certificatul de atestare este valabil cu avizarea anulată gratuită, cu susţinerea textului grilă odată la 2 ani la agenţia teritorială ARR şi cu dovada că taximetristul este apt din punct de vedere medical şi psihologic.
Suspendarea autorizaţiei de taxi este reglementată prin art. 56 din Legea nr. 38/2003.Porivit dispoziţiilor alin. (1) lit. a) al acestui text de lege, această măsură se dispune pe o perioadă de 1-3 luni, între altele, atunci când una dintre condiţiile acordării autorizaţiei nu mai este îndeplinită.
În raport cu aceste prevederi legale şi cu modalitatea de reglementare a măsurii suspendării, prin art. 56 alin. (1) din Legea nr. 38/2003 prevăzându-se că aceasta se dispune pe lângă sancţiunile prevăzute la art. 55, prima instanţă a concluzionat în mod corect că excepţia de nelegaliltate a dispoziţiilor art. 11 lit. e) din Anexa nr. 1 a Ordinului M.T.C.T. nr. 1170/2003 este neîntemeiată, întrucât prin aceste dispoziţii nu se adaugă la lege, şi, respectiv, că în reglementarea respectivei măsuri administrative emitentul ordinului nu era ţinut de limitarea reglementată de art. 2 alin. (1) din OG nr. 2/2001.
Sub aspectul fondului cauzei, concluzia primei instanţei privind netemeinicia acţiunii reclamantei este întrutotul justificată, în condiţiile în care este cert stabilită încălcarea obligaţiilor legale anterior arătate şi a prevederilor art. 8 şi art. 9 alin. (2) din caietul de sarcini, la controlul în trafic desfăşurat în perioada 28-30 noiembrie 2005 constatându-se că doi dintre şoferii de taxi angajaţi ai reclamantei nu aveau viza anuală pe certificatul profesional.
Faţă de cele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge prezentul recurs ca fiind nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta SC S.T. SRL Roman împotriva deciziei nr. 99 din 27 august 2007 a Curţii de Apel Bacău, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică azi, 22 ianuarie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2070/2008. Contencios. Litigiu privind... | ICCJ. Decizia nr. 2091/2008. Contencios → |
|---|
