ICCJ. Decizia nr. 2113/2008. Contencios. Refuz acordare drepturi. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2113/2008
Dosar nr. 4170/2/2007
Şedinţa publică din 27 mai 2008
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea în contencios administrativ înregistrată la data de 8 iunie 2007 la Curtea de Apel Bucureşti, reclamanţii M.M.S., P.C., M.A.Ş., M.R.A., A.L., O.C., C.G.O., P.C.M. şi N.M. au solicitat în contradictoriu cu pârâţii Autoritatea Naţională a Vămilor şi M.E.F., obligarea pârâţilor la plata primelor de vacanţă pentru perioada 2001 - 2006, actualizate cu indicele de inflaţie şi obligarea pârâtului M.E.F. să aloce fondurile necesare pentru plata acestor drepturi salariale.
În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că sunt funcţionari publici la pârâta Autoritatea Naţională a Vămilor şi în mod nejustificat li s-a refuzat plata primei de concediu, reglementată de art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 2083 din 11 septembrie 2007 a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune.
A admis acţiunea formulată de reclamanţii M.M.S., P.C., M.A.Ş., M.R.A., A.L., O.C., C.G.O., P.C.M. şi N.M în contradictoriu cu pârâţii Autoritatea Naţională a Vămilor şi M.E.F.
A obligat pârâţii să plătească reclamanţilor primele de vacanţă pentru perioada 2001 - 2006, actualitate în raport cu rata inflaţiei.
A obligat M.E.F. să aloce sumele necesare pentru plata acestor drepturi.
În motivarea soluţiei s-a reţinut că, deşi aplicarea art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 [în prezent art. 35 alin. (2)] a fost suspendată anual, prin legi bugetare succesive, fiind vorba de un drept câştigat, suspendarea nu înseamnă anularea dreptului.
Suspendarea succesivă a dreptului la prima de concediu a avut ca efect întreruperea cursului prescripţiei, astfel că, după încetarea efectelor actelor de suspendare se impunea plata retroactivă a acestui drept.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs pârâţii M.E.F. şi Autoritatea Naţională a Vămilor.
Pârâtul M.E.F. critică sentinţa atacată în temeiul art. 304 pct. 4 şi pct. 9 C. proc. civ., susţinând în esenţă că, pronunţarea unei hotărâri prin care M.E.F. să fie obligat la alocarea fondurilor către Autoritatea Naţională a Vămilor duce la nesocotirea Legii nr. 500/2002, instanţa depăşind atribuţiile puterii conferite prin lege autorităţii judecătoreşti. Totodată, susţine recurentul, hotărârea este lipsită de temei legal şi a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, faţă de suspendarea aplicării dispoziţiilor art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 prin acte normative succesive, motiv pentru care, pentru perioada 2001 - 2006 nici nu au fost prevăzute în buget sumele necesare primelor de concediu.
Pârâta Autoritatea Naţională a Vămilor critică hotărârea instanţei de fond pentru nelegalitate şi netemeincie, susţinând în esenţă că, aplicarea prevederilor legale din Legea nr. 188/1999 a fost suspendată succesiv prin legi bugetare, astfel că în cauză nu este o suspendare a dreptului la prima de concediu, ci chiar inexistenţa dreptului în anii în care legiuitorul a suspendat aplicarea prevederilor art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 republicată.
Astfel, susţine recurenta, la expirarea perioadei de suspendare a aplicării unui act normativ, acesta nu poate fi aplicat retroactiv pe perioada în care aplicarea sa a fost suspendată ci numai pentru viitor. Ca atare, nu a existat temei legal pentru a se acorda primele de concediu pentru anii 2001 - 2006, întrucât în această perioadă a fost suspendată prin lege, aplicarea prevederilor art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999.
Examinând cauza în raport cu criticile aduse sentinţei, cu apărările formulate şi probele administrate, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Curtea constată că, recursul declarat de pârâta Autoritatea Naţională a Vămilor este nefondat, urmând a fi admis însă recursul declarat de pârâtul M.E.F., pentru lipsa calităţii procesuale pasive a acestuia, menţinând celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Este necontestat că prin Legea nr. 188/1999 administrate precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate, pentru considerentele expuse în continuare.
Este necontestat că prin Legea nr. 188/1999 s-a instituit dreptul funcţionarilor publici ca, pe lângă indemnizaţia de concediu să li se acorde o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu.
De asemenea, este de necontestat că prin dispoziţii succesive, acordarea primei de concediu a fost suspendată în anii 2001 - 2005.
Numai că, astfel cum corect a reţinut şi instanţa de fond, Înalta Curte constată că, suspendarea dreptului nu echivalează cu însăşi înlăturarea lui, cât timp nu există nici o dispoziţie legală prin care să fi fost înlăturată existenţa acestuia.
Astfel, dreptul la prima de concediu, stabilit iniţial prin art. 33 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (publicată în M. Of. nr. 600/8.12.1999), s-a menţinut prin art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (republicată în M. Of. nr. 251/22.03.2004) precum şi prin art. 35 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (republicată în M. Of. nr. 365/29.05.2007).
Aşadar, prin suspendarea acestui drept nu se poate considera că acesta nu există în perioada respectivă, întrucât s-ar încălca principiul constituţional care garantează realizarea drepturilor acordate.
Mai mult, suspendarea exerciţiului dreptului nu echivalează cu însăşi înlăturarea lui, cât timp prin nici o dispoziţie legală nui-a fost înlăturată existenţa.
Neprevederea în continuare a acestui drept recunoscut şi garantat nu poate înlătura existenţa lui anterioară pentru că s-ar contraveni atât art. 53 din Constituţia României revizuită (art. 49 din Constituţia anterioară) privind cazurile când se poate restrânge exerciţiul unui drept, cât şi reglementărilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.
Ca urmare, pentru ca un drept prevăzut de lege să nu devină doar o obligaţie lipsită de conţinut, ceea ce ar constitui o îngrădire nelegitimă a exercitării lui, un atare drept nu poate fi considerat că nu a existat în perioada anilor pentru care exerciţiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat. Altfel, s-ar ajunge la situaţia ca un drept patrimonial, a cărui existenţă este recunoscută, să fie vidat de substanţa sa şi practic, să devină lipsit de orice valoare.
De aceea, respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul şi litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendinţe de reglementare a unor situaţii juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi împiedicaţi de a se bucura efectiv de acestea, pentru perioada în care au fost prevăzute de lege.
Decizia nr. 12 din 5 februarie 2007 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie reţine în considerente că, drepturile persoanelor încadrate în muncă nu pot face obiectul vreunei tranzacţii, renunţări sau limitări, ele fiind apărate de stat împotriva oricăror încălcări manifestări de subiectivism, abuz sau arbitrări, în conformitate cu dispoziţiile art. 38 C. muncii.
OUG nr. 146 din 19 decembrie 2007 pentru aprobarea plăţii primelor de concediu de odihnă suspendate în perioada 2001 - 2006 reglementează modalitatea de plată a primelor acordate cu ocazia plecării în concediu de odihnă, actualizarea acestora cu indicele de inflaţie, precum şi obligaţia ordonatorilor principali de credite să asigure aplicarea revederilor acestui act normativ.
Faţă de recursul declarat de pârâtul M.E.F. se reţine că, instanţa de fond a soluţionat greşit cererea de chemare în judecată a M.E.F., având ca obiect plata unor drepturi salariale, cererea fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Astfel, potrivit Legii nr. 554/2004, pentru a avea calitate procesuală pasivă într-o acţiune în contencios administrativ nu este suficientă calitatea de autoritate publică, fiind imperios necesar ca acea autoritate să fie emitenta actului administrativ contestat sau să nu fi soluţionat în termen legal, ori să fi refuzat nejustificat, rezolvarea unei cereri a reclamantului, referitoare la un drept sau interes legitim.
Or, recurentul nu a emis nici un act administrativ de natură să vatăme interesele reclamanţilor într-un drept s-au într-un interes legitim al acestora.
Atribuţiile M.E.F. în elaborarea şi gestionarea bugetului de stat nu justifică obligarea instanţei la plata unor drepturi salariale către angajaţi ai Autorităţii Naţionale a Vămilor şi nici obligarea sa să aloce fondurile necesare plăţii primelor de concediu cuvenite reclamanţilor, angajaţi ai Autorităţii Naţionale a Vămilor, raporturile de muncă existând exclusiv între reclamanţi şi Autoritatea Naţională a Vămilor.
Faţă de aceasta, Curtea nu se va mai referi şi la motivul de recurs subsidiar, vizând temeinicia pretenţiilor, a cărui analiză a devenit inutilă în raport cu admiterea primului motiv de recurs.
În consecinţă, se va respinge ca nefondat recursul declarat de Autoritatea Naţională a Vămilor şi se va admite recursul declarat de M.E.F.
Se va modifica în parte sentinţa atacată în sensul că, se va respinge acţiunea reclamanţilor împotriva acestui pârât, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, menţinând celelalte dispoziţii ale sentinţei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de Autoritatea Naţională a Vămilor împotriva sentinţei civile nr. 2083 din 11 septembrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Admite recursul declarat M.E.F. împotriva aceleiaşi hotărâri şi în consecinţă modifică în parte sentinţa atacată în sensul că, respinge acţiunea reclamanţilor împotriva M.E.F. ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 27 mai 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2091/2008. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 2132/2008. Contencios. Alte cereri. Recurs → |
|---|
