ICCJ. Decizia nr. 211/2008. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 211/2008
Dosar nr. 2106/102/2006
Şedinţa publică de la 22 ianuarie 2008
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 43 din 17 mai 2007 a Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, a fost admisă acţiunea formulată de reclamantul D.C. în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Administraţiei şi Internelor, respectiv U.M. Bucureşti, instanţa dispunând anularea hotărârii nr. 155403 din 09 august 2005 emisă de Comisia de soluţionare a contestaţiilor din cadrul U.M. Bucureşti, precum şi a hotărârii nr. 47 din 20 septembrie 2006 emisă de Comisia de jurisdicţie a imputaţiilor din cadrul M.A.I. Totodată, instanţa a admis contestaţia formulată de reclamantul D.C. împotriva deciziei de imputare din 04 iulie 2007 cu consecinţa exonerării reclamantului de la plata sumei de 4.424,90 RON.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa a reţinut, în esenţă, că prin decizia din 04 iulie 2006 reclamantului i s-a imputat suma de 4.424,90 RON, reprezentând drepturi salariale achitate angajatului P.C., ca urmare a anulării deciziei de reziliere a contractului de muncă, decizie semnată de către reclamant în calitate de comandant al Comandamentului de Jandarmi Teritorial Târgu Mureş.
Instanţa a apreciat că nu se poate reţine în sarcina reclamantului reaua-credinţă la momentul la care aceasta a dispus desfacerea contractului de muncă al angajatului, având în vedere atribuţiile pe care le avea în calitate de comandant al unităţii militare şi conţinutul rapoartelor înaintate de către cei împuterniciţi cu cercetarea disciplinară.
I. Împotriva acestei sentinţe a declarat în termen recursul de faţă pârâta U.M. Bucureşti – Inspectoratul General al Jandarmeriei, cererea fiind legal timbrată.
1. În motivarea cererii, recurenta arată că instanţa a reţinut în mod greşit că pentru angajarea răspunderii materiale a militarilor ar fi necesară „vinovăţia în forma cea mai gravă, aceea a relei-credinţe”, întrucât conform dispoziţiilor art. 48 alin. (1) din O.G. nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor şi ale pct. 6 lit. b) din Instrucţiunile M.A.I. nr. 830/1999, pentru angajarea răspunderii materiale a militarilor trebuie îndeplinite cumulativ condiţiile: 1. paguba materială să se fi produs printr-o faptă cu caracter ilicit, când prin comiterea ei militarul a încălcat dispoziţiile legale ori nu şi-a executat obligaţiile de serviciu care-i reveneau din statute sau regulamente, fie prin acţiune fie prin inacţiune; 2. încălcarea dispoziţiilor legale au neexecutarea obligaţiilor de serviciu să se fi produs cu vinovăţie – fie cu intenţie, fie din culpă.
Arată recurenta că reclamantul este în culpă prin rezoluţia pe care a pus-o pe nota raport din 02 august 2004, întrucât, deşi a fost sesizat organul de urmărire penală pentru faptele subordonatului P.C., reclamantul nu a aşteptat comunicarea soluţiei, ci a aprobat rezilierea contractului de muncă al acestuia, de îndată.
2. Consideră recurenta că instanţa de fond a reţinut în mod greşit că la data la care s-a verificat legalitatea şi temeinicia deciziei de desfacere a contractului de muncă a subordonatului nu au fost cercetate faptele reţinute în sarcina sa şi prezentate acestuia în cadrul procedurii de cercetare administrativă, deoarece cercetarea administrativă nu a avut ca obiect faptele săvârşite de subordonat, ci stabilirea persoanei responsabile de concedierea nelegală a acestuia care a generat obligarea la plată a unităţii către P.C. a sumelor de 8.815 RON şi 2.013,42 RON.
3. Recurenta reia situaţia de fapt expusă şi la soluţionarea în fond a cauzei, arătând că, din probele administrate, comisia de cercetare administrativă a stabilit că prin întocmirea notei raport şi prin rezoluţia reclamantului a fost încălcat principiul prezumţiei de nevinovăţie faţă de P.C., vinovat de aceasta fiind reclamantul, în calitate de comandant al Comandamentului de Jandarmi Teritorial Târgu Mureş.
4. În fine, arată recurenta că reclamantul e vinovat de a fi dispus rezilierea contractului numitului P.C., cu ignorarea dispoziţiilor art. 54 alin. (2) din R.G.-3 ale Ordinului M.A.I. nr. 59/2001 şi a dispoziţiilor alin. (3) lit. a) şi alin. (4) din contractul de angajare, precum şi a dispoziţiilor C. muncii.
Invocă, de asemenea, recurenta şi nesocotirea dispoziţiilor art. 19 lit. a) şi a art. 70 din R.G.-3.
II. Împotriva aceleiaşi sentinţe a declarat recurs în termen şi pârâtul Ministerul Internelor şi Reformei Administrative, cererea fiind legal timbrată.
În motivarea cererii, recurenta arată că nu se poate reţine că reclamantul ar fi săvârşit faptele fără vinovăţie, întrucât era obligat să cunoască normele legale care reglementează domeniul în care îşi desfăşura activitatea, iar potrivit art. 2 din O.G. nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor, această răspundere e angajată pentru pagubele provocate de militari din vina acestora, fără ca textul să distingă dacă fapta a fost săvârşită cu sau fără intenţie.
Ca urmare, consideră recurenta că instanţa, în mod greşit, a apreciat că numai reaua- credinţă în cauzarea prejudiciului ar fi generatoare a răspunderii materiale, în speţă fiind incidente dispoziţiile art. 5 din O.G. nr. 121/1998 conform cărora militarii răspund material pentru pagubele produse – din vina lor şi în legătură cu îndeplinirea serviciului militar – terţelor persoane şi la a căror reparare a fost obligată instituţia publică de care aceştia aparţin.
Consideră recurenta că interpretarea contrară, în cazul faptelor săvârşite din culpă de un militar, ar face imposibilă recuperarea de către instituţie a prejudiciului astfel creat.
Ambele recursuri se fondează, sentinţa urmând a fi modificată în tot, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pentru greşita aplicare a legii, iar acţiunea respinsă ca neîntemeiată pentru următoarele considerente:
Atât hotărârea nr. 155403 din 09 august 2006 a Comisiei de soluţionare a contestaţiilor din U.M. Bucureşti, cât şi hotărârea nr. 47 din 20 septembrie 2006 a Comisiei de jurisdicţie a imputaţiilor din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor (actualul Ministerul Internelor şi Reformei Administrative) au fost emise cu respectarea condiţiilor de formă legale şi sunt întemeiate pe dovezi asupra vinovăţiei reclamantului.
Instanţa de fond a aplicat greşit dispoziţiile O.G. nr. 121/1998, considerând că răspunderea materială a militarilor poate fi angajată numai în situaţia în care paguba a fost produsă cu rea-credinţă.
În realitate, legiuitorul prevede vinovăţia fără a distinge asupra săvârşirii faptei din culpă ori cu intenţie.
În speţă, lipsa relei-credinţe nu-l poate exonera pe reclamant de răspundere, câtă vreme textul legal nu are în vedere asemenea excepţii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de Inspectoratul General al Jandarmeriei – U.M. Bucureşti şi Ministerul Internelor şi Reformei Administrative împotriva sentinţei nr. 43 din 17 mai 2007 a Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal.
Modifică în tot sentinţa atacată în sensul respingerii ca neîntemeiate a acţiunii formulate de reclamantul D.C.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 ianuarie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2109/2008. Contencios. Excepţie nelegalitate... | ICCJ. Decizia nr. 2110/2008. Contencios. Suspendare executare... → |
|---|
