ICCJ. Decizia nr. 2146/2008. Contencios. Refuz acordare drepturi. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2146/2008
Dosar nr. 7146/2/2007
Şedinţa publică de la 28 mai 2008
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti la data de 12 octombrie 2007, reclamanţii B.M.N., C.G., T.I., I.A., Ţ.I., I.V., M.D., P.N., B.M. şi C.L. au solicitat obligarea pârâtei A.N.V. la plata sumelor reprezentând prima de concediu aferentă perioadei 2001- 2006 actualizată cu rata inflaţiei de la data naşterii dreptului până la data plăţii efective.
În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că sunt funcţionari publici în cadrul A.N.V., fiind beneficiari ai dreptului la primele de vacanţă conform art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, însă până în prezent nu au beneficiat de aceste sume, deoarece s-a dispus suspendarea dispoziţiilor prin O.U.G. nr. 33/2001 şi ulterior prin legile bugetului de stat până în 2006.
Reclamanţii au arătat că suspendarea plăţii drepturilor şi-a încetat aplicabilitatea.
Pârâta A.N.V. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţiile tardivităţii, a inadmisibilităţii pentru lipsa plângerii prealabile, a prescripţiei dreptului la acţiune pentru perioada 2001-2003, conform art. 166 alin. (1) din C. muncii şi pe fond respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
Prin sentinţa civilă nr. 3021 din 27 noiembrie 2007, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţiile lipsei procedurii prealabile, tardivităţii şi prescripţiei dreptului la acţiune, ca neîntemeiate.
A admis acţiunea formulată de reclamanţii B.M.N., C.G., T.I., I.A., Ţ.I., I.V., M.D., P.N., B.M. şi C.L. în contradictoriu cu pârâta A.N.V.
A obligat pârâta la plata primei de concediu aferentă perioadei 2001 - 2006, actualizată cu rata inflaţiei de la data naşterii dreptului la data plăţii efective.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că dispoziţiile referitoare la necesitatea plângerii prealabile nu sunt aplicabile în speţa de faţă care are ca obiect plata unor sume de bani pretins a fi datorate în baza legii şi nu anularea unui act administrativ.
Pe excepţia tardivităţii, s-a constatat că dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 554/2004 privesc situaţia acţiunilor în despăgubiri subsecvente anulării unui act administrativ vătămător iar în speţă obiectul cererii constă în plata unor sume de bani datorate în baza legii.
Referitor la prescripţia dreptului la acţiune s-a reţinut că acesta se naşte din momentul încetării perioadei de suspendare, respectiv 31 decembrie 2006.
Pe fondul cauzei, instanţa a reţinut că aplicarea prevederilor legale privind acordarea primei de concediu a fost suspendată prin O.U.G. nr. 33/2001, termenul de suspendare fiind prelungit succesiv prin legi ale bugetului ulterioare, până la 31 decembrie 2006. Măsura suspendării nu poate avea ca efect decât amânarea punerii în aplicare a dispoziţiilor legale, deoarece suspendarea nu este echivalentă cu abrogarea pe termen limitat a legii.
Împotriva sentinţei civile sus-menţionate a declarat recurs A.N.V.
În cuprinsul motivelor de recurs, recurenta a reiterat excepţiile privind lipsa plângerii prealabile, tardivităţii acţiunii şi prescripţiei dreptului de a cere plata drepturilor salariale reprezentând primele de vacanţă aferente perioadei 2001-2003.
Pe fondul cauzei, s-a susţinut că nu este vorba de o suspendare a dreptului la prima de concediu, ci de inexistenţa dreptului în anii în care legiuitorul a suspendat aplicarea prevederilor art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 republicată. S-a mai arătat că la expirarea duratei de suspendare dispoziţia aferentă de suspendare reintră de drept în vigoare, deci ea nu poate retroactiva pentru perioada cât aplicarea a fost suspendată.
Examinând cauza în raport cu criticile aduse soluţiei instanţei de fond, cu apărările formulate şi probele administrate, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Referitor la excepţia inadmisibilităţii acţiunii pentru lipsa plângerii prealabile, se reţine că dispoziţiile privind plângerea prealabilă din Legea nr. 554/2004 nu sunt aplicabile în speţa de faţă care are ca obiect plata unor sume de bani pretinse a fi datorate în baza legii şi nu anularea unui act administrativ.
Referitor la excepţia tardivităţii acţiunii, se reţine că dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 554/2004 invocate de către recurentă privesc situaţia acţiunilor în despăgubiri subsecvente anulării unui act administrativ vătămător iar în speţă obiectul cererii constă în plata unor sume de bani datorate în baza legii.
Cu privire la excepţia prescripţiei dreptului de a cere plata primelor de concediu aferentă perioadei 2001 - 2003, instanţa de fond a reţinut în mod corect că această excepţie este neîntemeiată deoarece dreptul s-a născut la data de 1 ianuarie 2007, dată la care acesta nu a mai fost suspendat prin nici un act normativ.
Nici un termen de prescripţie nu poate curge atâta timp cât dreptul respectiv nu s-a născut sau este afectat de o condiţie sau un termen suspensiv, conform art. 7 alin. (3) din Decretul nr. 167/1958.
Este necontestat că prin Legea nr. 188/1999 s-a instituit dreptul funcţionarilor publici ca pe lângă indemnizaţia de concediu să li se acorde o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu.
De asemenea, este de necontestat că prin dispoziţii succesive acordarea primei de vacanţă a fost suspendată în anii 2001 - 2006.
Numai că, astfel cum corect a reţinut instanţa de fond, Înalta Curte constată că suspendarea dreptului nu echivalează cu însăşi înlăturarea lui cât timp nu există nici o dispoziţie legală prin care să fi fost înlăturată existenţa acestuia.
Astfel, dreptul la prima de concediu stabilit iniţial prin art. 33 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (publicată în M. Of. nr. 600/8.12.1999), s-a menţinut prin art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (republicată în M. Of. nr. 251/22.03.2004) precum şi prin art. 35 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (republicată în M. Of. nr. 365/29.05.2007).
Aşadar, prin suspendarea acestui drept nu se poate considera că acesta nu exista în perioada respectivă, întrucât s-ar încălca principiul constituţional care garantează realizarea drepturilor acordate.
Neprevederea în continuare a acestui drept recunoscut şi garantat nu poate înlătura existenţa lui anterioară pentru că s-ar contraveni atât art. 53 din Constituţia României revizuită (art. 49 din Constituţia anterioară) privind cazurile când se poate restrânge exerciţiul unui drept, cât şi reglementărilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Ca urmare, pentru ca un drept prevăzut să nu devină doar o obligaţie lipsită de conţinut, redusă la nudum jus, ceea ce ar constitui o îngrădire nelegitimă a exercitării lui, un atare drept nu poate fi considerat că nu a existat în perioada anilor pentru care exerciţiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat. Altfel, s-ar ajunge la situaţia ca un drept patrimonial, a cărui existenţă este recunoscută, să fie vidat de substanţa sa şi practic, să devină lipsit de orice valoare.
Prin urmare, constatându-se că sentinţa atacată este legală şi temeinică, amplu şi corect motivată, se va respinge recursul declarat în cauză, în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1) teza a II-a din C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de A.N.V. împotriva sentinţei civile nr. 3021 din 27 noiembrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 28 mai 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2138/2008. Contencios. Refuz acordare drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 2157/2008. Contencios. Alte cereri. Recurs → |
|---|
