ICCJ. Decizia nr. 216/2008. Contencios. Litigiu privind regimul străinilor. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 216/2008
Dosar nr. 2815/2/2007
Şedinţa publică de la 22 ianuarie 2008
Asupra recursului de fata;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1581 din 07 iunie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a fost respinsă ca neîntemeiată acţiunea formulată de G.S. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Internelor şi Reformei Administrative - Autoritatea pentru Străini, acţiune prin care s-a solicitat obligarea pârâtei la acordarea dreptului de stabilire a domiciliului în României, în conformitate cu prevederile art. 70 alin. (4) din O.U.G. nr. 194/2002.
Pentru a pronunţa aceasta hotărâre. instanţa a reţinut, în esenţă, că prin adresa din 19 martie 2007, pârâta i-a comunicat reclamantului că nu se poate da curs cererii sale de stabilire a domiciliului în România, întrucât potrivit art. 69 alin. (1) din O.U.G. nr. 194/2002, cu modificările şi completările ulterioare, reclamantul nu este titularul unui drept de şedere temporară acordat în condiţiile acestui act normativ.
Ulterior, mai reţine instanţa, autoritatea pârâta a comunicat reclamantului că motivul invocat a fost menţionat eronat şi că cererea sa nu poate fi soluţionată favorabil, întrucât, în conformitate cu prevederile art. 70 alin. (2) din O.U.G. nr. 194/2003, străinii titulari ai unui drept de şedere temporară în scop de studii, nu pot solicita stabilirea domiciliului în România.
Instanţa a apreciat că dispoziţiile legale invocate de reclamant, în speţă art. 70 alin. (4) din O.U.G. nr. 194/2002, nu sunt incidente în cauză, întrucât reclamantul este cetăţean străin, titular al unui drept de şedere temporară în scop de studii, căruia nu i se poate stabili domiciliul în România, conform prevederilor înscrise la art. 70 alin. (2) din O.U.G. nr. 194/2002.
Împotriva acestei sentinţe a declarat în termen recursul de faţă reclamantul, cererea fiind legal timbrată.
Recurentul critică sentinţa ca netemeinică şi nelegală, arătând că instanţa de fond a apreciat ca nefiind incidente în cauză dispoziţiile art. 70 alin. (4) din O.U.G. nr. 194/2002, dar fără a face o interpretare raţională a normei de drept incidente.
Arată recurentul că, până la 01 ianuarie 2007, în baza acordurilor bilaterale dintre România şi Republica Moldova din anii 2001 şi 2006, cetăţenii celor două state puteau călători în baza unui paşaport valabil, astfel încât nu se poate discuta despre un drept de şedere în scop de studii pentru cetăţenii Republicii Moldova, astfel cum a pretins autoritatea pârâtă.
Recunoaşte recurentul că posedă un permis de şedere în scop de studii, dar arată că acesta a fost eliberat la cererea Universităţii Bucureşti, al cărei absolvent este reclamantul, şi nu poate avea ca efect limitarea călătoriilor şi a şederii pe teritoriul României doar în scop de studii.
Consideră recurentul că, în condiţiile în care, până la 01 ianuarie 2007, accesul pe teritoriul României era neîngrădit, fiind posibil doar pe bază de paşaport, nu există o altă modalitate de a justifica şi alte scopuri de intrare în România.
Arată recurentul că, în timp ce alin. (1) al art. 70 stabileşte regula, condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească un străin pentru acordarea dreptului de şedere permanentă, alin. (2) instituie o excepţie pentru titularii dreptului de şedere în scop de studii, dar legiuitorul a introdus această excepţie nu cu scop prohibitiv, ci cu motivul practic de a calcula perioada de şedere în scop de studii pentru a dovedi perioada de şedere legală şi continuă prevăzută de alin. (1) lit. a) din art. 70.
Ca argument în sprijinul acestei interpretări a textului art. 70 alin. (2), recurentul invocă alin. (3) (abrogat prin O.U.G. nr. 113/2005) care prevedea expres că perioada de şedere în scop de studii se va lua în calcul la jumătate atunci când străinul obţinea un drept care-i permitea să solicite stabilirea domiciliului în România.
În consecinţă, consideră recurentul că instanţa de fond a aplicat situaţiei sale dispoziţiile art. 70, în speţă nefiind vorba de acordarea dreptului de rezidenţă, fără ca, anterior cererii, reclamantul să se fi aflat în România o perioadă de 5 ani, ci de o altă situaţie.
În fine, consideră recurentul că instanţa de fond nu a observat că acordurile internaţionale incidente în cauză prevăd un regim juridic, aplicabil reclamantului, derogatoriu de la cel reglementat de O.U.G. nr. 194/2002 şi că Legea nr. 21/1991 a cetăţeniei române prevede că foştilor cetăţeni români, precum şi descendenţilor acestora – până la gradul II – li se recunoaşte un regim special la acordarea cetăţeniei române, fără a se face dovada unui drept de şedere pe teritoriul României. Consideră recurentul că Legea nr. 21/1991 este o lege organică cu valoare de izvor de drept pentru O.U.G. nr. 194/2002.
Recursul nu se fondează.
În fapt, reclamantul este cetăţean străin, cetăţean al Republicii Moldova şi titular al unui drept de şedere temporară în scop de studii pe teritoriul României.
În aceste condiţii, el s-a adresat pârâtei pentru a i se acorda stabilirea domiciliului în România, invocând dispoziţiile art. 70 alin. (4) din O.U.G. nr. 194/2002, pretinzând că este străin de origine română astfel încât este scutit de a face dovada îndeplinirii condiţiilor formale prevăzute de alin. (1) al art. 70.
Pârâta i-a respins cererea, refuzul său întemeindu-se pe dispoziţiile art. 70 alin. (2) din ordonanţă.
Refuzul autorităţii este justificat şi are temei legal în interdicţia de stabilire a domiciliului în România pentru străinii titulari ai unui drept de şedere temporară în scop de studii, categorie din care face parte şi reclamantul.
Textul este, într-adevăr, o excepţie de la regula stabilită de alin. (1) şi, ca orice excepţie, este de strictă interpretare.
Caracterul restrictiv, prohibitiv al textului este expres şi el nu poate fi interpretat prin coroborarea cu un text abrogat – alin. (3) – la data la care reclamantul formulase cererea.
Reclamantul este un cetăţean străin, şi pentru a i se permite şederea în România, iar nu intrarea în România, el nu putea să se încadreze decât în una dintre situaţiile de şedere legală prevăzute de O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România.
Aşa fiind, susţinerea recurentului că nu i-ar fi aplicabile dispoziţiile acestei ordonanţe nu se fondează.
Invocarea de către recurent a dispoziţiilor Legii nr. 21/1991 a cetăţeniei române, art. 101 nu este fondată în raport cu statutul său de cetăţean străin.
Reclamantul s-a născut în anul 1985 din părinţi cetăţeni ai Republicii Moldova, pe teritoriul acesteia, dobândind, prin naştere, aceeaşi cetăţenie.
În raport cu data naşterii sale, reclamantul nu poate invoca dispoziţiile Legii nr. 21/1991, aplicabile, în ceea ce priveşte dobândirea cetăţeniei române prin naştere, numai persoanelor născute sub imperiul acestei legi.
Subsecvent, chiar dacă s-ar presupune incidenţa acestei legi, dispoziţiile ei nu-i sunt aplicabile reclamantului, deoarece niciunul dintre părinţii săi nu era cetăţean român la data naşterii lui.
Raţionamentul reclamantului porneşte de la premisa falsă că bunicii săi, născuţi în România Mare, şi-ar fi păstrat cetăţenia română chiar şi după anexarea de către U.R.S.S. a Basarabiei, nordului Bucovinei şi ţinutului Herţei, în anul 1940. Dar realitatea istorică şi juridică este aceea că cetăţenii români din acele regiuni au fost privaţi în mod forţat de această cetăţenie.
Legea nr. 21/1991 prevede posibilitatea redobândirii cetăţeniei române în condiţiile procedurale şi de fond prevăzute de art. 10 şi art. 8 din lege, dar nicidecum dreptul foştilor cetăţeni români de până în 1940 sau descendenţilor acestora de a li se recunoaşte de drept şi retroactiv cetăţenia pierdută.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de G.S. împotriva sentinţei civile nr. 1581 din 07 iunie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 ianuarie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2159/2008. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 2161/2008. Contencios. Anulare act... → |
|---|
