ICCJ. Decizia nr. 2262/2008. Contencios. Anulare certificat de atestare a dreptului de proprietate. Contestaţie în anulare - Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2262/2008
Dosar nr. 769/1/2008
Şedinţa publică din 3 iunie 2008
Asupra contestaţiei în anulare de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 420/2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a fost admisă în parte acţiunea formulată de M.A.N. având ca obiect anularea certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 21 septembrie 1999 emis de pârâtul M.T.C.T. în beneficiul SC S. SA Galaţi, fiind anulat actul. A fost respins ca inadmisibil capătul de cerere privind restabilirea situaţiei iniţiale a terenului de 3704,84 mp.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că M.L.P.T.L. a atestat un drept de proprietate pentru SC S. SA Galaţi – înfiinţată la 2 februarie 1991 prin HG nr. 1303/1990 - asupra unui teren care ieşise din administrarea T.C.I. Brăila (prin reorganizarea căruia a luat fiinţă SC S. SA Galaţi), prin Ordinul de transfer nr. 129/D/1990 al Ministerului Construcţiilor pus în executare la 25 ianuarie 1971, intrând în administrarea directă a U.M. 01314 Galaţi din subordinea U.M. 02470 Buzău din cadrul M.A.N.
Pe baza succesiunii emiterii acestor acte prin care terenul şi-a schimbat posesorul, coroborat cu expertiza tehnică topo - cadastrală efectuată în cauză, instanţa a constatat că certificatul atacat este nelegal.
Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs SC S. SA Galaţi şi Ministerul Transporturilor.
În motivarea recursului, societatea comercială a arătat: că instanţa de rejudecare nu s-a conformat deciziei de casare (nr. 7025/2004 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal) neadministrând probatoriul necesar pentru a stabili neechivoc faptul că ministerul este titularul dreptului pretins vătămat asupra terenului de 3704,84 mp aferent pavilionului K3; că acţiunea a fost tardiv formulată; că reclamanta nu a dovedit că terenul este afectat nevoilor apărării; că ordinul de preluare nr. 129/1990 este nul, întrucât predarea preluarea bunurilor nu s-a făcut în termen de 30 de zile conform art. 3 din ordin.
În motivarea recursului declarat de Ministerul Transporturilor s-a arătat: că SC S. SA Galaţi s-a înfiinţat la data de 21 decembrie 1990, data adoptării HG nr. 1334/1990 iar nu la data publicării hotărârii de guvern în Monitorul Oficial, 2 februarie 1991, astfel că procesul verbal de predare - primire din data de 25 ianuarie 1991 a fost semnat de o unitate economică ce nu mai exista, T.A.G.C.I. Brăila; că ordinul nr. 129/1990 nu este valabil nefiind semnat de unitatea primitoare şi pentru că, în conformitate cu art. 1 şi art. 3 din ordin, fondurile fixe se transmit pe data procesului verbal de predare - primire iar dacă acesta nu se încheie în 30 de zile de la emiterea ordinului, acesta devine nul; că au fost respectate dispoziţiile HG nr. 834/1991; că în cele 9 pavilioane transferate nu este inclus şi pavilionul K3; că în prezent „Cazarma 3006" Galaţi nu funcţionează; că din măsurători a rezultat un plus de teren de 881,14 mp pentru cazarmă.
Prin Decizia nr. 347/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, recursurile au fost respinse ca nefondate.
Înalta Curte a reţinut următoarele:
Cu privire la excepţia tardivităţii actului, s-a constatat că aceasta a fost respinsă prin sentinţa civilă nr. 628/2002 a Curţii de Apel Bucureşti (dosar nr. 186/2002), sentinţă prin care acţiunea a fost respinsă ca nefondată iar părţile nu au recurat sentinţa sub aspectul excepţiei de tardivitate, astfel că acest aspect a intrat în puterea lucrului judecat.
Cu privire la intrarea în vigoare a HG nr. 1303/1990 de înfiinţare a SC S. SA Galaţi, s-a reţinut că la data intrării în vigoare acesteia, 15 decembrie 1990, erau în vigoare atât Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului, cât şi Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, care prevăd înmatricularea societăţilor comerciale în registrul comerţului ca o condiţie a existenţei lor ca persoane juridice şi a validităţii actelor lor; ca urmare, susţinerea ministerului în sensul că SC S. SA şi-a dobândit personalitatea juridică la momentul emiterii HG nr. 1303/1990 nu are suport legal; că HG nr. 1303/1990 nu a fost publicată în Monitorul Oficial, deşi exista această obligaţie conform art. 7 din Legea nr. 37/1990; că Trustul care a semnat procesul verbal de predare - primire exista ca persoană juridică la momentul semnării actului, transmiţând valabil dreptul său de administrare directă pentru terenul în litigiu către U.M. nr. 01314 Galaţi, aparţinând reclamantului, temeiul de drept fiind Ordinul nr. 129/D din 29 mai 1990.
În ce priveşte valabilitatea Ordinului nr. 129/D din 29 mai 1990 emis de ministrul construcţiilor, Înalta Curte a reţinut: că operaţiunea de transfer a mijloacelor fixe dispusă prin ordin s-a efectuat în temeiul art. 1 lit. a) din Decretul nr. 409/1955; că termenul de 30 de zile prevăzut de art. 2 din ordin curge de la data primirii actului şi nu s-a demonstrat că acest termen a fost depăşit; că, oricum nulitatea este relativă şi nu putea fi invocată decât de părţile operaţiunii de transfer; că nulitatea a fost acoperită de încheierea procesului verbal de predare - primire la 25 ianuarie 1991, în limita termenului legal de prescripţie prevăzut de Decretul nr. 167/1958 aplicabil în speţă, întrucât este vorba de o obligaţie de „a face" izvorâtă dintr-un act administrativ unilateral cu caracter individual.
Referitor la dreptul legitim vătămat care justifică procesual calitatea reclamantei, s-a constatat: că Decizia de casare nr. 7025/21 septembrie 2004 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a statuat că instanţa de rejudecare trebuie să lămurească natura juridică a terenului în litigiu printr-o expertiză tehnică de specialitate care să stabilească dacă terenul în suprafaţă de 3704, 84 mp face parte din suprafaţa de 2727,780 mp şi dacă susţinerile reclamantei privind apartenenţa terenului la domeniul public al statului şi dreptul de administrare al M.A.N. sunt reale; că raportul de expertiză a confirmat primul aspect care este o situaţie de fapt, necontestată de părţi.
În ceea ce priveşte regimul juridic al terenului, s-a reţinut că la data emiterii Ordinului nr. 129/1990 terenul aferent mijloacelor fixe transmise de la Trust la unitatea militară era proprietatea statului, iar, ca efect al ordinului, primitoarea dreptului de administrare asupra construcţiilor a primit şi dreptul de administrare asupra terenului; că ordinul este nu numai valabil ci opozabil pârâtei - recurente SC S. SA Galaţi, ca succesoare în drepturi şi obligaţii a trustului – din reorganizarea căruia ea a rezultat ca societate comercială – astfel încât ea nu putea prelua mai multe drepturi decât avea trustul la data reorganizării. S-a concluzionat că dreptul legitim vătămat al reclamantei este reprezentat de dreptul de administrare pe care l-a primit în 1990 şi care îi creează vocaţia la dobândirea unui titlu asupra terenului.
Cu privire la calitatea de „teren pentru nevoile apărării" a terenului în litigiu, s-a stabilit că este indiscutabilă în raport cu titularul dreptului de administrare a acestuia, care este o unitate militară aflată în subordinea M.A.N. şi care a primit în mod legal dreptul de administrare asupra terenului.
În ceea ce priveşte amplasarea pe terenul în litigiu a pavilionului K3, care nu a făcut obiectul actului de transfer, s-a statuat că aceasta este o situaţie de fapt pe care reclamanta a învederat-o chiar în acţiune, dar care nu are relevanţă juridică, întrucât reclamanta a primit în administrare terenul – printr-un ordin valabil – iar construcţia este un accesoriu în raport cu acesta; că situaţia de fapt că, cel puţin la momentul efectuării cercetării pe teren de către expert, „Cazarma 3006" nu ar fi fost funcţională nu are relevanţă juridică în ceea ce priveşte dreptul reclamantei asupra terenului şi nu-i schimbă acestuia calitatea de „teren pentru nevoile apărării".
Curtea a apreciat că semnarea procesului verbal de vecinătate din 22 iunie 1998 de către şeful serviciului cazarmă nu face opozabil certificatul M.A.N. ca unic titular al dreptului de folosinţă asupra terenului aparţinând domeniului public al statului; că era obligatoriu ca instanţa de contencios administrativ, în verificarea legalităţii certificatului, să stabilească existenţa în patrimoniul SC S. SA Galaţi, la data emiterii certificatului, a terenului în litigiu; că aceasta era obligatoriu, având în vedere dispoziţiile art. 1 din HG nr. 834/1991 care se referă la determinarea terenurilor aflate în patrimoniul societăţilor comerciale cu capital de stat la data înfiinţării acestora, necesare desfăşurării obiectului de activitate, dar şi pe cele ale art. 3 din hotărâre, care arată că prevederile art. 1 nu se aplică terenurilor care, în condiţiile legii, fac parte din domeniul public; că în speţă, terenul fusese scos din administrarea trustului, nemaiavând vocaţia de a deveni bun în patrimoniul noii societăţi comerciale rămânând în domeniul public al statului, în virtutea regimului său de „teren pentru nevoile apărării".
Împotriva Deciziei nr. 347 din 23 ianuarie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, la data de 23 ianuarie 2008 a formulat contestaţie în anulare SC S. SA Galaţi, invocând dispoziţiile art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. şi ale art. 318 teza întâi C. proc. civ.
În motivarea cererii s-a arătat în esenţă că; că instanţa competentă era cea de la locul situării imobilului, conform art. 13 alin. (1) şi art. 19 C. proc. civ., care prevăd că aceasta este o competenţă absolută ce poate fi invocată în orice fază a procesului şi că această excepţie de necompetenţă nu a mai fost invocată în prezenta cauză.
Referitor la greşelile materiale comise de instanţă, contestatoarea a susţinut că dreptul de administrare nu a fost transmis legal de către T.A.C.I. Brăila; că bunurile au fost preluate abuziv la data de 9 octombrie 1987, conform procesului verbal nr. 3774, fără acordul unităţii deţinătoare, exclusiv terenul şi pavilionul K şi ulterior, la data de 29 mai 1990 s-a emis ordinul nr. 129/D fără a exista aprobările legale conform Decretului nr. 409/1955; că se impune efectuarea unei noi expertize având în vedere măsurătorile care au evidenţiat un excedent de teren de 881,14 mp; că SC S. SA este continuatoare Trustului industrial care deţine dreptul de administrare asupra construcţiilor fiind înmatriculată în Registrul comerţului la data de 1 ianuarie 1991.
Ulterior, la data de 28 mai 2008 contestatoarea a formulat o cerere completatoare a motivelor contestaţiei în anulare, în care a arătat că, referitor la eroarea materială comisă de instanţă, aceasta se referă şi la constatarea faptului că excepţia de tardivitate a formulării acţiunii a intrat în puterea lucrului judecat prin sentinţa civilă nr. 627/2002 a Curţii de Apel Bucureşti; că, în judecarea cauzei soluţionată prin sentinţa civilă nr. 627/2002, intimata a depus şi o cerere completatoare prin care solicita despăgubiri (34.967,79 lei), cerere faţă de care contestatoarea a solicitat respingerea ca fiind tardiv introdusă fiind depăşită prima zi de înfăţişare, conform art. 134 C. proc. civ.; că instanţa iniţial nu s-a pronunţat asupra excepţiei privind tardivitatea acţiunii principale, care nu a fost pusă în discuţia părţilor, ci asupra tardivităţii cererii completatoare.
Verificând cauza în funcţie de motivarea contestaţiei în anulare, Înalta Curte apreciază că aceasta nu este întemeiată.
Referitor la motivul de contestaţie întemeiat pe dispoziţiile art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., Curtea reţine că acest temei de contestaţie nu poate fi invocat decât în situaţia în care motivul respectiv nu a putut fi invocat pe calea recursului. Aceasta este o condiţie de admisibilitate prevăzută de art. 317 alin. (1) C. proc. civ.
Cum în cadrul recursului soluţionat prin Decizia nr. 347 din 23 ianuarie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, SC S. SA Galaţi nu a invocat necompetenţa instanţei, motivul respectiv nu poate fi formulat pentru prima dată în calea contestaţiei în anulare, întrucât societatea comercială avea posibilitatea să îl invoce pe calea recursului.
De altfel, în speţă, nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 13 C. proc. civ., întrucât codul de procedură civilă reprezintă dreptul comun iar în situaţia de faţă au aplicabilitate dispoziţiile speciale ale Legii contenciosului administrativ, care prevăd că acţiunea se introduce la instanţa de la domiciliul reclamantului (art. 6 din Legea nr. 29/1990 în vigoare la data formulării acţiunii).
Cu privire la al doilea motiv de contestaţie în anulare, întemeiat pe dispoziţiile art. 318 teza întâi C. proc. civ., Curtea constată că nu este fondat.
Criticile aduse de contestatoare sunt critici de fond, care vizează netemeinicia hotărârii. Or, în cadrul contestaţiei în anulare acestea nu pot fi analizate întrucât ne-am afla în prezenţa unui recurs la recurs, ceea ce nu este prevăzut de lege.
Greşeala materială invocată de contestatoare prin cererea completatoare în sensul că instanţa a confundat faptul că prin sentinţa civilă nr. 627/2002 Curtea de Apel s-a pronunţat asupra excepţiei de tardivitate a acţiunii, în realitate pronunţându-se asupra tardivităţii cererii completatoare formulată de reclamant, Curtea constată că nici acest motiv nu este fondat.
Din dispozitivul sentinţei civile nr. 627/2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, rezultă că instanţa a respins excepţia tardivităţii acţiunii şi a respins acţiunea ca neîntemeiată, considerentele sentinţei fiind în acest sens.
Sentinţa a fost recurată de reclamantul M.A.N. iar prin Decizia nr. 7025/2004 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a fost admis recursul acestuia şi sentinţa a fost casată cu trimiterea cauzei spre rejudecare pentru suplimentarea probatoriului. În sentinţa pronunţată după casare nu se putea respinge acţiunea ca tardivă, întrucât s-ar fi agravat situaţia recurentului în propria cale de atac şi oricum, aspectul tardivităţii acţiunii a intrat în puterea lucrului judecat, astfel cum în mod corect a reţinut şi Decizia nr. 347/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Pentru considerentele expuse, contestaţia în anulare va fi respinsă ca neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge contestaţia în anulare formulată de SC S. SA Galaţi împotriva Deciziei nr. 347 din 23 ianuarie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca neîntemeiată.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 3 iunie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2245/2008. Contencios. Excepţie nelegalitate... | ICCJ. Decizia nr. 2284/2008. Contencios → |
|---|
