ICCJ. Decizia nr. 2307/2008. Contencios. Excepţie nelegalitate act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2307/2008
Dosar nr. 5732/2/2007
Şedinţa publică de la 4 iunie 2008
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată sub nr. 5732/2/2006 la Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul Clubul Sportiv „V.” Bucureşti a chemat în judecată Guvernul României, solicitând ca instanţa prin sentinţa ce va pronunţa să anuleze H.G. nr. EE din 8 martie 2006 pentru modificarea art. 1 din H.G. nr. RR/1999, privind darea în folosinţă gratuită a unui teren proprietate publică a statului aflat în administrarea Ministerului Tineretului şi Sportului către Fundaţia pentru tenis „A.I.N.”.
În motivarea acţiunii, reclamantul a susţinut că prin H.G. din 12 octombrie 1999, terenul ce face obiectul acţiunii situat în Municipiul Bucureşti, şoseaua P., a fost transmis din administrarea Asociaţiei pentru Cultură Fizică şi Sport „V.” Bucureşti în administrarea Ministerului Tineretului şi Sportului, iar prin H.G. nr. RR/1999 s-a aprobat darea lui în folosinţă pe o perioadă de 49 de ani Fundaţiei pentru tenis „A.I.N.”, în baza art. 17 din Legea nr. 213/1998.
Ulterior, susţine reclamantul s-a adoptat H.G. nr. EE din 8 martie 2006 pentru modificarea art. 1 din H.G. nr. RR/1999 prin care s-a dispus prelungirea duratei dării în folosinţă gratuită a acestuia de la 49 de ani la 60 de ani, încălcându-se astfel dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 219/1998 privind regimul concesiunilor, modificată prin Legea nr. 528/2004, potrivit cărora darea în folosinţă gratuită nu poate fi făcută pe o perioadă mai mare de 49 de ani.
Fundaţia pentru tenis „A.I.N.”, constituită în baza Legii nr. 21/1924 privind asociaţiile şi fundaţiile nu poate beneficia de acordarea unui drept de folosinţă gratuită asupra terenului în litigiu, deoarece Ordonanţa de Guvern nr. 26/2000 prevede în art. 49 lit. b) „atribuirea în funcţie de posibilităţi, a unor terenuri în scopul ridicării de construcţii necesare desfăşurării activităţii persoanelor juridice respective, or în speţă pe terenul respectiv se află construcţii edificate de reclamantă (proprietatea ei), astfel încât este vătămat interesul exercitării atributelor dreptului de proprietate.
Pârâtul Guvernul României a depus întâmpinare, solicitând respingerea acţiunii ca neîntemeiată, cu motivarea că H.G. nr. EE/2006 s-a adoptat prin însuşirea de către Guvern a unui proiect iniţiat de Cancelaria Primului Ministru şi Agenţia Naţională pentru Sport, cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 24/2000 care dă posibilitatea emitentului ca prin acte normative ulterioare să schimbe textul unora sau mai multor articole ori alineate ale unui act normativ, dispoziţiile de modificare urmând a se încorpora în actul de bază, modificarea art. 1 din H.G. nr. RR/1999 prin H.G. nr. EE/2006 vizând printre altele şi modificarea perioadei pentru care imobilul este dat în folosinţă de la 49 de ani la 60 de ani.
Pe de altă parte, susţine pârâtul, prin H.G. nr. 311/2006 nu se dispune atribuirea în folosinţă gratuită a unui imobil ci se modifică anumite aspecte, nefiind astfel incidente dispoziţiile O.G. nr. 26/2000 cu modificările şi completările ulterioare.
Au formulat cereri de intervenţie în interesul pârâtului Guvernul României, Cancelaria Primului Ministru şi Agenţia Naţională pentru Sport, intervenienţii solicitând respingerea acţiunii.
Pârâtul Guvernul României a invocat excepţia lipsei de interes a reclamantului în promovarea acţiunii, excepţie ce a fost respinsă de instanţa de fond prin încheierea din 4 iulie 2007.
S-au mai formulat cereri de intervenţie în interesul reclamantei de către SCM - F., Cooperativa C. şi Confederaţia Naţională a Sindicatelor Libere din Cooperaţia Română.
Toate cererile de intervenţie au fost admise în principiu în baza art. 49 - 52 C. proc. civ.
La data de 22 noiembrie 2006, reclamantul a formulat cerere de completare a acţiunii introductive, solicitând a se constata de către instanţă nelegalitatea H.G. nr. 946/1999, aceasta fiind dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 33 alin. (1) şi (2) din Decretul nr. 31/1954 şi a dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 21/1924 privind asociaţiile şi fundaţiile, precum şi cele prevăzute de art. 8 şi art. 17 din O.G. nr. 26/2000 privind asociaţiile şi fundaţiile.
Completarea de acţiune vizează de fapt excepţia de nelegalitate a H.G. nr. 946/1999, reclamantul invocând ca temei de drept art. 4 din Legea nr. 554/2004.
Pârâtul Guvernul României a formulat întâmpinare la cererea de completare a acţiunii, invocând excepţiile de tardivitate a acţiunii şi a cererii completatoare, a inadmisibilităţii excepţiei de nelegalitate, excepţii ce au fost respinse prin încheierea de şedinţă din 4 iulie 2007.
Tot pârâtul Guvernul României a invocat şi excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, excepţie respinsă de către instanţa de fond cu motivarea că aceasta invocă existenţa unei vătămări a drepturilor şi intereselor sale legitime prin emiterea celor două hotărâri de Guvern contestate, iar revocarea recunoaşterii funcţionării printr-un act administrativ cum este Ordinul nr. 212/2007 nu duce la pierderea capacităţii juridice şi nici la modificarea obiectului de activitate specific, reclamanta păstrându-şi aşadar personalitatea juridică, ea nefiind dizolvată sau lichidată.
S-au administrat probatorii cu acte şi în urma analizării acestora, instanţa de fond a pronunţat sentinţa civilă nr. 2786 din 7 noiembrie 2007, prin care a admis acţiunea completată formulată de reclamant şi ca o consecinţă a admis excepţia de nelegalitate a H.G. nr. RR/1999 privind darea în folosinţă gratuită a unui teren proprietate publică a statului aflat în administrarea Ministerului Tineretului şi Sportului către Fundaţia de tenis „A.I.N.” şi a anulat H.G. nr. EE din 8 martie 2006.
Cererile de intervenţie în interesul reclamantei formulate de SCM - F. şi Cooperativa C. au fost admise, iar cele formulate în interesul pârâtului de Cancelaria Primului Ministru şi Agenţia Naţională pentru Sport au fost respinse ca neîntemeiate.
A fost respinsă ca neîntemeiată şi cererea de intervenţie în interes propriu formulată de Confederaţia Naţională a Sindicatelor Libere din Cooperaţie.
Pentru a pronunţa această sentinţă prima instanţă a reţinut că Hotărârea de Guvern nr. RR a fost adoptată la 15 noiembrie 1999, dată la care Fundaţia pentru tenis „A.I.N.” nu era subiect de drept, ea neputând fi titulară de drepturi întrucât potrivit art. 33 din Decretul-Lege nr. 31/1954 persoanele juridice care sunt supuse înregistrării au capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii de la data înregistrării lor, or data înregistrării în registrul special al Judecătoriei sector 1 pentru Fundaţia pentru tenis, „A.I.N.”, este 13 martie 2002, dată de la care aceasta a dobândit capacitate de folosinţă, deci putea dobândi în patrimoniu drepturi şi obligaţii.
Reţine instanţa de fond că data la care s-a pronunţat hotărârea judecătorească şi anume sentinţa civilă nr. 42 din 13 martie 1996 pronunţată de Judecătoria sector 3 în Dosar nr. 28/PJ/1996, nu poate constitui data la care fundaţia a dobândit personalitate juridică, deoarece potrivit art. 33 alin. (3) din Decretul-Lege nr. 31/1954 această dată constituie numai începutul capacităţii de folosinţă restrânsă doar în ceea ce priveşte formalităţile şi drepturile constitutive în favoarea sa pentru ca persoana juridică să ia fiinţă în mod valabil.
În ceea ce priveşte H.G. nr. EE din 8 martie 2006, instanţa de fond a reţinut că este un act administrativ subsecvent H.G. nr. RR/1999, astfel că pe lângă motivele de nelegalitate reţinute faţă de această ultimă Hotărâre de Guvern, se mai reţine că a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 1 din Legea nr. 219/1998 privind regimul concesiunilor, modificată prin Legea nr. 528/2004 conform cărora darea în folosinţă gratuită nu poate fi făcută pe o perioadă mai mare de 49 de ani.
În plus, a reţinut instanţa de fond, Fundaţia pentru tenis „A.I.N.” nu îndeplineşte caracterul de utilitate publică, astfel că nu sunt îndeplinite nici condiţiile impuse de art. 17 din Legea nr. 213/1998 invocat de Guvernul României în apărare, potrivit căruia statul şi unităţile administrativ-teritoriale pot da imobile din patrimoniul lor, în folosinţa gratuită, pe termen limitat, persoanelor juridice fără scop lucrativ, care desfăşoară activitate de binefacere sau de utilitate publică ori serviciilor publice.
Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs, în termenul prevăzut de lege - art. 301 C. proc. civ., pârâtul Guvernul României şi intervenientul Confederaţia Naţională a Sindicatelor Libere din Cooperaţie, intervenientul nedepunând motivele de recurs în termen de 15 zile de la comunicarea hotărârii.
Hotărârea instanţei de fond i-a fost comunicată intervenientului la 1 februarie 2008, aşa încât potrivit textului de lege - art. 303 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., recursul trebuia motivat în termen de 15 zile de la comunicarea hotărârii.
Nefiind respectate dispoziţiile textului de lege menţionat, recursul declarat de intervenient este nul potrivit art. 306 alin. (1).C. proc. civ.
Guvernul României, critică sentinţa pentru nelegalitate şi netemeinicie, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ.
Un prim motiv de recurs se referă la greşita soluţionare a excepţiei de nelegalitate a H.G. nr. RR/1999, în care sens se precizează:
- în mod nelegal, cu aplicarea greşită a legii, instanţa de judecată a respins excepţia inadmisibilităţii excepţiei de nelegalitate, instanţele de contencios administrativ putând exercita controlul de legalitate prevăzut de Legea nr. 554/2004 numai cu privire la actele administrative adoptate sau emise după intrarea în vigoare a acestei legi organice, în speţă Hotărârea de Guvern nr. RR/1999, act administrativ cu caracter individual fiind emisă anterior adoptării Legii nr. 554/2004, în caz contrar aducându-se atingere principiului stabilităţii şi securităţii raporturilor juridice;
- Hotărârea de Guvern în discuţie a fost emisă în temeiul art. 17 din Legea nr. 213/1998, care permite darea în folosinţă gratuită a terenului pentru o perioadă limitată de 49 de ani, nefiind aplicabile dispoziţiilor Legii nr. 219/1998, privind regimul concesionărilor aşa cum greşit a stabilit instanţa de judecată;
- într-o altă cauză (Dosar nr. 1562/1999 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ) reclamanta a susţinut legalitatea H.G. nr. RR/1999 în cadrul unei cereri de intervenţie formulată în interesul Guvernului, cauză ce avea ca obiect anularea acestei hotărâri, susţinând chiar că anularea acesteia i-ar aduce o vătămare în interesele şi drepturile sale;
- în mod eronat a reţinut instanţa de fond faptul că la data emiterii H.G. nr. RR/1999 respectiv 15 noiembrie 1999, Fundaţia pentru tenis „A.I.N.”, nu dobândise personalitate juridică pentru că nu era înregistrată în registrul special al asociaţiilor şi fundaţiilor ţinut la judecătorie, întrucât această Fundaţie este înregistrată din 1996, fiind denumită iniţial Fundaţia L., denumirea şi sediul acesteia fiind modificate prin Actul adiţional din 3 noiembrie 1999, toate aceste modificări fiind înregistrate în registrul asociaţiilor şi fundaţiilor ţinut de Judecătoria sectorului 3 la 8 decembrie 1999, şi ulterior la 13 martie 2002 la registrul special al Judecătoriei sector 1.
Într-un alt motiv de recurs se critică soluţia instanţei de fond pentru greşita anulare a H.G. nr. 311/2006, act subsecvent H.G. nr. 946/1999, astfel că sunt reiterate criticile aduse greşitei admiteri a excepţiei de nelegalitate a H.G. nr. 946/1999, şi în plus se arată că H.G. nr. 311/2006 a fost emisă în temeiul art. 17 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, text de lege care nu impune o limitare expresă a perioadei, astfel ca darea în folosinţă a terenului în discuţie pe o perioadă de 60 de ani s-a făcut cu respectarea dispoziţiilor legii.
Se precizează de recurent că în speţă nu este aplicabilă Legea nr. 219/1998 privind regimul concesiunilor, aşa cum greşit reţine instanţa de fond.
Se solicită de către recurentul-reclamant, admiterea recursului şi modificarea în tot a sentinţei atacate în sensul respingerii excepţiei de nelegalitate a H.G. nr. 946/1999, în principal ca inadmisibilă şi în subsidiar ca neîntemeiată, precum şi respingerea cererii de anulare a H.G. nr. 311/2006 ca neîntemeiată.
Reclamantul-intimat Clubul Sportiv „V.” Bucureşti a formulat întâmpinare, susţinând ca fiind neîntemeiate motivele de recurs formulate atât cele referitoare la admiterea excepţiei de nelegalitate a H.G. nr. RR/1999 cât şi cele privind anularea H.G. nr. EE/2006 şi ca o consecinţă respingerea recursului declarat, menţinându-se ca fiind legală şi temeinică hotărârea pronunţată de instanţa de fond.
Intimata-intervenientă Agenţia Naţională pentru Sport a depus note scrise prin care a susţinut nelegalitatea şi netemeinicia hotărârii instanţei de fond.
Analizând recursul formulat prin prisma motivelor invocate şi în raport de dispoziţiile legale incidente în cauză Înalta Curte îl va admite potrivit considerentelor ce se vor arăta în continuare.
Hotărârea de Guvern nr. RR/1999 prin care s-a aprobat darea în folosinţă gratuită Fundaţiei pentru tenis „A.I.N.” a unui teren aflat în administrarea Agenţiei Naţionale pentru Sport, teren situat în Bucureşti, şoseaua P., şi care face obiectul excepţiei de nelegalitate este incontestabil aşa cum susţine şi recurentul, prin conţinutul său un act administrativ individual întrucât se adresează unei persoane determinate, dispoziţiile cuprinse în aceasta neavând caracter general şi impersonal.
Data emiterii acestei Hotărâri de Guvern - 17 noiembrie 1999 (data publicării în M. Of., Partea I nr. 559) este anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, astfel încât excepţia de nelegalitate invocată este neîntemeiată şi nu inadmisibilă aşa cum susţine în mod eronat recurentul.
Este adevărat că potrivit art. 4 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 262/2007 (text de lege ce constituie temeiul de drept al excepţiei invocate): „Legalitatea unui act administrativ unilateral cu caracter individual indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepţie, din oficiu sau la cererea părţii interesate”, iar potrivit art. II alin. (2) teza finală din Legea nr. 262/2007, „Excepţia de nelegalitate poate fi invocată şi pentru actele administrative unilaterale emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, în forma sa iniţială, cauzele de nelegalitate urmând a fi analizate prin raportare la dispoziţiile legale în vigoare la momentul emiterii actului administrativ”.
Curtea Constituţională prin decizia nr. 425 din 10 aprilie 2008 şi nr. 426 din 10 aprilie 2008 a reţinut şi ea că dispoziţiile sus-menţionate sunt constituţionale în raport de prevederile art. 1, alin. (5), art. 15 alin. (2), art. 16 alin. (1), art. 20 alin. (2), art. 21, art. 23 şi art. 44 din Legea fundamentală.
Cu privire la dispoziţiile art. 4 alin. (1), din Legea nr. 554/2004 cu modificările ulterioare, respectiv a dispoziţiilor art. II alin. (2) teza finală din Legea nr. 252/2007, reprezentând temeiul de drept al invocării excepţiei de nelegalitate, trebuie precizat însă că judecătorului naţional îi revine rolul de a aprecia, pe de o parte, în sensul art. 20 alin. (2) din Constituţie, republicată, cu privire la eventuala prioritate a tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte (cum este cazul Convenţiei Europene), iar pe de altă parte, în sensul art. 148 alin. (2) din Constituţie, republicată, cu privire la compatibilitatea şi concordanţa normelor din dreptul intern cu reglementările şi jurisprudenţa comunitare.
În acest sens, judecătorul naţional, în calitate de prim judecător al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, are obligaţia de a „asigura efectul deplin al normelor acesteia (Convenţiei), asigurându-i preeminenţa faţă de orice altă prevedere contrară din legislaţia naţională, fără să fie nevoie să aştepte abrogarea acesteia de către legiuitor (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, hotărârea din 26 aprilie 2007, cauza D.P. împotriva României (nr. 2) (cererea nr. 71525/01, & 103, în M. Of. nr. 830/5.12.2007).
Curtea de Justiţie de la Luxemburg, cu privire la rolul ce revine judecătorului naţional în calitate de prim judecător comunitar, a reţinut şi ea că „este de competenţa instanţei naţionale să asigure pe deplin aplicarea dreptului comunitar, îndepărtând sau interpretând, în măsura necesară, un act normativ naţional precum legea generală, privind dreptul administrativ, care i s-ar putea opune. Instanţa naţională poate pune în aplicare principiile comunitare ale securităţii juridice şi protecţiei încrederii legitime în aprecierea comportamentului atât al beneficiarilor fondurilor pierdute, cât şi al autorităţilor administrative, cu condiţia ca interesul Comunităţii să fie pe deplin luat în considerare” (hotărârea din 13 martie 2008, cauzele conexate C-383/06 şi C-385/06).
Raportându-se aşadar la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, la practica Curţii Europene a Drepturilor Omuluui (blocul de convenţionalitate) precum şi la reglementările comunitare şi jurisprudenţa Curţii de Justiţie de la Luxemburg, Înalta Curte va înlătura dispoziţiile din Legea contenciosului administrativ, cu modificările şi completările ulterioare care permit cenzurarea fără limită în timp, pe calea incidentală a excepţiei de nelegalitate, a actelor administrative unilaterale cu caracter individual emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, reţinând că aceste dispoziţii contravin unor principii fundamentale convenţionale şi comunitare a căror respectare asigură exerciţiul real al drepturilor fundamentale ale omului.
În măsura în care permit cenzurarea legalităţii actelor administrative cu caracter individual emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, dispoziţiile susmenţionate din Legea contenciosului administrativ, încalcă astfel dreptul la un proces echitabil consacrat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi în practica Curţii Europene a Drepturilor Omului, precum şi art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, prin prisma atingerii aduse „principiului securităţii juridice, care se regăseşte în totalitatea articolelor Convenţiei, constituind unul din elementele fundamentale ale statului de drept” (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, hotărârea din 6 decembrie 2007, B. contra României).
Este de reţinut şi faptul că sub aspectul posibilităţii de cenzurare a legalităţii unui act juridic, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că posibilitatea de a anula fără limită în timp o hotărâre judecătorească irevocabilă, reprezintă o încălcare a principiului securităţii juridice (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, hotărârea din 28 octombrie 1999 în cauza B. împotriva României, în M. Of. nr. 414/31.08.200), în opinia separată la această hotărâre precizându-se că „posibilitatea de a se anula, fără limită în timp, o hotărâre definitivă, obligatorie şi executată (…) trebuie considerată ca o înfrângere a dreptului la justiţie”, garantat de art. 6 din Convenţie.
Argumentele Curţii Europene a Drepturilor Omului expuse în speţa citată, sunt perfect valabile şi în speţa noastră, validitatea lor fiind susţinută de similitudinea de efecte juridice existente între hotărârea judecătorească definitivă şi irevocabilă şi actul administrativ irevocabil emis de către autoritatea emitentă şi definitivat prin neutilizarea mijloacelor prevăzute de legislaţia anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004.
Jurisprudenţa Curţii de Justiţie de la Luxemburg este constantă şi unitară, în ceea ce priveşte posibilitatea de invocare a excepţiei de nelegalitate cu privire la actele instituţiilor comunitare, în sensul că, atunci când partea îndreptăţită să formuleze o acţiune în anulare împotriva unui act comunitar depăşeşte termenul limită pentru introducerea acestei acţiuni, trebuie să accepte faptul că i se va opune caracterul definitiv al actului respectiv şi nu va mai putea solicita în instanţă controlul de legalitate al acelui act, nici chiar pe calea incidentală a excepţiei de nelegalitate (hotărârea din 30 ianuarie 1997, Wiljo (C-178/1995 pct. 15 şi urm.), hotărârea din 15 februarie 2001, Nechi Europe (C-239/1999, pct. 28 şi urm.), hotărârea din 23 februarie 2006, Artzeni şi alţii (C-346/03 şi C-529/03 pct. 30 şi urm.) etc.
Ca o consecinţă a celor expuse, în aplicarea art. 20 alin. (2) şi art. 148 alin. (2) din Constituţie, republicată, prin raportare la principiile amintite mai sus, la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi la Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, precum şi la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Curţii de Justiţie de la Luxemburg, Înalta Curte va înlătura în speţă aplicarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1), din Legea nr. 554/2004 astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 262/2007 şi ale art. II alin. (2) teza finală din Legea nr. 262/2006, cu privire la actul administrativ unilateral cu caracter individual, emis anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004 - H.G. nr. RR/1999 a cărei legalitate se contestă pe calea excepţiei de nelegalitate.
Admiţând însă şi ideea că în lipsa argumentelor prezentate vizând netemeinicia excepţiei de nelegalitate a Hotărârii de Guvern nr. RR/1999, ar fi fost posibilă examinarea hotărârii instanţei de fond sub aspectul legalităţii, concluzia instanţei de control judiciar este în sensul nelegalităţii soluţiei pronunţate.
Hotărârea de Guvern în discuţie a fost emisă în temeiul art. 17 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, potrivit căruia „Statul şi unităţile administrativ-teritoriale pot da imobile din patrimoniul lor, în folosinţă gratuită, pe termen limitat, persoanelor juridice fără scop lucrativ, care desfăşoară activităţi de binefacere sau utilitate publică, ori serviciilor publice”.
Legiuitorul nu impune aşadar o limitare expresă a perioadei, astfel încât darea în folosinţă a terenului în discuţie pe o perioadă limitată de 49 de ani, (prelungită apoi la 60 de ani prin H.G. nr. 311/2006) s-a făcut cu respectarea legii.
În speţă nu sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 219/1998 privind regimul concesiunilor, aşa cum în mod eronat pretinde intimata-reclamantă, susţinere însuşită greşit de instanţa de fond, ştiut fiind ca regimul concesionării bunurilor parcurge o procedură cu totul deosebită faţă de cea a dării în folosinţă gratuită întemeiate pe Legea nr. 213/1998.
Intimata-reclamantă avea deschisă calea contenciosului administrativ (acţiune în anulare Hotărârii de Guvern) în termenele şi condiţiile prevăzute de legea specială, dar nu a înţeles să-şi valorifice în acest mod drepturile sale şi mai mult decât atât într-o cauză anterioară având ca obiect anularea acestui drept (Dosar nr. 1562/1999 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ) în care avea calitatea de intervenientă în interesul Guvernului României, a susţinut legalitatea acestei Hotărâri de Guvern, motivând că anularea acesteia i-ar cauza o vătămare a intereselor şi drepturilor sale.
Cât priveşte susţinerea intimatei-reclamante, însuşită de asemenea de instanţa de fond în sensul că la momentul emiterii H.G. nr. RR/1999 - 15 noiembrie, Fundaţia pentru tenis „A.I.N.” nu era subiect de drept, nu avea capacitate de folosinţă şi de exerciţiu a drepturilor sale, potrivit reglementărilor Decretului-Lege nr. 31/1954 şi deci nu putea fi titulara dreptului de folosinţă atribuit prin Hotărârea de Guvern, aceasta este neîntemeiată.
Fundaţia pentru tenis „A.I.N.” a fost înregistrată în registrul asociaţiilor şi fundaţiilor ţinut de Judecătoria sector 3 la 8 decembrie 1999 şi apoi la Judecătoria sector 1 la data de 13 martie 2002, ca urmare a autentificării Actului adiţional la Statutul Fundaţiei Profesionale Non-Profit L.” la data de 3 noiembrie 1999, act adiţional prin care s-a modificat denumirea Fundaţiei din L. în Fundaţia pentru tenis „A.I.N.”, cât şi sediul Fundaţiei.
Dar, chiar dacă nu s-ar reţine această situaţie de fapt, acceptându-se ideea că Fundaţia pentru tenis „A.I.N.” ar fi fost înregistrată legal ulterior emiterii Hotărârii de Guvern nr. RR/1999 (cu această denumire) tot nu ar exista motiv de constatare a nelegalităţii acestei Hotărâri de Guvern, cât timp aceasta a rămas în vigoare (nefiind atacată în contencios administrativ), singura concluzie fiind aceea că ea şi-a produs efectul mai târziu şi nu chiar la momentul emiterii sale.
Cât priveşte motivele de recurs ce vizează anularea greşită a H.G. nr. EE/2006 de către instanţa de fond, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., respectiv „când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii”, se constată că sunt fondate.
Instanţa de fond a reţinut în mod eronat că H.G. nr. EE/2006 este nelegală, pe de o parte pentru că a fost emisă cu încălcarea dispoziţiilor art. 1 din Legea nr. 219/1998 privind regimul concesiunilor, în speţă, nefiind aplicabile dispoziţiile art. 17 din Legea nr. 213/1998 şi pe de altă parte, deoarece beneficiara hotărârilor de Guvern în discuţie nu îndeplineşte caracterul de utilitate publică.
H.G. nr. EE/2006 a fost emis în temeiul art. 108 din Constituţie, republicată, prin însuşirea de către Guvern a proiectului iniţiat de Cancelaria Primului Ministru şi Agenţia Naţională pentru Sport, ca organ de specialitate al administraţiei publice centrale cu atribuţii şi competenţe în domeniul reglementat de actul administrativ contestat precum şi cu respectarea normelor de tehnică legislativă prevăzut de Legea nr. 24/2000, republicată, cu avizul favorabil al Ministerului Finanţelor Publice, Ministerul Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului şi Ministerul Justiţiei.
Instanţa de fond a făcut o aplicare greşită a legii calificând atribuirea imobilului (teren proprietate publică a statului) către Fundaţia pentru tenis „A.I.N.” ca fiind o concesiune şi nu o atribuire în folosinţă gratuită, temeiul de drept fiind art. 17 din Legea nr. 213/1998 care, aşa cum am precizat mai sus, nu impune o limitare expresă a perioadei.
Cât priveşte susţinerea intimatei-reclamante, cum că Fundaţia de tenis „A.I.N.” nu întruneşte condiţiile impuse de textul art. 17 din Legea nr. 213/1998 deoarece nu desfăşoară activităţi de utilitate publică, aceasta este şi ea neîntemeiată, câtă vreme emitentul acestei hotărâri este chiar Guvernul României, singurul în măsură să aprecieze asupra recunoaşterii fundaţiei, ca fiind de utilitate publică, conform O.G. nr. 26/2000.
Pentru toate aceste considerente, constatând că sentinţa instanţei de fond este nelegală şi netemeinică, în baza art. 312 C. proc. civ., recursul declarat de Guvernul României va fi admis iar sentinţa instanţei de fond modificată în parte în sensul respingerii excepţiei de nelegalitate a H.G. nr. RR/1999 ca neîntemeiată, şi a cererii de anulare a H.G. nr. EE/2006 ca nefondată.
Ca o consecinţă, cererile de intervenţie formulate în interesul pârâtului de către Cancelaria Primului Ministru şi Agenţia Naţională pentru Sport vor fi admise iar cele formulate în interes alăturat reclamantului - intimat de către SCM - F. şi Cooperativa C. vor fi respinse.
Se va constata nul recursul declarat de Confederaţia Naţională a Sindicatelor Libere din Cooperaţia Română împotriva aceleiaşi sentinţe.
Se va menţine restul dispoziţiunilor sentinţei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de Guvernul României împotriva sentinţei civile nr. 2786 din 7 noiembrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Modifică în parte sentinţa atacată în sensul că respinge excepţia de nelegalitate a H.G. nr. RR/1999.
Respinge cererea de anulare a H.G. nr. EE/2006 ca nefondată.
Respinge cererile de intervenţie în interesul reclamantului formulate de SCM - F. şi Cooperativa C.
Admite cererile de intervenţie în interesul pârâtului Guvernul României formulate de Cancelaria Primului Ministru şi Agenţia Naţională pentru Sport.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.
Constată nul recursul declarat de Confederaţia Naţională a Sindicatelor Libere din Cooperaţie Română împotriva aceleiaşi sentinţe.
Irevocabile.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 4 iunie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 230/2008. Contencios. Excepţie nelegalitate... | ICCJ. Decizia nr. 2308/2008. Contencios. Refuz acordare... → |
|---|
